Numele tau e o soapta, ti-o citesc seara de pe buze si ii raspund cu apasarea numelui meu…
Numele tau e o chemare, e o mana intinsa ce asteapta…
Numele tau e un suspin, o bataie dureroasa de inima…
Numele tau e un parfum de tamaie si levantica, il port in suflet si el ma poarta in visare…
Numele tau e o adiere racoroasa ce imi infioara simturile…

“Si pentru ca toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus… ”

După ce Mircea Geoană s-a apucat să bată mătănii în Biserica de la Palatul Cotroceni, iată că un alt lider politic de primă mână al acestei Ţări – l-am numit, fireşte, pe Traian Băsescu, alege să se pună sub protecţia Sfinţilor pentru a se feri de Mânia Populară. Aşa cum sesiza cu pertinenţă şi distinsa mea colegă Nordic Larisa, scumpul nostru Preşedinte Traian Băsescu a ales să se lanseze la apă într-o localitate cu nume predestinat, aflată la graniţa de Vest a Ţării… Ex Occidente Lux!

Sân Nicolau Mare… Nume predestinat al Măreţiei… După cum, noi, cei iniţiaţi în tainele limbii greceşti, ştim – Nikolaos înseamnă NIKE LAOS, Victoria Poporului. Deci numele Sân Nicolau Mare ar însemna – Marea şi Sfânta Victorie a Poporului… pentru că, nu-i aşa, Domnul Traian Băsescu cârmuieşte ca un Epitrop acest Neam pe Calea Mântuirii sub auspiciile Autorităţii Poporului, neavând a da seamă de derapajele anticonstituţionale ale domniei sale decât în faţa Poporului, nu a sistemului ticăloşit… Vox Populi, Vox Dei!

Campania electorală începe sub auspicii bune, cu miros de tămâie… Călugărul Vasile ar fi gelos!

Fără să vreau străbat meleaguri,
Ţări, munţi şi abia luminând pustiuri,
Pentru a-ţi întâlni acea privire…
Ce se arată numai mie în vise.

Nu-mi doresc decât să rămân lângă tine,
Pentru a petrece timp cu tine,
Dar ştiu că n-are nici un rost;
Timpul a trecut şi totul a fost…

Prin drumuri rătăcite în loc necunoscut,
De iederă bătrână de muşchi acoperit,
Vis ce se strecoară în suflet pustiit
El la lumina zilei ar sta ca un pribeag…

Eclipse dulci de apă, obraz întunecat.
Eu rătăcesc să caut ceva frumos şi straniu,
Şi prin tămâia-albastră de veşted cer subţire,
Visarea-mi cu tristeţe mă tortura plăcut.

Cum o fi raiul cel de veci
De ce-i aşa departe
Unde pleacă şi ce vrea
Ca să ni se arate?

Lipsită de ritm, fatidic
Învinsă ş-abătută
Visez la drumu-i neştiut,
În graiul de aluzii
Ce-şi mişcă muribund,
Şiretul de parfum.

Plutitul unei frunze, mă face să tresar
Ş-aud vocea bogată-n viori şi clavecin.
Cu obosite unghii din degetele mele
Scrijez cruci de tămâie,
Ş-al frumuseţii vis : mi-e diademă vie,
Mă oglindesc şi înger mă trezesc!
Şi pier şi invoc:

Arată-te, tu, veşnicie,
Ajută-ne tu nemurire,
Să realizăm ce vrem de mult
“Libertate” asta vrem mult.
Si-apoi să ne-odihnim liniştiţi
Când toată viaţa am fost neliniştiţi.

Dintre corturi, strânşi în frâie de tăceri primordiale,
văd cu inimi ireale, aur, smirnă şi tămâie.
Văd pojghiţa îndoielii dintre ceruri cum se crapă-n
albe fante să încapă stea suită poleielii
de vedere omenească, de-nţeles trezit cu zorii:
cer dedându-se candorii, când Lumina stă să nască.

În nisipuri vrajă nouă din vecii se oglindeşte,
oaza visului stropeşte fulgii însetaţi de rouă
şi desenele celeste spun istorii despre-o Cale
trasă-n ani de-o stea agale, printre veşnicii şi peste,
rimă-n dânşii să rămâie au poeţii magi, străinii,
Pentru – Acel Poem ce-n spini îi – aur, smirnă şi tămâie.

Şi-i o cale de-nstelare izgonind din drum blestemul.
Dacă-n cer e scris Poemul, trebuie citit călare -
până-n adâncimea lumii ăstei plină de durere -
pe cămile – şi se cere să pluteşti deasupra humii.
Nu pot vânturile nopţii să le sfarme poezia
şi credinţa că Mesia împăratu – S – a – n pământuri.

Magii dunele cu lampa aladină le alungă
steaua cerului s-ajungă, lumii să-i priceapă crampa
unei naşteri sacerdote, unei libertăţi umile…
Magii fac din neguri zile cu-ale lor preascumpe dote
ce s-or transforma în cuie, vina lumii s-o alunge -
ale lor prinoase-n punge: aur, smirnă şi tămâie.

Va fi darul nostru, Doamne, închinare, slavă Ţie?
Sau doar spini, durere vie şi cu cruce-n spate, goane?
E frumos, e blând noianul, curg zăpezile pe brâie -
aur, smirnă şi tămâie – mai avem pentru la anul?
Ce-ar fi dacă magi de rugă ne vor dărui pe noi?
Tu, Născutule, ne voi? Sau priveşti, plângând, pe lângă?

Ionatan Piroşca (din volumul “Tabla înmulţirii cu cerul”)

Conform Interfax, un site musulman de ştiri promovează cruci şi icoane, constatându-se că tot mai mulţi musulmani folosesc tămâie şi apă sfinţită, cruci şi icoane, revizuindu-şi vechea atitudine prin care acestea erau considerate idolatrie.

http://lacasuriortodoxe.over-blog.com/article-20237633.html

Si un rezultat la cautarea pe google: Site musulman, promovând icoane şi cruci

http://www.patriarhia.ro/Site/Stiri/2008/062.html

Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003

Capitolul 26

CĂDIREA CU FUM DE TĂMÂIE.

ANAFORA. PRAPORII. LUMÂNĂRILE.

Sectarul: Noi socotim toate acestea: cădirea cu fum de tămâie, anafora, praporii, lumânările, ca pe nişte simple inovaţii care nu au temei în Biblie.
Preotul: Practicarea tămâierii cu fum de tămâie îşi are temeiuri biblice întemeiate şi întrebuinţarea ei în cultul Vechiului Testament nu o negaţi nici voi, sectarii. În Noul Testament se vede că între darurile magilor era şi tămâie (Matei 2, 11), precum şi prin alte mărturii se vădeşte continuitatea acestei practici (Filip. 4, 18).
Anafora îşi are originea în pâinile sfinţite ale punerii înainte din Vechiul Testament (Ieş. 25, 30; 29, 32–33; 40, 21; I Regi 21, 4–6; Matei 12, 3–4).
Praporii sunt icoane portabile care la diferite procesiuni sunt purtate ca semne de biruinţă, semnificaţia lor fiind asemenea steagurilor naţionale şi a emblemelor ţării: unitatea şi biruinţa; de obicei în fruntea lor este Sfânta Cruce.
Lumânările întrebuinţate în biserici sunt obiecte simbolice, atât prin componenţa lor (ceara de albine), cât şi prin funcţia lor de a produce lumină. Ele s-au întrebuinţat mai ales în vechime prin catacombele întunecoase, rămânând apoi – după modelul cultului din Vechiul Testament – obiecte liturgice de mare preţ. Luminarea lor simbolizează lumina conştiinţei, lumina adevărului, lumina harului sau pe Dumnezeu Însuşi, Care este lumină (Luca 2, 32; Ioan 1, 5; 8, 12; 12, 35–46; Apoc. 22, 5 ş.a.).
Deci, omule rătăcit, caută mărturii Biblice la trimiterile pe care ţi le-am arătat şi văzând că toate acestea au temeiuri Biblice bine întemeiate, nu mai rămânea la părerea ta ereticească care te duce la pierzare.