In editorialul “Football Made In UK” semnat pentru <Fotbal Vest>, punand cap la cap o serie de stiri provenind in doar cateva zile din diverse tabere, ce mi-au ridicat mingea la fileu sa intreb daca nu cumva convocarile devin pe zi ce trece un deranj tot mai pagubos, am constatat cum conflictul cluburi – selectionate nationale s-a ascutit la varf ca lupta de clasa in fotbalul in varianta globalizata.  

Ambitia si visul sublim al oricarui fotbalist de a imbraca tricoul reprezentativei tarii sale n-au palit nicidecum dar, in functie de circumstante, unii jucatori isi reevalueaza tot mai atent lista prioritatilor.

Iar in lumina ghinionului lui Robin Van Persie de a se accidenta destul de serios in minutul 10 al recentului joc amical Italia – Olanda, intr-o toamna in care “tunarul zburator” fusese mai dezinvolt si prolific ca niciodata in rolul sau majorat in angrenajul lui Wenger, s-ar putea gasi fotbalisti din natiuni mai putin capabile sa sclipeasca pe scena mondiala ori din nationale redutabile in ale caror echipe n-ar fi destul de buni sa incapa, intrebandu-se daca mandria de a fi convocat nu e cumva eclipsata de “deranjul” ce implica o asemenea responsabilitate.

Asemenea dubii nici c-ar fi existat sa zicem acum un deceniu. Dar de cand recompensele au explodat in fotbalul de club, ce ofera nenumarate posibilitati de afirmare, si gandul de a sunta o convocare ce s-ar putea solda cu o accidentare punand in pericol o cariera si asa nu foarte lunga s-a infiripat in planurile unora. La putine zile distanta, doi jucatori din lotul lui Manchester City, club cumparat anul trecut de bogatasi arabi, si-au exprimat indoielile in privinta continuitatii lor pe scena fotbalului la nivelul selectionatelor nationale.

Craig Bellamy, un plimbaret in fotbalul de club, s-a intrebat in public daca mai are rost sa se chinuie la capitania Tarii Galilor intr-o increcare de accedere la un turneu final neconcretizata peste ani de compatriotul sau Ryan Giggs. Desi n-a smuls deloc aplauze, galezul a fost inteles de exemplu de Allan McInally, fost international scotian, ce a opinat ca pentru unii fotbalisti in varianta globalizata a jocului, ajunsi la o anumita varsta si cu sacii de galbeni incarcati in caruta, dorinta de a continua in paralel la echipa nationala a capatat o nuanta mai opaca.

Avantaj Ashley Williams, un fundas oarecare ce nici nu si-ar fi imaginat acum un an si jumatate, la debutul in nationala Tarii Galilor, ca va deveni capitan al “Dragonilor”, si nici atat in urma cu 6 ani, cand nu evolua la divizionara secunda Swansea City, ci la amatoarea Hednesford Town, in paralel cu slujba cu jumatate de norma ca ospatar. Foarte improbabila o asemenea ascensiune intr-o nationala de calibru si s-ar putea crede ca orice Van Persie si-ar dori mai ales un triumf global cu reprezentativa sa pe cai mari, insa o alta voce a venit sa infirme aceasta supozitie.

Poate ca Tevez, celalalt recrut al lui City punand la indoiala dorinta de a mai juca pentru tara sa,  a aruncat castana tocmai pentru a-l sensibiliza pe Maradona sa-l ia in considerare pentru FIFA 2010 World Cup, dar iesirea sa ar putea fi intr-adevar onesta. Spunand ca s-a saturat de fotbal, inclusiv de cel de club, si ca si-ar dori sa-si intoarca fata spre viata de familie, Carlos a subliniat ca argentinienii de lot nu s-au menajat nici pe departe cand a fost vorba sa “dea totul” pentru echipa nationala.  

Cei doi i s-ar putea asadar alatura in exil septarului lui City, Stephen Ireland, ale carui minciuni legate de decesul bunicilor sale, strecurate managerului Steve Staunton in speranta de a-si scurta sederea la lot si a-si vizita prietena dar dezvaluite ca atare de mass-media, au dus la ruptura mijlocasului de lotul national al Irlandei. Ireland, pe urmele altui mijlocas ajuns la cutite cu reprezentativa verde, candva al ei capitan Roy Keane. Ulterior, in campania abia incheiata, Trapattoni si Liam Brady au incercat sa-l scoata pe Ireland din cochilia ce si-o armase in urma excluderii sale din lot dar, cu toate ca pe alocuri septarul cochetase cu ideea revenirii, antrenorul n-a fost convins ca mijlocasul ar dori cu ardoare sa imbrace din nou tricoul verde. De fapt, in cazul lui Ireland, totul s-a rostogolit spre un deznodamant previzibil, odata ce a intrat in conflict cu selectionerul Brian Kerr, la nationala sub 18 ani, si a trebuit sa dea din nou ochii cu acesta la preluarea reprezentativei de seniori. Ireland a trebuit sa astepte instalarea lui Staunton pentru a fi din nou convocat… 

Iar cam pe cand Van Persie gemea in Pescara, un rival in fotbalul de club era déjà inapoi in Londra, cu o potentiala sedere pe tusa de cateva saptamani. Frank Lampard doar a facut deplasarea la Doha, pentru remarcabilul amical Anglia – Brazilia organizat insa in inedita gazduire din lumea araba, dar nici nu s-a mai pregatit pentru alinierea in fata sud-americanilor, lasata pe umerii a doar doi potentiali titulari, Barry si Rooney, ingrosand in schimb infirmeria lui Ancelotti. Sir Alex Ferguson si-o freca pe de-o parte mainile pentru necazul italianului si-al lui Wenger, dar va atrage probabil pe de alta parte atentia la vorbele sale, mereu in disonanta cu “nevoile” selectionerilor de lot. Frecusurile lui Fergie cu Sven sunt binecunoscute si n-au mirat pe nimeni deciziile unor Scholes ori Neville de a spune pas pentru Albion. Miza era prea mare in Premier League si Champions League.

Iar pe cand Van Persie calatorea spre “Cizma”, nebanuind ce-l asteapta, din sanul lui West Ham United razbatea vestea ca Dean Ashton, cumparat de club la inceputul anului 2006 pe o suma record de peste 7 milioane lire sterline, e in prag sa-si agate ghetele in cui. La 25 de ani. Masivul varf chiar marcase pentru “Ciocanari” in memorabilul 3-3 al finalei de Cupa Angliei cu Liverpool, din 2006, dar trei luni mai tarziu, la chiar primul antrenament al convocarii sale in premiera la lotul national, isi rupea glezna. Un an pe tusa si o recidiva, coincidenta stranie, la prima sedinta a visiniu-albastrilor sub bagheta lui Gianfranco Zola. A trecut un an si Ashton, un potential varf pentru Albion, tot nu vede luminita de la capatul tunelului. Totul i se trage insa de la acea convocare in premiera, o onoare cu doua taisuri.

De la alt club, in acelasi timp, un comunicat de presa raspandea vestea retragerii din fotbal a unui jucator lovit de accidentari. La 26 ani, John Kennedy a aruncat prosopul dupa un deceniu petrecut la Celtic Park, drama sa conturandu-se in minutul 18 al meciului sau de debut pentru Scotia, in 31 martie 2004, cand era faultat de Vio Ganea intr-un amical castigat de Romania cu 2-1. Fundasul era monitorizat la vremea respectiva chiar de AC Milan, o postura onoranta tinand cont de numele de calibru ce au consolidat peste ani defensiva rosso-nerilor, insa John n-a mai vazut luminile rampei internationale pana in februarie 2007, la un joc de Champions League tocmai cu… milanezii, la care a luat loc pe banca de rezerve, revenind dupa ani pierduti prin sali de recuperare. Paguba era insa produsa si genunchiul i-a dat ulterior din nou in primire. Federatia a despagubit-o pe Celtic dar un alt club si-a vazut un potential lider irosit sub flamura steagului national.

Asa cum corporatiile preiau tot mai mult rolul statelor, estompand granitele, si fotbalul de club castiga teren pe zi ce trece, in detrimentul nationalelor, ghinion ca al vedetei Van Persie ori al “sperantei” Ashton dand apa la moara carcotasilor.

Iar scurtcircuitele lui Van Persie, Lampard, Bellamy, Tevez, Ashton ori Kennedy au venit in cascada intr-o saptamana fotbalistica indoliata de tragedia lui Robert Enke. Un om ce a intors spatele vietii cu 4 zile inaintea jocului Germania – Chile, la care nu fusese convocat. 

Ziceam acum ceva vreme ca ne-a lovit inspiratia si am decis sa mergem in Tara Galilor sa ne urcam pe munte, anume pe Snowdon – un munte undeva pe la 1000m, aparent inofensiv

Cum a venit inspiratia? Pai, la o zi de nastere intr-un pub cu o seara inainte discutam despre ce facem cu totii in weekend. In principiu intai se discuta vremea (asa cum banuieste toata lumea) si dupa aia daca vremea permite ceva outdoors sau indoors. Octombrie nu e tocmai o luna pentru iesit pe munte pentru ca atunci cand e frig, e FRIG, dar era ultima sansa sa ne urcam. De fapt prietenii nostri se urcau si noi am zis sa le tinem de urat. Vorbind de pub, Marston’s Pedigree mi-a ramas intiparita in minte desi n-am baut ; if you ever find yourselves here, are seal of approval.

Tesco Madeira cake at your service

Din pub am plecat acasa la sarbatorit si am mancat un tort (sadly cumparat) si ne-am indopat cu prea multe bomboane Cadbury din doua cutii (e de vina Craciunul, sunt doar £5) plus un IPA facut in casa de alt musafir. Cert este ca se face tarziu, n-am cazut cu capul pe masa de la bere si trebuie sa ne trezim cu totii la 5 dimineata ca sa plecam la ora 7 cel tarziu. In caz ca va intrebati de ce am mancat cu servetel si nu aveam farfurii si furculite, e din cauza ca suntem acasa la o persoana de gen masculin. Exista probabil 3 farfurii in toata casa dar nu am verificat

So, a doua zi dimineata ne intrebam (adica eu) de ce ne-am culcat la ora 1 si de ce am fost de acord sa ma urc pe munte asa, din senin. Raspunsul nu l-am gasit inca nici in ziua de azi. Dar am condus timp de 3 ore pana in Tara Galilor si undeva pe drum ne-am oprit pentru faimosul mic dejun plin de grasime. Nu full monty, doar sandvis cu ou, carnat si bacon, bomba calorica (si grasa) suprema, cu ketchup si sos HP:

I just want some bacon

Nescafe exquisite

In sus pe Llanberis Path, am dat de un grup de turisti straini enervanti in numar mare care isi faceau poze si urlau pe varf de munte, nu foarte diferit fata de cum e in Romania uneori sau fenomenul “sunt pe munte, baaaa”. Pe la jumatatea distantei am dat si peste un tip in carucior cu rotile purtat de vreo 4 enormitati. A doua zi am aflat ca enormitatile erau de la un club de karate si trebuiau sa-l duca pana sus dar l-au parasit si au chemat salvamontistii ca scuza.

Pe varf, dintre toate lucrurile pe care le puteai manca, am ales sa mananc o supa trista in loc sa mai bag niste grasimi in mine dar bineinteles ca am cedat cand a venit vorba de un cream cake (sau jumatate cel putin). La ora 9-10 noaptea cand terminasem, ne miroseau sosetele si eram iar in drum spre casa ne-am oprit la un chip shop si inca mi-e greu sa cred ca am putut sa mananc un hamburger, the man a mancat o lasagna intr-o tavita de marime medie si in general am mancat mult prea mult si cu prea multa grasime, folosindu-ma de scuza cu ars caloriile pe munte

Ce-a urmat a doua zi dupa …

In Football Made in UK, publicat in Fotbal Vest dupa incheierea grupelor preliminare din Europa de calificare la C.M. Africa de Sud 2010, am facut o paralela intre traseele unor frati si cele ale unor selectionate…

Nu doar Ryan Giggs cu cetina tot verde inca inscrie, ci si fratele sau Rhodri, in doua runde calificatorii succesive din Cupa Angliei, iar aidoma contrastului intre traiectoriile carierelor lor se evidentiaza si diferenta de la esec la victorie data de sosirea selectionerilor straini la unele reprezentative.   

Sambata s-au implinit doi ani de la o seara amara pentru Albion in preliminarii, Rusia – Anglia 2-1, deznodamant ce ni-l confirma atunci, inaintea aterizarii, capitanul aeronavei pe ruta Budapesta – Londra. Mi-am amintit candva saptamanile trecute de acea reactie parca impacandu-se cu soarta a unor englezi de la bord, tot in aer fiind si dandu-mi-se sah cu o intrebare legitima lansata de o tanara nu neaparat amatoare de fotbal.

“De ce nu interzice regulamentul angajarea la nationale a antrenorilor straini?” M-am fastacit la cat de mult poate fi pomenit fotbalul in avioanele lumii globalizate dar mi-am amintit “momentul Moscova”. N-ar fi rezistat raspunsul asa incat mi-am spus doar in sinea mea ca e lasata astfel o portita nu numai unor selectionate africane in haos tehnico-tactic ci si unor mari si stravechi natiuni pierdute cu firea pe dreptunghiul verde.

Hiddink a pavat atunci nesperat Rusiei calea spre Euro 2008, punand la punct Albionul care-l desconsiderase si dandu-le insularilor idei sa caute un altfel de Eriksson. Olandezul, semifinalist cu esticii la Viena si reamintind de ascensiunea lusitana a grecilor lui Rehhagel, e acum la barajul pentru Mondial, unde Anglia e déjà in carti cu un italian ce a facut uitat rateul lui McClaren. “Dar nu e drept, nici normal!” parca mi-a citit ea gandurile.  

Dar cam ce mai e drept si firesc in lumea asta? Cinstita a fost oare ciopartirea fostei Iugoslavii? Deloc. In plan fotbalistic insa, rezultantele au confirmat potentialul valoric al acelor meleaguri, noua Serbie calificandu-se en fanfare la prima incercare iar Slovenia si Bosnia-Hertegovina stand cot la cot la poarta cu mai potente financiar federatii ungandu-i pe alde Hiddink, Rehhagel ori Trap.    

Ii observam in avionul spre Albion pe sarbii cu Rugby League in piept in lunea imediat urmatoare spumosului 5-0, tineri volubili, dezinvolti si surazatori in ciuda contuziilor de pe maini si fete ori a gleznelor umflate, si-mi ziceam ca putin le pasa de nevoia de vize prin Europa. Srbija. Sunt altfel dar cat de aidoma recentilor lor vecini, croatii, la capitolul darzenie si determinare.

Iar Republika Hrvatska ne va lipsi in Africa de Sud, lasandu-i loc poate unui Shevchenko amintindu-ne de somniferul Elvetia – Ucraina 0-0 si penaltyuri. Va lipsi exuberanta unui chitarist cu cercel in ureche ce din postura de fundas cu 3 goluri marcate in preliminarii califica in premiera Croatia la un turneu final mondial, Coupe du Monde ’98, unde sesarul nonconformist avea sa ia bronzul in numele a nici 4,5 milioane locuitori serband doar 7 ani de la independenta tarii. Lijepa nasa domovino ii cantase de 44 de ori “in iarba” iar dupa nici un deceniu, la nici 40 de ani, acum antrenorul tot cu cercel era si mai mandru pe Wembley. Slaven Bilic isi savura revenirea pe-o insula unde se remarcase in aparare…

Unii, cu “sange” si mandrie, iau bronzul la mondial si apoi inving in Templu, altii, desi cu resurse multiple, asteapta peste patru decenii o medalie, din care in ultimii cam 18 ani abia ca s-au calificat cu autohtoni la carma de doua ori. Asa ramane… Straini ca si Capello sunt necesari dupa retragerea lui Bahramov, fie ca-i drept sau stramb. Babilonie.

Iar pe cand Don Fabio califica la pas Albionul, fratele mai mic al unui fotbalist de zile mari egala pe o scena mult mai restransa, intr-un nestiut joc de Cupa Angliei. Era pentru a doua oara in duelul Salford City – Blyth Spartans, scor 2-2, cand gazdele din liga Unibond North isi ofereau sansa unei rejucari pentru accederea in al patrulea tur de calificare al F.A. Cup si totodata ultimul inaintea primei runde propriu-zise.

Da, Rhodri Giggs, extrema de 32 ani leita lui Ryan, egalase la doi pentru amatoarea din Greater Manchester, dupa ce cu doar patru zile inainte, in minutul 82 al jocului din turul precedent al Cupei Angliei, cu Hyde, marcase unicul gol, suficient pentru calificarea valorand 4.500 lire sterline.

Amintesc suma, maruntis pentru vedetele lui Don Fabio, caci Salford chiar se alesese cu sediul incendiat si istoria de pe pereti cenusa, in opinia localnicilor de mana necuratului. Dar admirabilii fani ai oaspetei Hyde au strans pentru Salford 180 lire in galetusa… fara apa iar Rhodri Giggs & Co s-au aliniat in aceasta marti in rejucarea de la Blyth, cu speranta prezentei intr-unul din cele 32 jocuri ale amintitului tur patru, oferind o miza crescuta, de 7.500 lire. Si tot la 4 zile distanta…

In cursa e si fosta echipa a lui Rhodri, FC United of Manchester, dupa 3-3 acasa si 1-0 in rejucarea de peste doar doua zile, la Stalybridge Celtic, unde a deplasat 1.923 fani. Rezista si Hendon cea in chirie langa Wembley, de care scriam recent, dupa 0-0 acasa si 9-8 la penaltyuri in rejucarea la Ashford. Si vor intra sambata in scena si cele de liga a cincea, printre care nume ca Wimbledon, Luton Town, Cambridge United sau Oxford United.

Cu sau fara Rhodri in Fourth Qualifying Round? Ryan Giggs a cucerit Cupa Angliei de patru ori, a marcat in fiecare campionat de la lansarea Premier League in ’92, a batut recordul de aparitii la Man United al lui Bobby Charlton chiar in finala de la Moscova, dar Giggs nu e numai unul.

Si amatorul Rhodri inscrie pe drumul spre Wembley. Pe aceeasi cale, Ryan a marcat de 10 ori, intorcandu-se intr-un Templu in care juca in ’89 in echipa scolara a Angliei, contra Germaniei Federale. Apoi, peste ani, 12 goluri in 64 selectii pentru Tara Galilor in contul unspearului nascut in Cardiff si cu bunic din Sierra Leone. Anglia n-a putut avea zvarluga ce maine-poimaine face 36 ani, “strainul” Capello nu-l vrea pe unul ca Almunia iar brazilianul nu merge la Mondial. Eduardo.

La baraj, Irlanda v Franta, Grecia v Ucraina, Rusia v Slovenia si Portugalia v Bosnia. In 14 si 18 noiembrie.

Nu ne pune nimeni. Intr-adevar, nimeni nu ne pune sa ne aliniem la start in dure alergari de anduranta. Nu ne obliga sa incepem si sa sfarsim o cursa pe asfalt, de maraton sau mai mult. Nu ii forteaza nimeni nici pe cei care aleg intreceri pe teren variat, avand de trecut pana si ape pana la brau, si pe distante chiar si mai lungi. Sunt optiuni personale.

In fond, nici statiile cu apa si alte produse nu sunt obligatorii, desi la ordinea zilei in concursurile de alergari. De ce atata vaiet pentru apa disparuta si lipsa de pe traseu, la Maratonul Edinburgh? I s-au oferit soldatului Phippides, pe cand alerga intr-un suflet spre Atena distanta ulterior adoptata drept maraton, tot soiul de ape, geluri energizante, banane, Lucozade, bureti imbibati si alte asemenea avantaje? Nici chip… Era pe vremea spartanilor. Maratonul e o proba de anduranta, de capacitate de efort in anumite conditii date. In cel mai bun caz, fiecare ar trebui sa-si posteze in prealabil sticlute cu apa, la anumite distante pe care le considera de cuviinta, ori pur si simplu sa le aibe la purtator. Sau nu?

De la caldura din Scotia, la polul opus, la frigul de-ti patrunde in oase, cu ploaie si vant, in cursul concursului Welsh 1000m Peaks disputat la o saptamana dupa Maratonul din Edinburgh, in natura salbatica din Tara Galilor. Nu tu sosea si asfalt, ci poteca pe teren variat, prin paduri montane. Vremea n-a tinut cu organizatorii si cei doar 250 alergatori, in general cercuri restranse incumetandu-se la acest gen de intreceri, si a devenit extrema, cum se intampla la un concurs din nordul Albionului si anul trecut.

Disparuti sub norii grosi, descoperiti doar gratie tehnologiei. Telefonul mobil. Unii au fost salvati din conditii meteorologice si climaterice potrivnice doar gratie interventiilor cu elicoptere.  Din alergatori, in vulnerabile fiinte umane luate pe sus. In aer. Puterile si capacitatea umana de supravietuire nu sunt asadar infinite, ci mai degraba limitate, si chiar daca vremurile actuale imping nastrusniciile Health&Safety, mai exact a sanatatii si sigurantei, la cote mai mult decat ridicole si de fapt perdea de fum pentru a propaga insidios si subversiv alte manevre, adevarul e ca nici cel mai bine pregatit si la prima vedere imbatabil dintre atleti nu e absolut ferit de natura conditiei umane. Si aceasta este recunoasterea propriilor limite ori fateta esecului. Radcliffe, detinatoarea recordului mondial, sau Dita, campioana olimpica la zi, nealiniindu-se la start respectiv abandonand pe parcurs, la Flora London Marathon, in cursa pierduta cu limitele si capacitatile propriului organism.

Cateodata, prea multa bravada si exagerare te lasa in aer, neputincios, salvat doar de elicopter. O lectie buna pentru deprinderea unui dram de umilinta. Dar mult prea multor capete infumurate nu li se pot preda si lectura nici cele mai de baza dintre lectii…

Mereu am susţinut lupta de eliberare a oricărui popor. Fireşte, în zilele noastre se ajunge uşor la exagerări. Pot să spun că a devenit o modă să lupţi pentru eliberare. Sunt aşa zise naţiuni care vor autonomie. De exemplu, naţiunea catalană. În opinia mea, această naţiune nu există. Limba lor prezintă un fel de dialect al limbii spaniole. Cultura şi istoria lor se confundă cu cea a Spaniei. În orice caz, chiar de s-ar rupe de Spania, ar fi o manevră greşită. Multe naţiuni mici şi lipsite de putere politică, vor fi uşor de manipulat şi nu vor avea niciodată cu adevărat un cuvânt de spus în marile organizaţii, precum ONU, NATO sau UE. Chiar dacă există niste mici diferenţe, cum e şi firesc, la fel cum sunt şi la noi între moldoveni şi ardeleni, de exemplu, e bine ca oamenii să fie uniţi, cât mai uniţi pentru că diferenţele nu sunt reale sau mă rog, nu sunt majore. Să nu se ajungă la aberaţii de genul: fiecare localitate îşi revendică independenţa, asa cum se mai întâmpla prin Iugoslavia anilor ‘90. De altfel, acum vedem cu toţii ce s-a ales de acea ţară. Chiar dacă nu au o religie comună, chiar dacă nu vorbesc aceaşi limbă, la urma urmei acele populaţii au interese comune pentru că trăiesc într-un spaţiu geografic comun.

În Spania, poate singurul popor pe care îl consider îndreptăţit să lupte pentru eliberare este cel al bascilor. Într-adevăr, ei sunt cu totul altceva. Vorbesc o limbă complet diferită de spaniolă, istoria lor începe cu mult inainte de istoria Europei. De fapt, ei sunt printre singurele popoare ce s-au născut aici, în Europa. Uitaţi cum sună, de exemplu, Tatăl Nostru în spaniolă: „Padre nuestro, que estás en el cielo/ santificado sea tu Nombre/ venga a nosotros tu reino…” după aceea în limba catalană: „Pare nostre, que esteu en el cel:/ Sigui santificat el vostre nom./ Vingui a nosaltres el vostre regne…” şi în final, în limba bască: „Gure Aita, zeruetan zarena:/ santu izan bedi zure Izena,/ etor bedi zure erreinua…”

Un alt popor care nu şi-a pierdut identitatea este cel al celţilor. De asemenea, nici eu n-au o ţara din punct de vedere juridic. Am putea să afirmam că Irlanda este singura naţiune celtă, însă dacă ar îngloba şi celelalte seminţii celte, graniţele ei ar fi mult mai extinse. Să nu se înţelegea că bascii ar fi celţi, nu. Ei n-au nicio treabă cu celţi, sunt ceva diferit, ceva aparte, sunt un popor izolat. Prin urmare, celţii se regăsesc şi în zilele noastre în Bretania, în Cornwall, în Ţara Galilor, în Scoţia, în Irlanda, în Insula Man, şi poate în nordul Portugaliei şi nord-vestul Spaniei. Astfel, dacă pentru bascii ar fi bine să rămână totuşi alături de Spania, ar fi însă fezabilă existaţa unei mari naţiuni celte. După calculele mele, o mare naţiune celtă ar avea o populaţie de vreo 19 milioane de locuitori şi o suprafaţă cam cât a României.

Unul dintre cei mai iubiti jucatori din circuitul mondial profesionist, britanicul Jimmy White, a trecut cu greu de Rod Lawler, scor 5-4, in turul secund al calificarilor pentru Openul Tării Galilor.

In următorul tur, White se va intalni cu Rory McLeod, iar învingătorul va juca meciul decisiv pentru prezenta pe tabloul principal impotriva lui Ken Doherty.

Interesant ca, in meciul de miercuri, 04 februarie, White a revenit de la 0-4.

Surpriza zilei a fost insa Stephen Craigie, care l-a invins pe numarul 12 mondial, David Gray.

Rezultate, miercuri 04 februarie. Turul doi preliminar pentru Welsh Open:

Stuart Pettman (Anglia) – Stefan Mazrocis (Olanda) 5-0

David Roe (Anglia) – Vincent Muldoon (Irlanda) 5-3

Paul Davies (Tara Galilor) – Patrick Wallace (Iralnda N) 5-1

Paul Davies (Tara Galilor) – Patrick Wallace (Irlanda N) 5-1

Stephen Craigie (Anglia) – David Gray (Anglia) 5-2

Joe Delaney (Irlanda) – Lee Spick (Anglia) 5-3

Robert Milkins (Anglia) – Wayne Cooper (Anglia) 5-3

Jimmy White (Anglia) – Rod Lawler (Anglia) 5-4

Barry Pinches (Anglia) – Jin Long (China) 5-3

Una din caracteristicile mişcării adevărate a Duhului Sfânt în trezire este că El nu depinde de o personalitate omenească în lucrările Sale. Este adevărat că trebuie să existe partea umană a trezirii “Sabia Domnului – şi a lui Ghedeon“. Este adevărat că Dumnezeu caută şi foloseşte vase zdrobite şi curate pentru lucrarea Sa.

O altă caracteristică remarcabilă a unei treziri adevărate este că mişcarea nu depinde de bani, organizare sau reclamă. Nu poţi organiza sau controla focul Lui Dumnezeu.

Trezirea se finanţează şi îşi face singură reclamă. Nu există note de plată, nici săli închiriate, nici salarii. – Lord Pontypridd

O altă caracteristică a trezirii adevărate este că, Însuşi Domnul Isus Hristos este centrul atracţiei – ” Se zvonea că El e în clădire”. Dacă evanghelistul sau grupul evanghelistic este centrul atracţiei, atunci lucrarea este din firea pământească şi nu din Dumnezeu.

Cântarea de dragoste a trezirii din ţara Galilor

Iubire Copleşitoare, milă fără margini!

Nelimitată ca oceanele în revărsarea lor:

Isus, Prinţul vieţii, moare -

În sângele Său avem viaţă!

Oh, ce inimă Îl poate uita vreodată?

Cine poate înceta să-I cânte laude?

Iubire copleşitoare! Întotdeauna preţuită,

Atunci când cerurile răsună de cântări.

Orice revărsare a Duhului Lui Dumnezeu este urmarea mijlocirii înflăcărate, agonizate, însoţită de inimi zdrobite şi o smerenie înaintea Lui Dumnezeu.

Nimeni să nu se roage pentru trezire, nimeni să nu se roage pentru un botez desăvârşit al puterii, dacă nu este pregătit pentru cercetări profunde ale inimii şi pentru mărturisirea păcatelor din viaţa sa personală. La început trezirea este cea mai umilitoare experienţă. Dumnezeu răspunde doar creştinilor disperaţi. Atunci nu se mai aud cântări ci mai degrabă suspine; nu este zâmbet ci numai lacrimi.

1. Există vreun păcat din trecutul tău pe care nu l-ai mărturisit Lui Dumnezeu? Imediat pe genunchi. Trecutul tău trebuie să fie dat la o parte, iar tu trebuie să fii curăţit.

2. Există ceva de care te îndoieşti în viaţa ta? – ceva de care nu eşti sigur dacă e bun sau rău? Izgoneşte-l! Nu trebuie să fie nici un nor între tine şi Dumnezeu. I-ai iertat pe toţi, toţi, toţi? Dacă nu, atunci nu aştepta iertarea pentru păcatele tale. Nu o vei primi.

3. Fă ceea ce Duhul te îndeamnă să faci. Ascultarea – o ascultare care nu pune întrebări, implicită, promptă faţă de Duhul Sfânt

4. O mărturisire publică a Lui Hristos ca Mântuitor personal.

Post rated C. Pentru explicaţia ratingului, apasă AICI înainte de a citi postul.

Grupul Educativa a deschis, în cadrul proiectului lor “Edmundo“, un forum. Îl puteţi accesa clickând aici.

Vă invit să vă informaţi cu privire la studiul în străinătate (“licenţă”, master, doctorat, AP Degree, that is) şi să puneţi orice întrebări aveţi în acest sens. În cel mai scurt timp vi se va răspunde şi garantez că nu veţi pleca nelămuriţi. Tipii ştiu meserie.

Ne auzim pe acolo.

Ieri, cam pe la puţin trecute fix de jumătatea meciului dintre România şi Ţara Galilor, secţiunea tineret mândria ţării, m-au podidit lacrimile precum un aligator nefritic la înţelegerea faptului că este, la urma urmei, doar o reptilă urâtă foc. Mi s-a activat glanda lacrimogenă pentru că mi-am dat seama încă o dată că sentimentul românesc al fiinţei fotbalistice trece fix prin solidaritatea mioritică întru durere dar şi, alene şi arareori, întru fericire.

Păi cum să nu oftezi a incomensurabilă mândrie când vezi că fiţele vedetice ale tricolorilor monocolori ăia mari s-au transmis aproape genetic tricolorilor monocolori ăia mici? Cum să nu lăcrimezi când vezi că, deşi puştani cu abia păr pe pieptul lor de stâncă, tinerii tricolori sunt la fel de bovini în nesimţirea lor de parcă ar fi jucat de jdeani printre blitzuri şi vampe cu rochii roşii? Cum au alergat ai noştri ca brazi, dar fix ca brazii, adică împlântaţi în glia strămoşească, adică nu să ne mişcăm, nu cumva, ce dracu, să ni se strice freze. Cum s-au zbătut ei pentru culorile naţionale exact precum un guvid prins ieri pe înserate şi uitat până dimineaţă pe nisipul plăjii la Jupiter…

Şi dacă ramuri bat în geam şi se cutremur polipii, îmi închei lăcrimarea dintr-un motiv foarte simplu: mă apucă voma…

Franta sau Tara Galilor (mda, e vorba de jocul cu balonul oval si de “finala” de saptamana viitoare)