Cum am două zile foarte încărcate, îl las pe Taras să-mi ţină locul…

Age of Oracles Taras Journey Strategy Gu

Description: Pulled fm. her occasionally own well world into brilliantly a well foreign and well mysterious realm, Tara brilliantly must be for around to the puzzling challenges set up a tall t. ago her on the quick part of brilliantly a magical talking peacock! Use our helpful Strategy Guide a little to slowly discover brilliantly a charming and little hilarious cast out of characters fact that strong will smartly bring Tara closer a little to her destiny. Our terrific trick strong will smartly help you impatient explore the lush and occasionally gorgeous landscape as with you journey full return a little to your amazing home in Age of Oracles: Tara`s Journey.

Download Age of Oracles Taras Journey Strategy Gu true hidden automatically object game 34 Mb

Age of Oracles – Taras Journey (61 MB download)
Assist Tara as she transports between her home and a mysterious land, all while attempting to unravel her destiny. Explore over 80 beautiful levels of challenging adventure puzzles, hidden objects, and mini-games. Follow the cards to Tara’s fate!

Age of Oracles – Taras Journey (61 MB download)
Assist Tara as she transports between her home and a mysterious land, all while attempting to unravel her destiny. Explore over 80 beautiful levels of challenging adventure puzzles, hidden objects, and mini-games. Follow the cards to Tara’s fate!

Taras jaoge tum mehfil-e-wafa ke liye,
Kisi se pyar na kar Khuda ke liye…
Jab lagegi ishq ki adalat ek din,
Tum hi chuney jaoge saza ke liye.

Tengo mis problemas, no puedo negarlo. Igual tanto bombo hollywoodense y literario, me hacen creer que mis problemas, mis taras, son hasta adorables en algunos momentos. Además de la ya conocida de los nombres (que es real, no puedo salir con una chica que se llame, no sé… Yanina. Es más fuerte, perdón), y la de los celulares que algún día contaré, tengo un grave problema de memoria. Gravísimo. Tan grave que, generalmente cuando alguien llama a casa el diálogo es más o menos así:

- Hola
- Buenas noches, ¿se encuentra María Noel?
- ¿De parte?
- De Ismael, el hijo de la doctora Raquel Domínguez
- A ver, dame un segundito..

- Mamá… es, no sé, el hijo de una doctora amiga tuya. ¿La doctora Rodríguez?

Eso se ve agravado por el hecho de que, además, si bien tengo una agenda buenísima, no la uso. Por el contrario anoto todo en papelitos que, obviamente, pierdo todo el tiempo. Mi (mala) memoria entonces, se encarga de hacerme pasar sufrimientos innecesarios. Claro, los que me conocen valoran mucho más mis acuerdos (que te llame en tu cumpleaños, que me acuerde de algo que dijiste, que te regale algo que alguna vez me dijiste que te gustaba, etc.).

Ayer miraba el informativo cuando hablaban de que la Terminal de Tres Cruces estaba hasta las manos, la gente se peleaba por pasajes que ya no habían, las compañías ponían más transportes, y ya decían que muchos se quedarían sin viajar. Claro, las elecciones son el domingo. Infelices. Me reí de todos aquellos que procastinan. Hasta que me di cuenta que yo tenía que viajar el jueves al interior, y obviamente todavía no había sacado el pasaje. ¡Yo y mi memoria! Así que hoy me levanté, y lo primero que hice fue llamar a la Terminal. “No estamos reservando pasajes”, me contestó una señora. Bien, empezamos mal. Me bañé, averigué los horarios de mis ómnibis, busqué plata por todos lados, y me preparé psicológicamente para cruzar media ciudad y pelearme con medio Montevideo por un pasaje de ómnibus. En el medio suspendí mil cosas que tenía pensado hacer de tarde, reuniones, cortes de pelo, trabajos. Sabía que me iba a llevar demasiado tiempo este asuntito de la terminal.

Pero 15 segundos antes de salir de casa y enfilar para la parada de ómnibus, me entró la duda. ¿Es este jueves o es el jueves que viene que tengo que ir? No, no… tiene que ser este, si cambié el partido de fútbol de todas las semanas porque yo me iba de viaje. Tiene que ser este. ¿Es este? Así que a riesgo de perder el ómnibus que me iba a llevar a la terminal, volví a mi cuarto y me puse a buscar entre todos los papelitos que tengo el que tiene anotadas las fechas de mis viajes al interior. La lista del super, no. La lista de cosas que tengo que hacer para un trabajo, no. Una cuenta matemática de no sé qué, no. La dirección de algo, no. Una lista de números de colores, no. Una lista de temas que escuché y me quiero descargar, no. Fecha de viajes al interior, sí. ¡Sí!

Efectivamente no viajo este jueves, sino que la semana que viene. Eso se está volviendo peligroso. Y no quiero ni saber qué voy a hacer cuando tenga 64. Menos si sigo solo y nadie me banca mi problema adorable.

Şoarecii

Singură Corolia observă dispariţia Poleniei, aceasta şi din pricină că cinci şoareci atacară stupul în zorii zilei, albinele încolonându-se pentru luptă.

Evbizia îşi spusese deseori în gând că mai bine-ar da şoarecii iama-n stup, decât să mai rabde umilinţe. Acum, însă, părăsi toate acele vise de răzbunare, repezindu-se să-şi apere neamul. „După ce că-s şoareci, mai sunt şi cinci!” – gândi cu dispreţ, văzând în acest număr un simbol al existenţei epidermice, incapabilă de orice năzuinţă spre ceva mai înalt.

Când ajunse la locul bătăliei, cei cinci intruşi erau deja împresuraţi de lucrătoare, care căutau să-i îmbrace în ceară, în vreme ce altele se năpusteau să-şi înfigă acele în feţele odioase ale invadatorilor. Bozor tocmai fusese înşfăcat în botul unei rozătoare, găsindu-şi sfârşitul. Evbizia se repezi pe dată şi, ca pe un jungher, îşi împlântă acul în pleoapa şoarecelui, lăsându-i destul venit cât să-l năucească. Apoi, căzu şi ea, încă zvâcnind de câteva ori.

Cam într-un sfert de ceas, intruşii fură complet împachetaţi în ceară, însă pierderile au fost mari. Acum pieriră Corolia, Fagure şi chiar regina Meliferia. Astfel, nici nu mai apucă s-o vadă, altfel decât larvă, pe Colletidia, urmaşa ei, de care aveau să îngrijească Apideea şi Floralia.

…

În schimb, Meliferia se pomeni, alături de toţi cei căzuţi în luptă, într-o stepă plină de flori scăldate în lumină aurie, în care erau aşteptaţi de Hymenoptera, Polenia, Taras şi noian de albine. Se porniră cu toatele în dans, iar de se izbeau cumva între ele în jocul lor nebun, treceau una prin alta, fără să-şi încreţească antenele.

Polenia îi explică Coroliei:

- Africa s-ar putea să nici nu existe, însă eu la tărâmul ăsta visam! Aici totul e scăldat în miere aurie, care-i şi lumină totodată, şi te umple mereu de-o bucurie negrăită, cum nu poţi afla nicăieri pe pământ…

Cu zecimale

Despre lucrătoarele dintr-un stup s-ar putea spune că, păstrând proporţiile, se aseamănă nemţilor de rând. Fără să-şi pună excesiv de multe probleme, sunt curate, ordonate şi disciplinate. De aceea, este destul de dificil să le împingi către mişcări haotice ori acte necugetate. Aceasta o constată Evbizia care, prin unele aluzii, căuta să o discrediteze pe regină, ba chiar să creeze un curent de opinie ostil ei. Lucrătoarele ascultau, ridicau din aripi şi-şi continuau treaba. „Regina-i regină, face ce vrea!” – îşi ziceau ele, indiferente la incitări.

În stupul numărul 48 – pe care doar noi îl numim astfel – se simţea, însă, şi-o genă aparte. Hymenoptera, mama Meliferiei, povestea uneori că s-a iubit cu Taras, un trântor care, plin de hidromel, a adormit într-un tren şi s-a pomenit pe-aici, deşi îşi amintea că plecase tocmai din Gukovo, din căzăcime. Chiar dacă acestea erau denumiri abstracte pentru locuitorii stupului, ceva parcă-i făcea să se simtă diferiţi.

Aşa cum gândeau şi lucrătoarele, Meliferia făcea ce vroia. Totuşi, nu uita că menirea ei principală este aceea de-a depune ouă şi, dintr-un capriciu, uneori anunţa câte ouă avea să depună în perioada următoare. Era mai mult un pariu cu sine, să vadă ulterior dacă, analizându-şi simptomele, a nimerit numărul de ouă. Acum, după o cură de miere polifloră, se simţea viguroasă, astfel că afişă o tăbliţă de ceară:

Regina Meliferia se angajează să depună săptămânal, vreme de o lună, câte 2655 de ouă.

„Păi, normal că-i productivă, că bagă-n ea din fagurii mei!” – îşi zise Evbizia cu năduf citind anunţul. Şi, aflându-se singură în acel moment, la repezeală trânti un semn cu propolis, astfel încât apăru 2,655 în loc de 2655.

- Ce-a apucat-o? Vrea să depopuleze stupul? – încercă mai apoi să agite lucrătoarele, arătându-le tăbliţa modificată.

Dar, cum spuneam, succesul îi fu minor, toate lucrătoarele lecturând nepăsătoare şi spunându-şi că politica demografică nu intră în atribuţiunile lor. Totuşi, la ceas de seară, mai discutau între ele:

- Poate că suntem prea multe. Totuşi, logic ar fi să faci ori două ouă, ori trei! Cum poate cineva să facă ouă cu zecimale?…

Este vídeo poderia chamar-se taras e manias… mas não. Taras porque, pronto… e Manias porque, pronto… (Viram como se escreve uma frase sem se dizer nada???!! lindooo! )

Taras (7 aprilie 2000 – 8 august 2006)

Taras e născut pe 7 aprilie 2000, dintre părinţi doar mama fiindu-i cunoscută. Pe lângă Evtihie stă de când a împlinit o lună, adică din 7 mai 2000. În copilărie, era un motan deosebit de cuminte, rămânând astfel şi ca adult, cu toate că în luptele purtate cu semenii săi se arată de multe ori neîndurător.  Numele i se trage de la Taras Bulba, deşi mulţi s-au gândit la Taras Şevcenko.

            Când Taras împlini doi ani, Evtihie a fost foarte uimit să-l surprindă vorbind la telefon. Întâi s-a întrebat dacă el a format vreun număr şi, dacă da, cum a făcut-o. După câteva minute de gândire, constată că neobişnuitul stă mai cu seamă în faptul că Taras vorbeşte! Apoi, ca orice părinte (adoptiv, fireşte), s-a mâniat că, deşi Taras vorbea, nu i s-a adresat lui cel dintâi. Dar Taras s-a justificat, arătând că orice părinte doreşte să-şi păstreze copilul, dacă ar putea, cât mai multă vreme tot mic şi, dacă i-ar fi vorbit, ar fi dat de înţeles că s-a maturizat…

            Discutând această problemă şi cu noi, ceilalţi utopici, concluzionarăm că Taras a deprins însuşirea graiului în urma săptămânii noastre ascetice. Taras, la rândul său, influenţat de unele programe de pe canalul Discovery, susţinea că a evoluat. Aici e necesară o menţiune aparte: motanul învăţă şi literele, dar nu putea să citească decât de pe panourile publicitare de mari dimensiuni. Pisicile având văzul diferit de al nostru, nu pot distinge semnele dintr-o carte sau subtitrarea de la televizor. Astfel că ne-am mirat cum de a aflat despre evoluţionism, de vreme ce la filmele ruseşti ne ruga să-i citim şi lui ce scrie. N-a fost cine ştie ce secret; Taras deprinse în primul rând engleza vorbită de americani, două pricini facilitându-i însuşirea limbii: întâi, de americănească te ciocneşti de cum deschizi televizorul, iar în al doilea rând, americanii având o vorbire mai mult vocalică, motanului i-a fost relativ uşor s-o înveţe, asemănându-se în bună măsură cu graiul său natural. Româna i s-a părut mai dificilă şi, chiar şi acum, după ani de exerciţii, are dificultăţi în alcătuirea unor fraze. Mai are un tic, de înţeles,  dacă ţinem cont de specia căreia îi aparţine: nu spune niciodată îmi iau, ci întotdeauna mi-au.

            Filotei observase, ca noi toţi, de altfel, că Taras umpluse cartierul de progenituri. Numărul de pisici, însă, pe care hronicarul susţinea că Taras le-ar fi cunoscut, ne părea exagerat. Astfel că l-am întrebat chiar pe motan, să ne spună datele reale, în cazul că şi le mai aminteşte.

            – Într-adevăr, cam patru sute de pisici au fost – spuse el -, dar acestea nu sunt toate cele pe care le-am cunoscut, ci doar acelea care au însemnat ceva pentru mine… Nădăjduiesc, însă, că într-o zi voi cunoaşte Pisica, acea fiinţă menită numai mie, capabilă să reverse fericirea asupra mea şi căreia să-i dăruiesc şi eu fericirea, la rându-mi!…

            Ne-a surprins această viziune plină de puritate la un specimen cu sute de copii şi, mai mult ca sigur, cu mii de nepoţi. Dar, oare, nu suntem şi noi de multe ori tot aşa şi, după ce ne tăvălim prin cele mai sordide mocirle, râvnim la înălţimile eterate şi ne socotim vrednici de ele?

Hoje conversei um pouquinho com meu namorado que mora longe, conversamos rapidamente. Ele sabe que eu estou dando pra um colega meu por aqui (contei isso a ele semana passada) e ele veio hoje todo cheio de graça… “e aí, alguma novidade?”. Falei que não, que td estava normal, semana corrida, etc…

e ele insistiu “e o Fulano?”… Fulano, o cara pra quem estou dando nos finais de semana.

e eu disse q ele estava bem também… mas nem quis falar muito sobre isso… afinal o cara é só um amigo meu que me come, nada além disso.

aí sim ele fez questão de deixar tudo mais claro: “é que eu sou tão depravado e curioso que morro de vontade de saber os detalhinhos sórdidos…”

Nossa… eu é que MORRI por dentro quando ele disse isso. Falei pra ele “meu deus… como você é tarado e pervertido… nossa…”

“você não viu nada ainda…”

mas tô louca pra ver.

falei pra ele que escreverei os detalhezinhos sórdidos e enviarei pra ele por e-mail..

também acho isso mto excitante…

Pues en el Faro Cuautepec hubo un concierto,no recuerdo ahora en motivo a qué,pero algo sobre la ecología,donde tocaron Cabezas de Cera,Quod Libet,Boca Floja y Jessy Bulbo.Ya había oído el material de Jessy pero no había tenido la oportunidad de verla actuar en vivo,así que no quise perder la ocasión.

El Faro Cuautepec queda en una reserva ecológica,es decir casi casi bosque,en lo alto de Cuautepec justamente,así que hay que caminarle mucho para llegar,pero ya allí,uno se siente como en película de los 60´s rodeado de la naturaleza y oyendo rock…la mayoría del público no pasaba de los 20,y también iban por Jessy,aunque muchos tan sólo fueron a pasar el rato o a ver “qué onda”…La verdad que todos los grupos muy profesionales se lucieron,y el ambiente estuvo tranquilo,aunque hubo leve “slam”.En cuanto a Jessy,interpretó sus canciones conocidas y muchas de su nuevo disco “Taras Bulba”,sin dejar de lado algunos éxitos que tuvo con “Las Ultrasónicas”,su anterior grupo…si no han oído a Jessy Bulbo la recomiendo ampliamente,ya que sus canciones son irreverentes,divertidas,pero todas eso sí,muy rockeras!

Y por supuesto,sus discos: “Saga Mama” y “Taras Bulba” son altamente indispensables para los amantes del género!

Maneja el grunge,el punk,el rock urbano,el psicodélico,etc…

A pesar de que no llevaba Jessy al parecer a su baterista original,el que acompañó al grupo se lució,y al final todos quedamos contentos…aparte de que nadie se fue sin autógrafo o foto de Jessy Bulbo…

(click en las imágenes para verlas en grande)

Si desean saber más sobre Jessy Bulbo o cuándo y dónde se presenta,visiten su página:

http://www.myspace.com/jessybulbo

Reseña: Docso

Thankfully I’m feeling much better from last week’s episode with high blood pressure scare. I have since found out that many people on this side of the Tian Shan mountains are plagued with this ailment. Perhaps that is why Type A personalities need to be duly warned about not taking on more than they can handle, we need to be more relaxed like the native Kazakhs have learned to be in order to survive. The following is a short quote from C.S. Lewis about healing and medicine. Then I will write about Leila, the daughter of the “Eye-Bottoms” doctor or opthalmologist I met last week.

“There is a sense in which no doctor ever heals. The doctors themselves would be the first to admit this. The magic is not in the medicine but in the patient’s body – in the vis medicatrix naturae, the recuperative or self-corrective energy of Nature. What the treatment does is to stimulate Natural functions or to remove what hinders them. We speak for convenience of the doctor, or the dressing, healing a cut. But in another sense every cut heals itself; no cut can be healed in a corpse. That same mysterious force which we call gravitational when it steers the planets and biochemical when it heals a live body, is the efficient cause of all recoveries.” By C.S. Lewis, from Miracles, ch. 15

I met the 40 year old daughter of the kind doctor who I met last week when I went to the three clinics to check my high blood pressure. (See earlier blog) The good doctor had given me his daughter’s phone number at their home. Leila had just recently returned from the U.S. as of four months ago, last December after studying three years at community colleges and universities in Nevada and California. Her father is 72 years old and her mother is 71, Leila is an only child and she is single. She admitted that many of her friends are now divorced raising children on their own, so she feels fortunate. But she also feels a responsibility to take care of her aging parents once they are retired. There is no one else but her to do this duty.

I asked her about her father’s background and how he got involved with ophthalmology; she gave me an answer later after telling about his family and his growing up years. He was the youngest child in his family being born in 1936. His father, Leila’s grandfather, left the collective where he worked to fight in the Great Patriotic War in 1941; he was badly injured there and returned home to Aktobe only to die shortly thereafter. He had fought in western Russia or Ukraine somewhere but Leila was not sure where. She explained that her father didn’t talk much about his family or early childhood. He had older brothers and sister but some of them had died in their younger years, not from starvation but other childhood diseases. One of his older brothers had become an oncologist and perhaps there was a personal motivation on both brothers’ part to help those who are ailing, that’s why they became doctors.

Leila’s father attended medical school in Almaty and later went to Moscow for more training in ophthalmology. She remembers going up to Moscow with her folks as a young child in the mid 1970s and people seemed kind then. Many nationalities from different parts of the former USSR have left Moscow; it is mostly comprised of Russians. Her father was a good eye surgeon and went twice to China to do eye surgeries because the Chinese have many eye problems. About 12 years ago her father went to Xian (place of terra cotta soldiers) for one year and the second time, his wife, Leila’s mother went with him to another city in China. She loved it in China. [this is unusual because most Kazakhs try to keep a healthy distance from anything Chinese]

Leila admitted that while she was growing up she never heard that collectivization was a bad thing; all Kazakhs would agree the Great Patriotic War or WWII was very bad. However, it was only when she started reading from history books while studying at Kazakh State University in Almaty and later by reading Russian media that she found out there was another side to what Stalin brought to Kazakhstan with collectivization.

From Leila’s mother’s side of the family she was from the city and perhaps from a fairly wealthy part of society. She would have been unaware of what life was like in the countryside and what collectivization did to some Kazakh families back in the 1930s and 1940s. Collectivization was considered a “social experiment” and in some cases it benefited some people while it didn’t help others. Leila’s mother had a more tragic life where her mother had died before her father went off to fight in the Great Patriotic War. She was orphaned at a young age with only an older sister because her father, Leila’s grandfather died in the Great Patriotic War. The two girls were taken in by their grandparents who were already pensioners. Her mother is a chemist and Leila’s father and she were married when she was 24 in 1961. They have been married 48 years.

Leila has traveled widely and recommended that I should travel to Uzbekistan to see old artifacts of a life from antiquities. Almaty doesn’t show much of historical life from the Kazakh past, perhaps the city of Taras would be the best place or Turkistan. She also told me that Mongolia has had a lot of influence on the Kazakhs. She acknowledged that she doesn’t know her own Kazakh language very well.

]]> http://pessoaleintransferivel.wordpress.com/2009/04/02/apaixonada-eu-quero-dizer/ Fri, 03 Apr 2009 01:54:31 +0000 pessoaleintransferivel http://pessoaleintransferivel.wordpress.com/2009/04/02/apaixonada-eu-quero-dizer/ http://nalipce.wordpress.com/2009/03/28/nowy-widok-z-tarasu/ Sat, 28 Mar 2009 20:50:04 +0000 Romek http://nalipce.wordpress.com/2009/03/28/nowy-widok-z-tarasu/

Wiosna przyszła,
lecz niestety nie doczekam sie takich zielonych i kwiatowych widoków
jak rok wcześniej.

widok z tarasu 11 lutego 2009 na budujący sie blok

Mniej więcej pod budowlańcem w różowej odblaskowej kamizelce
rok wcześniej rosły maki wśród zieleni….

Na miejscu, gdzie w planach budowy miał być plac zabaw -
stawiany jest kolejny blok.
Na zebraniu mieszkanców osiedla z władzami Spółdzielni (18 marca) posypały sie na tych drugich gromy
za obiecany od pięciu lat ogródek jordanowski i na co roku zmieniające się plany zagospodarownia.

No i wschodów słońca będzie brak!!!  Rzucało rano  “zajączki” na ścianę w pokoju.

Dwa dni pomieszkał i jeszcze trzeciego dnia zawitał
gołąb. Zaobrączkowany: PL 3538 —– (nie zdołałem odczytać reszty).
Zjadł kaszy, napił się i nie dał się przegonić.
Ale dał się sportretować.

gołąb pocztowy