Un pas spre adevăr, un coşmar în plus pentru Ion Iliescu

Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei “21 decembrie 1989″, om cu o inflexibilă ţinută morală, unul dintre militanţii fervenţi împotriva eludării artizanilor asasinatelor săvârşite în timpul aşa-zisei Revoluţii din ‘89, este în prezent un sac de oase agonizând pe unul din paturile Spitalului Universitar din Bucureşti. De ce, întrebaţi. Deoarece, timp de 70 de zile, Teodor Mărieş s-a aflat în greva foamei. Ce a fost în capul acestui om de-a recurs la o asemenea metodă, întrebaţi. Adevărul. O “chestie” desuetă, ba chiar apanajul absurd al unui mizantrop decerebrat – s-ar grăbi mulţi să-l eticheteze – în ziua de azi, ţinând cont de faptul că, nu-i aşa?, în România anului 2009 asemenea acte de eroism par mai mult a produce ori iritaţie ideologică ori un lung căscat cu miros acru de ignoranţă, decât un ţipăt disperat al solidarităţii.

Citiţi mai departe

Sunt, în general, un tip circumspect. Credinţele mele se opresc la Dumnezeu. Nu cred în “fenomene”, în zodii, în dat în bobi, în organizaţii, secte sau în paranormal. Nu cred nici în chemări la luptă, în mobilizări şi, mai ales, nu cred în campanii. Colectivismul îmi repugnă. Civismul meu se manifestă în plan individual şi mă feresc să activez social, să semnez petiţii, apeluri sau convocatoare. “Hei-rup”-ul coral îmi displace.

Trăim într-o perioadă în care, eu personal, nu mai am puterea sau naivitatea de a da gir, de a acorda prezumţia de nevinovăţie. Am fost adus în situaţia (tristă) de a vedea în toate fundaţiile, în organizaţiile nonprofit şi în toate acţiunile caritabile sau benevole doar surse de muls pentru nişte şmecheri venali puşi pe învârteli lucrative. Recentele mascarade gen “Noi vrem respect”, “Solidari cu judecătorii”, “Spune şi tu” sau “Manifestul Svet” mi-au întărit convingerea că nimic nu mai este sfânt în ţara aceasta. Ceea ce transcende percepţia mea empirică îmi devine suspect.

Nu ştiu foarte bine absolut toate dedesubturile cazului şi nici motivele care l-au determinat pe domnul Teodor (Doru) Mărieş să declare şi să ţină o grevă a foamei care astăzi dureză, cred, deja de 68 de zile. Nu mă interesează acum să-l cred pe el sau pe Ion Iliescu. Mă interesează să nu moară un om.

Ştiu însă că, recent, preşedintele Traian Băsescu a bătut cu pumnul în masă în faţa unor magistraţi, fiind bineînţeles pus la stâlpul infamiei de mai toată buruiana (era să zic “floarea”) mass mediei pentru un asemenea “tupeu”. Ce vroia şi ce spunea, în fond, “dictatorul”?

«Nu mă confundaţi cu un ziarist căruia îi faceţi o declaraţie. Vorbiţi cu şeful statului, care vă spune aşa: au murit 1.600 de oameni la Revoluţie, iar voi închideţi dosarul. Aveţi soluţie sau nu?! Au murit oameni la mineriada din 13-15 iunie. Ce vreţi să spuneţi, că vă impun o soluţie ?! Vă impune realitatea să spuneţi dacă s-au împuşcat singuri oamenii sau au fost împuşcaţi de cineva. Nu mă confundaţi cu ziarişti cărora le faceţi declaraţii să fiţi prinsă pe telex.»

Declaraţia preşedintelui datează din 8 septembrie 2009.

Pe 9 septembrie, CSM recomandă Parchetului General să desecretizeze toate dosarele din procesul Revoluţiei din 1989.

În plenul parlamentului, câteva zile mai târziu, Băsescu readucea în discuţie problema:

«O nemulţumire a mea este nefinalizarea dosarelor Revoluţiei. Eu nu cer justiţiei o anume soluţie, ci cer justiţiei să de o soluţie. Lucru care este obligată să îl facă.»

Doru Mărieş face greva foamei din cauza acestor dosare.

Putea, însă, să o facă şi pentru orice alt motiv.

Observ, fără surprindere, că prea cinstiţii liberali, altădată portstindardul luptei pentru adevărurile revoluţiei şi ale mineriadelor, de când se lasă pupaţi duios pe frunte de Ion Iliescu nu mai sunt interesaţi decât de jocuri şi manevre politicianiste meschine, de retorici ca la uşa cortului şi de idei prin care România este târâtă într-o criză totală. Arhanghelul Crin ori are treburi mai importante decât o viaţă de om (de exemplu proptirea unui incompetent la BNR), ori nu e în stare să se lase ostenit nici măcar de o soartă, darămite de 22 de milioane de sorţi ale unora care nici măcar nu-i sunt amante.

Am văzut scrisoarea domnului Dorin Tudoran în favoarea lui Mărieş. Am văzut apelurile unor organizaţii şi ale unor sindicate, precum şi articole de presă. N-am văzut încă nimic la televizor, în schimb. Iliescu este în continuare (şi dacă vom vota aiurea va fi definitiv) un tabu. Televiziunile aşteapta, de pe creanga lor, ca Teodor Mărieş să moară. Dacă se poate cam pe la ora 17:00, 17:05, pentru un direct cu Prelipceanu şi Dana Grecu la faţa locului.

Nu mă alătur acţiunilor declanşate, nefiind în cunoştinţă de cauză, dar cred cu putere că lumea în general şi cineva în particular va trebui să vadă cum un om chiar este pe cale să moară în numele unei idei, al unui ideal, al unui scop, indiferent care ar fi acesta.

De aceea arăt aceste fotografii şi aici, pe acest încă modest blog.

Dacă domnul Mărieş moare, cineva va trebui să dea socoteală.

Probabil ACELAŞI CINEVA!

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009