as fi vrut de fapt sa ma refer la “marea fantezie cu trei fugi pentru martha”, partea a 9-a, “fugind prin zapada”, insa nu mai e zapada, azi a aratat ca si cand s-ar apropia vremea tarabelor cu martisoare, a inghesuielii cu celofan si plus si flori artificiale din piata romana. fiindca acolo, la partea a 9-a, se deschisese cartea atunci cand am zis ca o sa se intample ceva cu scrisul. dar acum o sa fac o alta pomana textuala, si anume:

despre nesinceritatile neoperante

de la un timp – ramasese pe ganduri, in fata ferestrei

(in spatele ei, el se plimbase o vreme prin camera,

cu mainile in buzunarele pantalonilor, exersand

cum ar fi trebuit sa schioapete, cand avea

sa trebuiasca sa se scuze- se gandea: am sa-i spun

ca am calcat pe pisica, si, uite, mi-am scrantit glesna.

ea nici nu-l asculta, poate, -sedea cu ochii pierduti

la fereastra. – dar n-ar fi putut sa vada nimic

afara, doar fata ei chiar, rasfrangandu-se in panelul

de sticla, acum colorata de lumina lampii

de aici). el, de fapt, dupa o vreme s-a oprit,

cu mainile sprijinite de soba – nu mai spunea

nimic. pisica il pandea de sub masuta rotunda

din colt dupa o vreme a intrat ea.

si atunci, el si-a dres vocea – ea, sedea

pe ganduri, la fereastra. pisica si-a ridicat ochii.

si afara nu se vedea nimic.

(ivanescu, desigur)
(saptamana trecuta, in loc de pisica, mi-am cumparat un melc de acvariu. fara acvariu. il cheama adrian. proaspat cumparat si locuind intr-un plastic rasucit, l-am adus la cursul practic de engleza, unde numai emilian l-a inteles cu adevarat si a spus “a ti-o lua la punga” si apoi ne-a adus in pauza niste “chiar nimic”, adica niste pepsi. orisicum, adrian e dependent de socializare, ii place mult sa isi scoata coarnele la intuneric in “fire”, ii place langa calorifer si agreeaza sa cantam “scarlet begonias”, sa ascultam “aqualung” si sa stea intr-o lingura de plastic cat timp i se face curat in “acvariu”. cand lipsesc mai mult de 24h il gasesc amarat si autist. dar isi face repede formalitatile de externare din cochilie si mai radem.)

ca tot am zis de memorie si legislatia ei la ivanescu si textele cu andrei, o  sa fac si un adevarat pomelnic de parastas textual si o sa arat ca pe la 17 ani era asa (chestii decupate la cvasiintamplare):

el:

in camera memoriei nu mai ramasese decat un pictor in uniforma alba

care spuse fara sa fie intrebat: “am dat si ultima dunga de roz pe peretele care

in general ar fi fost mov, puteti foarte lesne vedea ce a iesit mai tarziu,

intre timp voi pleca o data de aici…”, fara sa stie ca toata constructia

nu era decat un seif pentru obiectele personale ale artistului

intr-o odaie stramta gandurile sporovaiau despre mesajele impersonale

pe care fusesera nevoite sa le transmita periodic, ca niste femei libere

adunate pe o cuvertura rosie in pat tinandu-se de ceasca cu cafea sa nu se friga

daca ei n-ar fi, noi am vorbi numai ce se prinde in plase,

numai ce se adoarme in corabii deasupra valurilor…

si ultimii neuroni se simteau singuri in ultimele lor reactii, ne vom

indragosti intr-o zi de un gand si vom pleca dracului de aici: ” e camera mea cu peretii mov,

ii pastrez goi ca si peretii dulapului roz ca si ura,

inchid dimineata fereastra si refac in fiecare zi zidurile mai groase mai drepte

pana cand ma voi oglindi in ele, ce stiinta de carte sublima iubirea victoria contagioasei morti

sau inca vreo cateva saruturi” si toti se simteau ca niste pedepse date lor insisi

frigul se ivea scancind din podele si se indragostea de trupul lor flexibil

pana cand ii intarea ca pe niste sani ca pe niste sani

batea vantul, zapada se viscolea urat cum ii venea aluia de sus la indemana,

cainii se-ngramadeau ingrijorati ca vor paste pe pajisti inflorate cu nivelul de trai

si pe alei se auzeau pasii mei printre campiile care ma cunosteau din copilarie,

printre lacurile pe care cei mai tineri oameni se iubeau non-stop

fara sa faca din asta un program in sine, un parc in care tancii invata sa mearga,

bunicii isi plimba nepotii si nepotii isi refac cate putin amintirile…

tufe de trandafiri inghetate, copaci luandu-si lumea in cap cu destinatia nowhere

si vocea ta care dimineata canta pana cand ma trezesc din gand pana te gasesc pieptanand frumosul-lungul par in camera memoriei nu mai ramasese decat un pictor…

dar si eu, de colo, hehehe:

ca şi cum ai şti fiecare cuvânt pe care urmează să-l scriu/spun/arunc în neant/în tine.

ca şi cum trupul meu ar fi o frunză de septembrie

într-o palmă bătrână care a mângâiat toate canapelele de piele din oraş.

îmi umezesc buzele ca să pot tăvăli cuvintele prin iarbă uscată.

pare aşa departe,vremea aceea de vară fără costume de bal mascat.

ca şi cum mi-ai trimite mesaje conţinând numai puncte de suspensie,

mesaje din ţara punctelor,a întreruperilor neîntrerupte.şi eu m-aş preface,

pe rând şi în zadar că rândurile mele ba sunt,ba nu sunt pentru tine tu care zile în şir mi-ai trimis cuvinte în loc de flori cuvinte-ca-florile-cuvinte pe care eu

le atârnam de glezne de lobul urechii sau de ferestre.

acum tot ce fac e o rupere a convenţiei,o descătuşare a tainei,

adică o desfacere a cătuşelor care au săpat adânc în carnea

de pe încheieturile textului.

acest „ca şi cum”e un calorifer

care îmi înroşeşte obrajii ca o mângâiere.ce priveşti tu aici e un fals sfârşit,

anunţat în fiecare zi ca o ştire de ultima oră.

va locui aici un scris-în-somn care te aduce şi pe tine cu el

din ţara aceea îndepărtată.un somn trezind amintiri, somn în care nu uiţi nimic,

degeaba strigaţi voi „ochii care nu se văd”.

scrisul ăsta ca un automobil vechi n-a reuşit vreodată

să(-şi) spună povestea a pus frână la fiecare semafor

a dat prioritate la fiecare intersecţie acum va rămâne fără combustibil.

scrisul ăsta e o durere surdă în plămâni.n-am privit/primit

decât buzele bolnave ale poemului şoptind în delir

despre dorinţa de a-şi primi libertatea să se răspândească în aer

să respire în afara mea.

nimic de adăugat acum.

chiar nimic de adaugat; avand in vedere oboseala care invarte totul in cap ca intr-un acvariu, e bine ca incepe sesiunea si n-am sa mai fiu asa des pe la facultate, preumblandu-ma din aripa dreapta in cea stanga ca pe o pista dintr-aia de skateboard, intr-o ameteala perpetua, cu cinci kile de carti trantite urat pe scaun si antoaneta tanasescu spunandu-mi ca o doamna nu face niciodata asa ceva. sigur, e irelevant ca nu vazusem ca dumneaei intrase deja in sala. si toate astea cu senzatia aproape constanta ca intr-o buna (adica rea) zi [scara aia in] spirala se va duce chiar dracului. cu mine cu tot. de atatea greutati (ale cartilor).

]]> http://roxeichelsimaginaryteaparty.wordpress.com/2008/07/21/safety-exit/ Mon, 21 Jul 2008 07:51:53 +0000 roxana e. http://roxeichelsimaginaryteaparty.wordpress.com/2008/07/21/safety-exit/

 stau înaintea ta ca un perete spălat pentru o nouă văruială

străvezie, ca după o externare, ca să râzi că par mult mai bătrână

mi-am dărâmat cămăruţele construite din cutii de conserve

şi uneltele de plastic ale plăcerilor ruşinoase

sunt oarecum alături de alţii dar

acum toate obiceiurile noastre calde şi aromate par

bucăţi de carne recongelate de prea multe ori

fandăm ca la duel, apoi eu îndrept arma tot spre mine

sperând să obţin aplauze, dar tu ştii că

locul meu e întotdeauna lângă ieşirea de siguranţă -

cu sacoşa în mână, plină cu decoraţiuni pentru vieţile altora,

obiecte pentru care eu sunt prea fadă şi middle-class -

lângă ieşirea de siguranţă cu gândurile care strâng prea tare,

ca bentiţa de plastic cu zimţi din clasa întâi;

aici între noi sentimentul ăsta ca zgomotul unui stomac înfometat

plus acele broşelor şi sârmele sutienelor

care mă iubesc cu mai multă cruzime decât tine.

în zori stau întinsă pe covorul umed ca o blăniţă de şobolan din beci

lângă mine tot întinşi alţi oameni care vorbesc numai

despre cum e să fii în altă parte

şi nu iau niciun premiu pentru asta

iar eu mă duc la bucătărie pregătesc ceştile

apoi playlist-ul ca şi cum ai fi rămas aici.

de parcă n-ar fi fost o “epreuve ecrite” concludentă, am mai scris una, “despre aer”:

Ca un sertar plin de însemnări pentru care nu mai găseşti un nume, doar mirosul hârtiei vechi, mişcările noastre către lucrurile familiare, decolorate, dezvrăjite, tot ce ai adus cu tine ca pe un soi de siglă a ultimelor luni, o înstrăinare domoală, aerul, ceştile şi playlist-ul ca şi cum ai fi încă într-adevăr aici, înţepăturile, micile bucurii, cochetării şi aşteptări ale trupului, chiar şi poziţia nefirească , crispată în care stai acum, aplecată spre scrumieră, toate astea, sublimate, îţi umplu plămânii.Şi-n timp ce vorbim de una, de alta, hi hi, şi ha ha, despre magazinul unde-ai găsit pe cineva din neamul lui lewis carroll şi despre zeitgeist şi alte referinţe culturale care ne-mbracă sumar, în jurul nostru valsează fantomatic şi un pic auriu mici amărăciuni în ambalaje hippie, lucrurile pe care le-ar fi spus pălărierul nebun şi tot ce putem prevedea pentru puţin mai târziu. Atunci când, ştim bine, în loc de arome de blackstone cu cireşe vom trage în piept încercările de înfrumuseţare pe care le face odorizantul din maşină, cu uşile blocate, un cimitir de senzaţii. Cum să faci să transformi toată meteorologia asta de cafenea sau de spaţiu cu centuri de siguranţă în linii directoare pentru foaia albă care te aşteaptă pe birou, când mereu o droaie de zgomote indiscrete îţi umplu aerul? Căutăm pe muteşte o salvare pentru respiraţia la capacitate normală dar toate spusele noastre fug prin aer ca păsările rătăcite care n-au găsit adăpost din calea furtunii.

Şi dintr-o dată trec ca dintr-un balon cu aer cald în întrebările mele ca o lamă rece. Nelămurirea e aceeaşi: dacă-ţi plac într-adevăr oamenii, dacă vrei să împarţi cu ei acest aer, dacă ceea ce te euforizează e imaginea ta în timp ce-i priveşti sau pur şi simplu ei îmbluzindu-se la coborâre în gara de nord, “ne vedem acasă, da?”, “a stat mult în predeal”, “domnişoara, un taxi?”, “aveţi cumva o ţigară?”, şi dacă oferi ţigara bucurându-te de cum se va umple aerul cu fumul albăstrui după care tânjeşte acest bătrânel imposibil de etichetat, sau de mica ta generozitate aparent indiferentă în momentul când scrii despre temperatura acestor lucruri. Dacă te complaci într-adevăr în a crede că le poţi asculta gândurile în aerul de seară sau dacă tot ce vrei de fapt e să te claustrezi în borcanul tău de insectă ciudată capturată printre rafturi de maxime şi cugetări. Îţi prieşte destul de tare aici şi nu te mai întrebi ce se întâmplă cu acele cuvinte care nu sosesc la timp, paraşutişti prinşi de un curent de aer rău. Aici e comod dacă ascunzi aşteptările foarte mult timp alături de jucăriile îndrăgite cu care acum ţi-e ruşine, le poţi uita la un moment dat ca pe ceva neverosimil, ca un copil care trebuie să meargă nemâncat la culcare.

Să ne căutăm un mediu aseptic, în care să avem un aer de oameni lipsiţi de responsabilităţi, să ne completăm colecţia de filme dezmăţate, gâdilând imagini cu respiraţia precipitată. Să facem exerciţii pentru pregătirea unei atmosfere primitoare în care să întâmpinăm vizitatori volatili.

…sau, cel puţin, că butoanele mele nu-s ‘80-iste. e deja tradiţie (deşi nu în sensul ăla de înţepenire într-o anume chestie, ci cu o conotaţie “fun”) ca la opţionalul de literatură română contemporană să venim cu demnitate şi texte pe scaunul scriitorului, în loc să dăm examen în maniera obişnuită. drept care this time, amintindu-mi oarecum de joculeţele lui dan mircea cipariu din regretatele tabere de creaţie, a trebuit să produc o chestie de o pagină şi ceva folosind toate cuvintele de la pagina 300 a dex-ului, mai precis de la “documentare” la “dolly”(dispozitiv pentru aparatul de filmat), trecând prin bombasticul “dolihocefal”. iată, aşadar, ce va trebui să citesc eu joia viitoare, demonstrând că nu pot să fac literatură sub autoritatea, (sau, nu pot să mă abţin, în linia postării despre comparată) ciomăgeala unui experiment care, deşi n-are nimic rău în sine, îmi aminteşte de ceva iritant din trecut, drept care devin tedious şi stupidă.

“Dana apasă butonul de la interfon, uşor înţepenit, încât se întreabă, ca-n fiecare dimineaţă, dacă nu cumva are să rămână acolo, în scara blocului. Că poate n-o să apară niciun vecin să îi deschidă de-afară, şi poate-i chiar mai bine, poate i-ar prii să urce înapoi în coconul celor patru pereţi ai camerei din garsonieră, altfel ştie prea bine că i se întinde în faţă o altă zi înfundată cu gesturi dezumanizante, o zi ca o agendă plină de simboluri morbide şi discurs publicitar. O zi ca o sesiune de documentare cu privire la noi produse, noi posibilităţi de achiziţionare a unor kit-uri care îi vor face viaţa un teren fără lipsuri. Şi chiar dacă e suficient de documentată deja cu privire la toate astea, degetele ei izbesc cu nerăbdare de hiperkinetic în butonul îndărătnic care până la urmă devine maleabil ca un smileyface şi parcă întărâtă tot peisajul exterior să-şi pună la dispoziţie colorata documentaţie. Aşa începe drumul Danei spre birou, mai întâi până la staţia de metrou, şi aşa pare în fiecare dimineaţă că blocurile ar trebui reconstruite, că toate clădirile ar trebui să fie dodecaedre pentru ca laturile lor să poată cuprinde cât mai multe bannere, cât mai multe promisiuni, cât mai mult optimism comercial. În pasajul de la metrou tuburile galbene cu vitamine îi povestesc cum au s-o ajute să fie prima în cursa spre servici şi apoi spre casă, şi Dana se bucură când zbârnâie telefoanele tuturor din jur, făcând laolaltă un soi de altă muzică, bazată să zicem pe dodecafonie, sunete care se fugăresc unele pe altele şi care încetinesc gesturile concurenţilor din această cursă zilnică. Dana, fluturând din bucle în ritmul “femeile ştiu de ce”, mulţumind în gând presupusei dodecafonii. Ajunge în centru unde clădiri enorme ca nişte dodecagoane adăpostesc mormane de angajaţi care cooperează cu maşinăriile de dorinţe de afară. Fete cu şepcuţe vesele sub care mocneşte ceva agresiv, fete ca nişte dogi germani îi întind cu gesturi prietenoase dar impunătoare fluturaşi cu reclame. Şi Dana se întreabă cine mai e în stare să aibă o meserie simplă şi cinsitită, tâmplar dau dogar, în astfel de zile când se trăieşte foarte PR. Doar şi ea a renunţat la scris, tot un fel de dogărie şi asta, şi acum merge la servici ca să ştie unde şi de ce, ca să progreseze, ca toată lumea care vrea să ajungă un soi de doge al citadelei publicităţii, toată lumea repetă cu glasuri convingătoare oricât ar fi de dogite, învăţămintele dogmatice care se trag din cheful de a consuma cât cuprinde. Dana nu crede în strălucirea cu extracte de perle a lucrurilor pe care nici nu le-ai visat vreodată, nu crede în maşinile ultimul răcnet, iar dragostea ei pentru cuvinte nu ţine de nicun dogmatism, ea le lipeşte obiectelor aşa încât să fie cât mai puţini aderenţi la cea ce spune, încât nimeni să nu vrea să i le ia, niciodată n-ar fi în stare să formuleze o dogmă. Şi totuşi în fiecare zi Dana supraveghează şi rearanjează cuvintele altora încât ele să urmeze o linie dezirabilă, să nu aibă dogoarea unei credinţe adevărate, ci doar mimate, texte care nu vor dogori niciodată privirea cuiva, ci doar vor direcţiona schimbătoare de viteze, vor ghida paşi pe tocuri înalte către locaţii trendy, cuvinte unse cu dohotul cuminţeniei bourgeois. Către ora două va face o pauză ca o vrednică doică a paginilor care ascultă de ea, al doilea om care modelează nişte idei drăguţe, fără ca măcar o doime din lucrurile acelea să fie părerile ei autentice. De fapt în atâta timp părerile ei s-au şi diluat, le-a compus de mult o doină de despărţire, deşi doar ezitările matinale din scara blocului mai doinesc, în al doisprezecelea ceas, după o Dana mai veche şi mai consecventă cu sine. Şi de aici doar câte o mică dojană în pauze în faţa oglinzii, dar fiinţa care dojeneşte are gesturi moi, de faţadă, şi se face vinovată zilnic de dol în faţa propriului eu negativ. Convingerile ei s-au depreciat ca dolarul, vorbele ei au ajuns ca o bandă magnetică fără Dolby system, doldora de zgomot de fond. Aservirea faţă de jargonul disimulării cotidiene n-a lăsat loc niciunei doleanţe. Fiecare zi e ca mersul pe o dolie, iar serile pline de oboseala unor gânduri ce-o fac să se teamă că va descoperi în oglindă un individ dolihocefal.

În fiecare seară s-ar ascunde într-o dolină să-şi poarte doliul după viaţa neînregimentată în convoiul lucrurilor ca tenul perfect, rimelul rezistent, player-ul performant. Autocompătimindu-se ca şi cum acolo, în refugiul ei, ar fi totuşi filmată cu ajutorul unei macarale Dolly.”

ştiu că de la tine toate se văd mai mici

sunt în sfârşit mai puţin decât ghemul de strâns la piept

sau de apăsat pe cerul gurii

sunt ca o scamă pe care o prinzi cu vârful unghiilor puţin mai crescute decât ar trebui

şi când crezi că o poţi presa mai bine îţi pătrunde în carne ca un spin nefiresc de puternic

lucrurile sunt mai mici dar eu sunt în ele şi le cresc pentru tine

cafenelele sunt aceleaşi şi oamenii mă privesc cu buze răsfrânte sau cu ochi mari ca de animal dincolo de gratii

în loc de glumele, de plezanteriile lor eu aud ridurile cum ne brăzdează pielea

îmi aud oamenii dragi ducând totul mai departe micuţ şi parcă prea normal

apoi mergem pur şi simplu pe strada strâmtă şi vie şi eu sunt ca o rochiţă de plajă transparentă

ca şi cum toată lumea ţi-ar putea urmări pe chip filmele pe care le-ai văzut aseară

sau dragostea ca un alcool tare măcinând zilnic vocea gâtul stomacul

apoi sunt ca o bătrână care extrage cu pasiune miezul strugurilor şi pune deoparte metodic coaja

sunt citadinul asortat care te priveşte

intrând în personajele tuturor îşi strecoară mâna în buzunarul tovarăşilor de călătorie

bătrânelul care întreabă cât costă un iaurt

tânăra pentru care fiecare produs de pe etajera din baie e o reclamă perfectă

sunt vocea care te convinge să cumperi

şi asfaltul încins în care desenează urme roţile maşinilor de servici

sunt ca un deadline de proiect peste care trece un student boem

sunt pietrişul de pe calea ferată

când te uiţi în aceeaşi direcţie

ochii ieşindu-ţi din orbite lăcrimând fără să mai fie nevoie să plângi

sunt în toate modurile de a lăsa lumea să te ameţească plăcutdureros

evitând-o în acelaşi timp

aşa a ajuns povestea asta: tot mai des te confrunţi

cu aşteptările faţă de corpul tău posibilităţile sale de traversare

a lucrurilor la care îl expui lipsa atingerilor

dimineaţa ca într-o igienă forţată

şi când îţi doreşti să faci ceva trebuie neapărat

să pară din întâmplare

în loc de asta în loc de privirile mirate că mă trezesc tot lângă tine

obiectele pe care le formez cu trupul meu adaptabil

vor amuza vor încânta pe toată lumea

şi telefonul îmi va zbârnâi tot timpul cu mesaje de admiraţie

când mă gândesc la tine e ca şi cum aş avea gura înfundată

legată cu eşarfe

şi aş încerca din plămâni din gât

un urlet între disperare şi râs ca într-un roller coaster

şi apoi un plânset orgolios de ciudă că n-am fost în stare

să-ţi astup şi eu toţi porii care vorbesc

vorbesc mereu fetelor cu sfârcuri perfecte

sau să am replici caustice şi inteligente

oricum asta am reuşit din nou: surâsul meu cuminte orizontal

ca o balanţă pe care ai aşezat greutăţile perfect compatibile

răspunsurile indiferente iar nodul din gât e minunat

ascuns de înghiţituri catifelate de vin

până când ceea ce simt se va îngrămădi acolo

va face un pocnet mic ca o fiolă de algocalmin când o desfaci

fireşte nu se va auzi atât de departe sunt atâtea voci convinse de ceea ce spun

atâtea claxoane atâtea jingle-uri încât nu vei şti nimic

o să aflăm mai multe din fotografii lângă alţi

oameni fără nicio asemănare cu noi

pentru că lucrurile sunt “ok” şi seci

şi povestea asta încape foarte bine în anii credinţelor dislocate

pentru că sunt anii morţii care vine din conturile

proaspăt alimentate ale salariaţilor

din tot ce poţi să cumperi mai mult şi mai ieftin

din mitologiile facile ale familiilor imediatului

e mirosul de detergent şi balsam de rufe care vine de pe balcoanele lor

întinzându-se spre mine ca un abur în cele mai shallow culori

intrându-mi în corp

ca într-o cavitate în care se deschid canalele urii şi ale deznădejdii

în timp ce trec grăbită pe străzile cu virtine crude care mă arată

din ce în ce mai singură şi ridată

de fapt stau la nesfârşit într-un apartament friguros pe o canapea

cu o pătură aspră ascultând un ceas de perete şi privind ferestrele blocului vecin

în timp ce mă gândesc tot la tine

]]> http://roxeichelsimaginaryteaparty.wordpress.com/2007/11/10/o-respiratie-dureroasa/ Sat, 10 Nov 2007 22:03:53 +0000 roxana e. http://roxeichelsimaginaryteaparty.wordpress.com/2007/11/10/o-respiratie-dureroasa/

încremenirea situaţiilor în cearşafuri-plic

ca atunci când te uiţi la un film noaptea târziu şi te prefaci

că nu te interesează că simţi doar semnele şi mângâierile furişate ale Celuilalt

şi că aştepţi să apese “pause” şi să gâfâi în voie doar pentru ca

atunci când ai auzit click-ul să te ridici şi toate astea să fie în urma ta

chiar tu să fii o distanţă mai lungă ca un drum prin deşert

mai înţepătoare ca o julitură de pe care smulgi coaja

sau cum între tine şi cel ce doarme alături

vezi crescând dintr-o dată flori colorate parcări subterane aeroporturi

şi toate lucrurile mici sau mari pe care mâinile voastre nu se vor afla niciodată împreună

în dimineţile larg deschise care nu spun nimic

să stai la uşă pe jos să stai cu spatele lipit de ea până când

uşa devine ca o cutie toracică o simţi umflându-se şi apoi coborând cu teamă

o respiraţie dureroasă apoi să-ţi recunoşti corpul să nu mai vrei să-i faci rău

doar pentru că e singur

ne putem plimba câteva sute de metri să chemăm lucrurile care calmează

lucrurile moi un copil mâncând îngheţată mânjindu-şi obrajii nişte flori drăguţe

până când ne rezemăm de barele unui leagăn şi situaţia asta aiurea

se iveşte între noi ca un fir de păr care răsare din salată

dacă nu ne mai spunem nimic e pentru că lucrurile

din jurul nostru fac asta mult mai bine decât noi

şi toate îndoielile înfloresc ca grămăjoarele de spumă cu celule moarte

la suprafaţa apei în cadă

şi doar spasmele de frig care se insinuează repede

pe sub piele strivesc nepăsarea trupului

încă bun de atins cu părţi pe care încă le cântăreşti în palmă

ca un măcelar care vrea să-şi convingă clientul

mai sunt cuvintele de care nu avem grijă

şi le transformăm în plante jalnice nestropite de săptămâni întregi

în corpuri anchilozate chinuindu-se să se ridice din paturi cu lenjeria îngălbenită

obrajii care se înfierbântă de furia de a fi ţintuit de toate astea

ca de un scaun de cinema la un film prost