Il greco ha molte parole per dire desiderio. Il che complica e arricchisce al contempo il nostro campo. Le più importanti sono epithumìa, orexis, hormé. Hanno connotazioni diverse, e danno un’idea della complessità del desiderare.
L’epithumìa sembra connotarsi come desiderio in quanto passione; ha la radice nel thymos, rispetto al quale sta – per così dire – un gradino sotto. In latino è resa con concupiscentia. Per gli Stoici è una delle quattro passioni cardinali e nel suo articolarsi in sette sotto-passioni comprende sia amore (eros), sia odio (misos), sia – con un capovolgimento dell’etimologia di partenza – l’ira (thymos) ed il risentimento (menis). Nel blog dello scorso anno (http://passionipoststoria.com) è esposta la storia del concetto, a partire dall’ira di Achille (promossa proprio dal θυμός), fino alle banche attuali che ne capitalizzano la valenza politica e sociale.
Nell’universo sentimentale stoico, quindi, il desiderio è passione fondamentale che dà origine e impulso alle passioni più importanti.

Platone

La tematica del desiderare si è imposta definitivamente nella filosofia greca grazie a Platone. Sono diversi i dialoghi nei quali il tema assume un ruolo importante, ma è nel Fedro che diviene uno dei punti centrali. Per comprendere però le caratteristiche che vi assume il concetto, bisogna chiarire alcuni aspetti.
La parola greca usatapiù spesso da Platone e generalmente tradotta con desiderio è έπιθυμία. Essa deriva dal verbo έπιθυμέω, nella cui radice è appunto θυμός. Nel blog dello scorso anno (http://passionipoststoria.com) troverete esposta nel dettaglio la storia del concetto, a partire dall’ira di Achille (promossa proprio dal θυμός), fino alle banche attuali che ne capitalizzano la valenza politica e sociale.
Quel che è rilevante è che la radice nel θυμός di έπιθυμία fa sì che essa non sia riconducibile tout court alla latina concupiscentia, come troppo si è fatto, soprattutto in ambito di esegesi biblica. La prova è proprio nel Fedro.
La questione del thymos trova la sua prima sistematizzazione nella dottrina platonica. Al mito narrato nel Fedro della biga alata e dell’auriga[1] è rimessa la prima significativa rappresentazione della natura umana, nella quale sia possibile individuare la funzione dell’aggressività e dell’ira nell’economia del comportamento umano.
Innanzitutto, il tema viene affrontato da Socrate nel suo secondo discorso dell’opera: è alle spalle già la considerazione dell’amore come manìa umana, come sentimento che cerca il piacere per se stesso. Qui si sta discutendo dell’amore in quanto sentimento divino, quello stesso di cui si discuterà con Diotima nel Simposio, l’amore insomma come tensione verso la conoscenza dell’essere.

È a questo punto (246 a-b) che viene introdotta la celebre immagine del carro alato, trainato da due cavalli, un bianco ed uno nero. Dice Socrate:

«Riguardo all’ immortalità dell’ anima si è detto abbastanza. Invece sull’idea di anima dobbiamo dire quanto segue: spiegare quale sia sarebbe compito di una esposizione divina in tutti i sensi e lunga, mentre dire a che cosa essa assomigli si addice a un’ esposizione umana e più breve. Parliamone dunque in questi termini. Si consideri l’anima simile alla potenza congiunta di una biga alata e di un auriga. Ebbene, mentre i cavalli e gli aurighi degli dei sono tutti sia buoni in sé, sia di buona razza, gli altri sono misti. In noi l’auriga guida un carro a due cavalli: dei due cavalli in suo potere, uno è bello e buono e discende da cavalli che lo sono altrettanto, mentre l’ altro discende da cavalli che sono l’ opposto ed é lui stesso tutto l’opposto. Perciò fare l’auriga nel nostro caso è un compito necessariamente arduo e ingrato. Bisogna dunque cercare di dire in che senso l’essere vivente è stato chiamato mortale o immortale. Ogni anima si prende cura di tutto ciò che é inanimato e vaga per tutto il cielo, apparendo ora in una forma ora in un’altra. Quando dunque l’ anima è perfetta e dotata di ali, vola in alto e governa tutto il mondo ; mentre, quando ha perduto le ali, precipita fino a raggiungere qualcosa di solido e, stabilitasi lì, assume un corpo terreno che, a causa della forza dell’anima, sembra muoversi da sé».

Aristotele
Aristotele riprende in vari luoghi e sviluppa quest’intuizione di Platone. Nell’Etica Nicomachea (1, 1, 1094a), la sua attenzione si concentra sull’orexis, la facoltà di desiderare dell’uomo. Essa è una spinta essenziale per qualsiasi agire. Il soggetto umano ha la capacità di prendere coscienza dei propri desideri, come dei propri bisogni, e di scegliere di conseguenza: «Essendo tra le cose in nostro potere  ciò che è oggetto del desiderio su cui si è operata una scelta, anche la scelta (proairesis) sarà un desiderio deliberato riguardo a ciò che è in nostro potere»[1]. Le scelte, insomma, sono frutto di desideri consapevoli, ed esse stesse sono quindi desiderate: ci accorgiamo di desiderare qualcosa o qualcuno ed operiamo una scelta di conseguenza, il che è ancora un desiderio. In fondo, è una prefigurazione di quel concatenamento di desideri che abbiamo visto in Deleuze. Solo che qui il desiderio voluto, per dir così, segue al desiderio inconscio. Ma entrambi, impulso non ancora trasparente alla coscienza, e scelta (in quanto desiderio che si sceglie di perseguire) sembrano appartenere al campo del desiderare.
Anche nel trattato Sull’anima viene ribadito che «il desiderio (orexis) compende al tempo stesso l’appetito (epithumia), l’impulso (thymos), la volontà (boulesis)»[2].
Da questo punto di vista – sostiene Dumoulié – la riflessione di Aristotele apre la strada ad un pensiero del desiderio considerato come potenza ed essenza dell’uomo, anticipando Spinoza. Al suo interno sono condensate le caratteristiche di fondo della motivazione, di ciò che chiama il soggetto a completarsi fuori di sé.

[2] Aristotele, Sull’anima, 414b2.

Un foarte interesant și lung comentariu scrie Virgil Titarenco în 21 august la postarea lui Marius Cruceru intitulată, cu ghilimele, “Pastorului meu nu-i pasă de biserică!”.

Rețin acest comentariu pentru nominalizările la categoria Cel mai bun comentariu – Premiile Thymos pentru bloguri evanghelice, ediția a III-a, dar poate candida, într-un top mult informal dar mult mai amplu, pentru cel mai bun comentariu scris vreodată pe un blog evanghelic.

“Biserica lui Hristos nu este o democrație (nici măcar reprezentativă). Oamenii (inclusiv pastorii) în biserică trebuie judecați (sau evaluați) de către Scriptură – sau mai corect, în lumina exclusivă a Scripturii. Trebuie să existe în sensul acesta o cunoaștere corectă și cît mai completă a Scripturii, o interpretare corectă și cu bun simț (atît intelectual cît și spiritual) și o loialitate (față de literă în spirit) a Scripturii, loialitate care să nu scoată dar nici să nu adauge nimic la ceea ce a vrut să spună Scriptura.”

Fantezia pamfletară a lui Răsvan Cristian Stoica a mai produs încă un articol ridicol, mă refer la cel intitulat, fără ghilimele, “Odă unei scule bune”. Despre faptul că, dintre blogurile evanghelice, Vindecătoru are cel mai ‘strălucitor’ strat de jeg am scris încă de acum un an – Turul blogurilor (10.04.2008) – Straturi de jeg.

Neostoitul Ioan Pop a devenit, pentru un foarte scurt timp, “personaj al blogosferei”, în ceea ce scria recent Emanuel Conțac, încercînd să facă precizări necesare (desigur, necesare, dar nu pot să nu zîmbesc din nou văzînd scrupulozitatea tînărului penticostal, de apreciat, dar nu prea eficientă în fața jegoșilor).

Nu pot decît să-mi exprim satisfacția că i-a schimbat încadrarea – de la personaj al blogosferei la bîntuitor al ei –, în urma comentariului meu:

Cred că “personaj al blogosferei” e o formulă neinspirată, din moment ce personajul respectiv nu știu să dețină vreun blog, ci folosește mai ales emailul.

O mică victorie în lupta mea, în spațiul public, pentru exactitate, acolo unde e necesară.

Have you ever secretly wanted to see your name in print?

Do you lie in bed late at night thinking to yourself, “My life is so interesting, the world must hear my story”!?

Do you harbor a burning desire to write the great Asian American novel?

If you answered yes to any of these questions, here is the perfect opportunity for you!

Submit your work to the Thymos Asian American Anthology!

Here is the anthology’s call for submissions:

What does it mean to be an Asian American in the twenty-first century?

From the mainstream perspective, tired stereotypes about Asian people as model minorities, asexual techno-geeks, hypersexual dragon ladies, or perpetual foreigners still persist–though often concealed behind politically correct slogans like colorblindness and diversity.

One racial obstacle that Asian Americans thus face is the inability to claim an identity and culture that are defined by the Asian American community itself, rather than how mainstream society defines us. Whether it’s dealing with popular stereotypes or the effects of racism, many such issues ultimately stem from a lack of power.

This includes the power to express our lives, histories, and beliefs in a manner that is true to our lived experiences. And in an era where the media has vast influence to shape the very nature of Asian America for both ourselves and others, this is more important than ever.

With this book project, we are taking responsibility for telling our own stories. The project is an anthology that will compile the experiences of Asian Americans. We want people to tell their stories in their own words; communicate perspectives that challenge or transcend mainstream stereotypes; or simply relate something uniquely personal as an Asian American.

These experiences may be profound. They may be prosaic. But they always remain true to their source and inspiration.

We invite you to submit your story for our book project. If your work is selected, we will publish it in our forthcoming anthology with Oregon Poet Laureate, Lawson Inada.

What: The Thymos organization of Portland, Oregon is seeking submissions for its anthology of work by Asian Americans.

When: The (tentative) deadline for submissions is June 1, 2010.

How: Submissions can be sent either by e-mail or postal mail.

E-mail: Thymosbook@gmail.com

Postal mail:

Thymos

P.O. Box 1912

Beaverton, OR 97075

Submission Guidelines:

1. Writer should identify as an Asian American and be affiliated with Oregon in some way. Participation in activism, civic/volunteer work, or general membership in the Asian American community is preferred but not required.

2. Submissions can involve written work of any type including personal essays, analytical articles, fiction, or poetry. Submissions can also be visual in nature such as photographs, drawings, cartoons, etc. All photos should be in black and white.

3. Written submissions should be no longer than 20 pages typed, 12-point font, and double spaced.

Questions: Contact Larry Yu or Valerie Katagiri at ThymosBook@gmail.com.

Or check out our website at http://www.thymos.org

An Economy of Hatred

Larval Subjects, in his usual unconscious fashion, presents a very interesting twin of “hatreds”, a twining that perhaps reveals something about the economy of hatred itself…

[A post titled "Two Things I Hate"]

First, users who reduce others to vehicles of their own jouissance or enjoyment. I don’t care whether it is the sadistic serial killer that reduces the other person to their flesh (Dexter excepted), evacuating their own subjectivity, turning them into a vehicle for their own jouissance, or the child predator, the politician who cynically manipulates his flock evoking religion or nationalism, or Bernie Madoff, or the player. They’re all equivalent as far as I’m concerned. There is something horrifying in this evacuation of subjectivity.

Second, the creatures of ressentiment  who seem to delight in tearing others down, in finding ways to torture them, who have orgies of hate together when they get ignored seeing themselves as victims rather than being the assholes that they are. Racists, jilted white men, insecure nationalists, misogynists and homophobes, trolls, Christianists and religious zealots of all sorts that are convinced they’re victims, gossips, etc., etc., etc. All of them stink with the stench of ressentiment, filled with a hatred of all that is affirmative and great, doing all they can to tear these things down. In all these cases they seem obsessed with tearing down others in the spirit of revenge for their own unrealized and unactualized desires, functioning as police to those that would do what they dream of doing but are too fearful to pursue.

The Whiff of Sulfur

What is interesting, or what strikes me as significant is how the performance of the second hatred, the way in which Larval Subjects delights in essentializing others who veritably “stink” carries out the program of the first. That is, by seeing a near animal class of “ressentiment” kinds, Larval Subjects makes these types “vehicles of [his] own enjoyment”. While he does not manipulate these types as his “flock”, the investment is in making all these kinds odiferous to the palate of his nose. This is what hate does, it designs pockets of an imagined-to-be  deposited enjoyment in the body of others. What Larval Subjects hates (in the second class) are the hidden enjoyments ressentiment-kinds are able to vampirically draw out of “what is affirmative and great”. When we hate the homophobe, we are hating that they enjoy their own hatred of other kinds. When we hate the nationalist, we are hating the enjoyment they have in their nationalism. When we hate victim-types, we hate the enjoyment victims have in being a victim. But ever when we hate what we are hating is not only how, in what form, but even more so, the inappropriate intensity of the enjoyment of others. It is that transgressive intensity that produces the “stench” that Larval Subjects abhors, expressed by the body itself. In short, when we hate we hate that the others enjoy.

And in so doing, in the very framing of our hatred, we insure that we are able to secret enjoy ourselves through the vehicle of these “others”.

What is interesting about this “I hate the enjoyment of others” is that one often works unconsciously to make sure that our hatred deposits are ever perpetuated. There MUST be ressentiment others in order for us to continue our secret (from ourselves) extraction of enjoyment. Not only do we invest in imagining them, seeing their kind (or as it were smelling their kind, everywhere), most inordinately, we work unconsciously through real actions to, in feedback fashion, construct these kinds to insure our opposition to them. When we hate what we are opposed to we work to make sure that our hatred can be maintained.

Now is there room for hatred of a kind? The most religious and philosophically minded of us might say no, that hatred is a passive and unconscious relation. And with this I am inclined to agree. Yet through the powers of hatred much can be organized and put into action. What is important perhaps is realizing the economies that are employed in hatred, and the investments we have in what we hate (how we perpetuate both the fantasy image and the real situation). Futher, perhaps, there are ways to tap down into the thymotic forces upon which hatred draws so that what customarily has been classified as hatred can be seen in another, more retributive light. The way in which our thymotic sense can act forcefully without the reactive and unconscious jealousies of the pleasures of others.

Addendum [Larval Subjects responds]:

Larval Subjects has reposted his once deleted post, and I can say to this little bit about “class”:

It is very “classy” for Kvond to copy a post I deleted a half an hour before he wrote it and post it on his blog, but such is the nature of the internet.

Of course I have no control over when or where authors decide to delete their material once sent out to the public in an attempt to resculpt their message. Heavens, Harman chose to delete an entire blog’’s worth of material in order to reconstruct his e-past. But I will say that I had copied Larval Subject’s post and began commenting upon it before Larval Subjects decided to delete it (obviously), and that by the time I had posted my thoughts on his hatreds for the Madoffs and internet trolls of the world, I then, subsequently, found that he had deleted it. Was it my responsibility or “class” (interesting choice of word) to then delete my commentary on the gentlemanly threshold of Larval Subject’s sensitivities? I felt that the post had revelatory value beyond even Larval Subject’s person, and retained it.

More than once Larval Subjects has seen fit to try to control the message by deleting material that I have written, and more than once I have had to repost on my own blog space comments that he has censored (and he has subsquently appologized for at least some of his deletions). He has this right of deletion, but of course I have my own right of expression. That he now invokes “class” as the order of his attempt to restrain my expressed thinking about his hatreds, is perhaps significant. As for the “energy” I have expended in writing about Larval Subjects (these Object-oriented types are very concerned about “energy”, both in terms of expenditure and suckage), it seems only fitting to the community of blogged philosophy that when some persons ally themselves upon an ethic of the essentialization of others (trolls, vampires, minotaurs), and then raise that ethical opposition to the level of “hatred” as Larval Subjects clearly does, some “energy” really does seem in order to be expended. While I do not “hate” high-minded hypocrites (not even close), I do sometimes enjoy unmasking them (knowing, in fact enjoying, full well that when I am hypocritical the favor should be returned). 

At least now, as Larval Subjects has been somewhat forced into reposting his hatreds, and owning up to them a bit, others can decide the appropriateness of Larval Subject’s “warrior class” contempt for the weak, no doubt not even a psychoanalytic source for his hatred of trolls and others, as he apparently sees himself as something of a contemptuous positive “warrior”…

“[a] warrior that has contempt for the weak because of an affirmation of his own qualities of strength, prowess in battle”

As for Larval Subject’s mystification why…

“At any rate, I am thoroughly baffled as to why Kvond would want to defend all those sad soles that gnash their teeth at others, striving to make the lives of these others miserable, drawing self-worth only from the way in which they make these others cower through brute force, politics, or rhetoric”

Where Larval Subjects sees the “gnashing of teeth” of so many condemned, weak souls, attempting to draw down his greatness, I see only interested parties, each with their own “projects”, some of which we will mix with well, some less so. I do not see, or try not to see essentialized types, and I do not when I can, engage in hatred.

Addendum Deux [Larval Comments on Comments]:

Larval continues his defense of his hatreds of others, something he feels well-justified in. But what I find of interest in his update is how the master prevaricator tries to sidestep his embrace of his contempt for others (what he also calls his hatred). This is how it is with Larval, whether one is talking about Kant or Bateson, or talking about his own words, he continually tries to perform slight of three-card-monty hand. Here he claims that in the above I have simply quoted him out of context:

I do not endorse the warrior as a model, but cite Nietzsche’s example of the warrior from the first essay of the Genealogy. Someone else, Alexei, had argued that Nietzsche does not give an account of negation coming from a place of affirmation, and I cited this as evidence to the contrary. Nietzsche complicates this significantly in his genealogy, but nonetheless holds that negations can be based on affirmation.

What he neglects to mention was that the reason that Nietzsche came up on the first place was that Alexei, rather perceptively, reinforced my point that Larval Subjects was acting as a passive resenter when building his list of hated persons, and it was to Nietzsche that Alexei turned. When Larvus then jumped in to claim that indeed Nietzsche embraced a kind of hatred as affirmative, that of a warrior who has contempt for those that tug at his cape, it was rather explicitly clear that Larvus was taking refuge in this image against the criticism that he was merely passive and reactive and (jealous) in his hatreds. In affirming the activity of Nietzschean contempt, he was effectively renaming his own hatred.

So we are left with one of two consequences.

1. Larval Subjects indeeds sees himself as a Nietzschean warrior who can affirmatively hold contempt for those below him (and he was not simply playing the good professor, as he loves to do, and making a textual point, a textual point that matters very little since Alexei was talking about Larval Subject’s “hatred” and not “contempt”).

2. Or, Larval Subjects has returned to the original position, and simply hates some folks because he thinks hatred is justified (in such a case Alexei’s Nietzsche’s point is re-engaged: only the resenting slave can hate).

Larval Subjects again repeats his mystification at why I resist his (delicious) hatred…

What Kvond neglects to mention is that the pathetic souls I am referring to are rabid nationalists, homophobes, misogynists, racists, etc… Namely all of those who seem to take delight in causing misery to and in hurting others. I fail to see why these should be hatreds one is ashamed of owning up to. I continue to find it baffling as to why Kvond or the person who wrote me offline would want to defend such people. Is this really where we’ve arrived with the project of critique?

Again we find the ever slippery Larvus attempting to prevaricate. In his list of those evil types are “rabid” human beings (of course), but also he LEAVES OUT internet “trolls” which he had included in the original list of those he has hatred for. In fact, the presence of trolls in the list was the very reason why Levi claimed that he took the post down in the first place (when he could have just as easily deleted the word “trolls”). One should know that Levi had been for some time talking about internet trolls, and Grey Vampires and Minotaurs, joining Graham Harman in seeing them as a kind of diseased sort:

I took the post down because of the reference to trolls and because I did not care to have a repeat of arguments over trolls and what constitutes trollishness.

This is the original list of people Levi hates:

Racists, jilted white men, insecure nationalists, misogynists and homophobes, trolls, Christianists and religious zealots of all sorts that are convinced they’re victims, gossips, etc., etc., etc.

This is the new, cleaned up list:

rabid nationalists, homophobes, misogynists, racists, etc…

This is classic Levi, ever shifting where he stands, sometimes it seems because he can’t keep track of it himself.

That being said, even in qualifying this new, abridged list of hated persons, even the “rabid” types…No, I do not hate these persons, nor do I advocate other people hating them for very much the same reasons that I originally posted. Hatred is something to be avoided, if possible.

Aristotle argued that there were three parts to the human psyche: logos, eros and thymos – logos meaning the logical or rational part, eros meaning love and desire and thymos meaning spiritedness or recognition. Aristotle argued that logos should ultimately drive eros and thymos. Man not only desires material goods, baubles and other possessions but more importantly man fundamentally desires the desire of other men. In other words, man wants to be respected by other men. Thymos has two constituent parts: megalothymia and isothymia. Megalothymia is the need to be recognised as superior to others and isothymia is the need to be recognised as at least equal to others.

These ideas have been appropriated by a number of philosophers notably Hegel, Marx and more contemporarily Fukuyama. Hegel argued for a directionality of history and that the thrust of this directionality came from the underlying spirit of man. In the Middle Ages under a feudal structure man was delineated into two groups: the rulers and the ruled. The rulers were men of noble character who possessed one key quality – they were willing to risk their lives for their beliefs and security. The ruled on the other hand were men of weaker character. They were unwilling to risk their lives and in return for the security afforded to them by their lord, they sacrificed their freedom. Insomuch they also felt unrecognised. Lords, too, felt unrecognised because although they were superior to their serfs, they didn’t much care about what the serfs thought of them. They desired recognition from their equals.

Fukuyama argues that the liberal state accommodates the thymotic nature of man. Isothymia is accommodated because every man in said to be born equal, enfranchised with one vote and empowered to seek elected office. Megalothymia is thus, removed from the political machinations of the state. No man can be said to be superior to others because every man is, indeed equal. Nevertheless, the megalothymia of man still exists but other aspects of the liberal state accommodate these yearnings, particularly the economy but also sport, games and dare I say academia. There is a spirit within man that drives him to desire to be better than others. In a liberal state with a free market economy, megalothymia has an outlet. Indeed, the man who accumulates vast wealth replete with fast cars, large mansions and fabulous clothing is looked upon by others with jealous desire. This is what the man craves – that jealous gaze of others.

When it is said that a person in a modern liberal state lives in poverty, I can’t help but ask myself, “What is poverty?” Compared to those who live in an African state devoid of shelter, water, food and clothing, in fact an Australia who finds himself in so-called-poverty might actually be considered wealthy. There are few in Australia who lacks access to food, water and shelter – the three necessities of life. What must we do to remove people from poverty? Provide them with a plasma screen television? Give them Latina Fresh Pasta for dinners? How do we know someone to be out of poverty? In fact, poverty, I would argue is simply the absence of adequate food, water, shelter to live. Anything else provided on top of that is just masturbation.

As Adam Smith argued, the reason men seek riches and shun poverty has very little to do with physical necessity. In fact, much of the income even of poor people is spent on things that are, strictly speaking, conveniences which may be regarded as superfluities. Why then do men seek to better their position through the toil of economic life? The answer is:

To be observed, to be attended to, to be taken notice of with sympathy, complacency and approbation, are all the advantages which we can propose to derive from it. It is the vanity not the ease or the pleasure which interests us. But vanity is always founded upon the belief of our being the object of attention and approbation. The rich man glories in his riches, because he feels that they naturally draw upon him the attention of the word, and that mankind are disposed to go along with him in all the agreeable emotions with which the advantages of his situation so readily inspire him…The poor man, on the contrary, is ashamed of his poverty. He feels it either places him out of sight of mankind, or, that if they take any notice of him, they have; however, scare any fellow feeling with the misery and distress which he suffers…

Poverty is not really the physical quality of being without objects; rather poverty is the psychological state of being without the recognition and regard of others. Fukuyama regards the liberal democracy as the end of History (not as in the end of events) but rather as the last rational stage of political development. He suggests that this form of government allows logos, eros and thymos to cohabitate peacefully whilst channelling the deleterious effects of megalothymia. Man can still actively seek to be superior to others and can the desirous gaze of other men but in economic, sporting or academic superiority not in acquiring the right to rule other men. Man can prove his dominance by earning more money, acquiring more Porsches, winning more games or receiving more citations than his fellow man.

Of course Nietzsche would disagree. Nietzsche rejects the idea of democracy and argues that it creates men without chests. It subjugates men’s megalothymic desires and in a sense men become nothing more than animals – willing to sit in the sun all day, doing not much, not particularly caring about other dogs. Nietzsche saw a society of bourgeois who aspired to nothing more than their own comfortable self-preservation. Nietzsche argued that the will to power was the single main driving force of man as seen in desire for achievement, ambition and the striving to reach the highest possible position in life. In fact, Nietzsche championed for a new kind of morality which would heighten social inequality, favour the strong over the weak and even promote a certain kind of cruelty. But we have to bear in mind the Nietzsche was a lunatic who eventually went mad.

In my last post on the limb-loosening powers of Eros discussion flowed in two directions, over at Complete Lies, and then a bit in my comments section. The principle question is whether jouissance as an unbearable pleasure, something that would turn to pain if sustained, is the model for what the drive is. My sense is that just qualified “pleasure” is a sign of intensity beyond the limits of the system, so to speak, but that these are or can be modulated. What came to mind was Rilke’s terrific (literally) poem of Apollo’s torso that is fittingly limbless (and paralyzed). It calls to mind the Thymos (and its correspondent deinos) that burning core physiological ember that Greeks felt in their breast, and Sloterdijk’s Thymotics [written about here]. What happens beneath limbs that have been loosened:

Archaic Torso of Apollo

 We cannot know his legendary head

with eyes like ripening fruit. And yet his torso

is still suffused with brilliance from inside,

like a lamp, in which his gaze, now turned to low,

 

gleams in all its power. Otherwise

the curved breast could not dazzle you so, nor could

a smile run through the placid hips and thighs

to that dark center where procreation flared.

 

Otherwise this stone would seem defaced

beneath the translucent cascade of the shoulders

and would not glisten like a wild beast’s fur:

 

would not, from all the borders of itself,

burst like a star: for here there is no place

that does not see you. You must change your life.

The poem is nearly unspeakable. Commentary, like hanging cloth on marble. Yet I came across this odd animation of Rilke himself reading the poem, culled from the past of voice and photograph, uncannily brought to life with over-modern software now at the hands of memory. Talk about ghosting the poem, itself a kind of singing torso:

Wir kannten nicht sein unerhörtes Haupt,

darin die Augenäpfel reiften. Aber

sein Torso glüht noch wie ein Kandelaber,

in dem sein Schauen, nur zurückgeschraubt,

 

sich hält und glänzt. Sonst könnte nicht der Bug

der Brust dich blenden, und im leisen Drehen

der Lenden könnte nicht ein Lächeln gehen

zu jener Mitte, die die Zeugung trug.

 

Sonst stünde dieser Stein enstellt und kurz

unter der Shultern durchsichtigem Sturz

und flimmerte nicht so wie Raubtierfelle;

 

und brächte nicht aus allen seinen Rändern

aus wie ein Stern: denn da ist keine Stelle,

die dich nicht sieht. Du mußt dein Leben ändern.

Some alternate translations offered here.

And another animation of Rilke’s “Der Panther” by the same fellow here.

What is Greek Thymos?

The above is a signature clip from Andrei Tarkovsky’s hauntful meditation on the role of the artist in society, not to mention amid Soviet Society. There may be no greater film made on the subject of the artist than Andrei Rublev. The final chapter of the bell casting is so redounding on the issue of tradition and making, it to this day stirs and moves me. (It was a film that actually put me to sleep in the first three attempted DVD viewings. Like Freud’s the-father-who awoke-from-the-dream-of-his-son-burning, I dove into my dream rather than endure its somnambulant truth, it would seem.)

 But the horse of above, for those who do not know the film, can be seen as a certain effervescence of life, a kind of natural expression that society can work to suppress. The horse, an animal of pride and tremendous strength, of the herd and a social order that is beyond the wisdom of the bit, here frolics in a way that seems to criticize the human order of the film’s brutal wars and stern, religious transcendental ambitions/isolations/silences. The horse expresses itself upon and within the field.

Why do I bring up Tarkovsky’s colt here? In recent posts, after my raising the possibility of an informative critique of Western philosophy following the Attic Greek contrast between the Ages of Achilles and Odysseus, attempting to reposition Achillean Immanence against modernist Odysseusean Instrumentality and Wanderlust, Mark Crosby was good enough to point out a rather thorough comparison between my thoughts and those presented by Peter Sloterdijk in his yet to be translated Zorn und Zeit (Anger and Time). I have to say, I just love when I find strong parallels between my own prospective thinking and the cross weft of someone else. It is as if we have fallen upon a great store of possibilities. So this post is an attempt to come to grips with some of the confluences.

“The menis (wrath), do godess sing, of the Peleusian Achilles,/destructive” (Iliad’s first line)

I will go into Sloterdijk’s thoughts more deeply in a moment, but for now it is enough to say that he, like me, returns to the epic of the Iliad, and the figure of Achilles’s  anger, as a starting point for an ideal to be followed in human relations. He proposes that the menis/wrathof the poem’s initial line is not a personal wrath, but in a sense civic and divine wrath, a natural product of the thymos (heart, spirit, passion, force) of a person before the failings of the political. Instead of an economy of lack, eros, object-oriented projections, such as that which Western civilization has evolved and Continental philosophy has often emphasized, a economy of thymos, of gift, and righteous anger is preferred. The reason why I have brought up the horse of Tarkovsky is that I believe it helps us understand something of the Greek conception of what Thymos is. When I think of thymos, I think of horses.. When reading a Greek characteristic, it is often advisable to turn to the hyperbolic form of it, as is the case with the thymotic (LSJ):

Hyperthumos, on,

A. high-spirited, high-minded, daring, freq. in Hom., in good sense, Il.2.746, 5.376, al., cf. Hes.Th.937, Pi.P.4.13, B.12.103, etc.: irreg. Sup., “huperthume statos andron” Stesich.95.

II. in bad sense, overweening, Od.7.59, Hes.Th.719, AP6.332 (Hadr.); over-spirited, of a horse, X.Eq.3.12.

III. vehemently angry, Poll.6.124. Adv., “hyperthumosagan” in over-vehement wrath, A.Eu. 824.

IV. in Adv. also, eagerly, readily, IGRom.4.1302.12(Cyme, i B. C./i A. D.).

To sum up: the horse that is sound in his feet, gentle and fairly speedy, has the will and the strength to stand work, and, above all, is obedient, is the horse that will, as a matter of course, give least trouble and the greatest measure of safety to his rider in warfare. But those that want a lot of driving on account of their laziness, or a lot of coaxing and attention on account of their high spirit, make constant demands on the rider’s hands and rob him of confidence in moments of danger.

We recall the figure of the “horse-trainer” from Socrates of the Apology (25b). The over-thymotic  man, someone like Achilles, is in a sense the unbroken man, the one that will not take the bit, the one withtoo much soul. How is society to deal with the thymos, and eventually the menis-wrath of the over-souled person or peoples? Is the only rapidly expandable economy that of Capitalism’s desire and lack-driven instrumentalities, vanishing petite object a’s, economies that work by ”sublimating” into atomized individual of guilt and pleasure, or worse and alternately as Sloterdijkwill tell us, the vast “banking” of thymotic  anger within a social collective, resenting Revolutionary Left?

Sloterdijk’s Zorn und Zeit

I have not read Anger and Time, and am not overly familiar with Sloterdijk’s  philosophy so I will have to rely upon the two English reviews linked by Mark, and use extensive quotation so as to build something of a dialogue in thought with the book. At the very least the quotations here might give a context to arguments I am presenting.

“Anger and Time: a critical assessment” [click here] , Miguel de Beistegui

“Zorn und Zeit” [click here], Fransisco R. Klauser

epd society and space

Klauser sets us in the right place, positioning the divinity of Achillean anger as part of a wide, historical immanence of rightful, citizened, defense against political injustice. In this telling Achilles is the power which will not submit to opportunism and legal or customary usurpation. It is the feeling in the breast that grows almost without object, but merely as an objection.

Sloterdijk’s reading of the Greek heroic epos, the imaginary space of gods, half-gods, and divinely chosen angry heroes, underlines that in ancient Hellenistic mythology the origins of anger are neither located in the earthly world, nor attributed to individuals’ personalities. Anger is rather understood as a possessed, divine capacity, a god-favoured eruption of power. Hence the birth of the hero as a prophet, whose task is to make the message of his god-given anger an immediate reality (pages 23 , 24). For Homer, to sing the praises of Achilles’ heroism also and ultimately means to celebrate the existence of divine forces, which are releasing society from its vegetative daze, through the mediation of the godly chosen `bringer of anger and revenge’.

It is from the Greek mythological relationship with anger that Sloterdijk derives his own conceptualisation of anger through the figure of Thymos. Originally denominating both the Greek hero’s specific organ for the reception of god-given anger and the bodily location of his proud self, Thymoslater with  Plato, and following the generaltransformationof the Greek psyche from heroic  belligerent to more civic virtues, stands for the righteous anger of the Greek citizen as a means of defence from insults and unreasonable attacks (page 42).With the figure of Thymos set against the psycho-analytical focus on Eros, anger, for Sloterdijk, is not only a vent for frustrated desires, but also, and rather, a reactive manifestation of offended pride. (Klauser)

As we can see from this paragraph’s end, the economics of Thymos, of soul and anger, vary withthose of Eros diagnosed and thus developed by psychoanalysis. In the notion and confirmation of pride, no longer is this a question of objects, or payments, but of relations. Achilles puts this very pricelessness forth, in defiance of what is hidden, in his ninth book refusal to be bought off by Agamemnon and Odysseus.

Neither counsel will I devise with him nor any work, [375] for utterly hath  he deceived me and sinned against me. Never again shall he beguile me with words; the past is enough for him. Nay, let him go to his ruin in comfort, seeing that Zeus the counsellor hathutterlyrobbedhim of his wits. Hateful in my eyes are his gifts, I count them at a hair’s1 worth. Not though he gave me ten times, aye twenty times all that now he hath, [380] and if yet other should be added thereto I care not whence, not though it were all the wealth that goeth in to Orchomenus, or to Thebes of Egypt, where treasures in greatest store are laid up in men’s houses,-Thebes which is a city of an hundred gates where from sally forth through each two hundred warriors with horses and cars; [385] -nay, not though he gave gifts in number as sand and dust; not even so shall Agamemnon any more persuade my soul, until he hath paid the full price of all the despite that stings my heart. (A. T. Murray translation)

One also recalls the Achillean novella Michael Kohlhaas by Heinrich von Kleist, wherein the hero refuses all possibility of payment or retribution, aside from the restoration of his one horse once illegitimately taken, setting the entire land to war. Righteous indignation allows no translated payment, no abstraction of a wrong. No amount of instrumental increase can restore the injury to the heart.

Miguel de Beistegui continues on with the theme, developing the historical critique that Sloterdijk brings to libidnal organizations. Once anger is internalized, and begins to be “banked”, or better, “stored up” (in just the kind of hydraulic metaphors psychoanalysis enjoys), it enters into a different economy: an economy of objects, an economy of hatred, instead of thymos or menis. Interestingly, Sloterdijk characterizes this real banking of anger not so much of the Christianized soul (which begins this internalization), but of the Revolutionary Left (which of course has its distinct history of brutal and collective abuses).

So, beginning with the fact and facticity of anger, Zorn und Zeit describes its economy or, more precisely still, its two possible economies, that is, the way it is and has been managed collectively in European history. The first type of economyöcon- nected with a certain Greek, and specifically Homeric stance, the contemporary equivalent of which Peter Sloterdijk seeks to identify in a renewed concept of prideö partakes of a healthy “thymotics”. It originates from the thymos, or the part of the soul that, according to the early Greeks, and up until Plato, was thought to be the site of the noblest affects. The second type of economy, on the other hand, is associated with the main processes of collection or gathering of anger, namely, Judeo-Christian metaphysics, and revolutionary politics. It originates from the erotic part of the soul, which defines the envious, libidinal partof the human psyche. If one can speak of anger in both instances, one also needs to emphasise the fact that they do not originate in the same part of the soul. As soon as anger is conserved, preserved, or interiorised, as soon as it is allowed, or worse still, encouraged, to accumulate, as soon as its externalisation is deferred, it enters into a different kind of economy in fact, it enters what has come to be associated with economy as such, and by that we mean the economy of accumulation, growth, and interest. Like monetary economy, the economy of anger crosses its critical threshold when anger rises and moves from a state of local accumulation and punctual expenditure [örevengeöto] that of a systematic investment and cyclical growth most notably, revolution, especially in its global ambition.

Paradoxically, then, and almost perversely, Sloterdijk argues that the revolutionary movements of the last two centuries, and the communist revolutions in particular, partake of an essentially capitalistic economy of anger that contradicts and undermines the very politicaleconomy it seeks to promote. In other words, and from the point of view of its dominant affect, communism would be driven by the very economy that it seeks to overturn. It would itself be an expression of the drive to accumulate, invest, and live off its capital. It would itself operate like a gigantic bank, in which the world reserve of anger would be deposited, and would grow, with a view to its final and total mobilisation in the name of a global revolution.

Under Sloterdijk’s review, Communist projects partake in the very anger-banking processes that drive the Capitalist machine that it seeks to overthrow. The resentment attributed to the priest of Christianity by Nietzsche is accumulated into a great reservoir of assembled power, a power directly attributed to libidinal organizations of psychoanalysis and beyond. And this organization is distinctly that of object-orientation, the internalization and projection upon, control over objects in the world:

The catastrophic effect of psychoanalysis, according to Sloterdijk, lies in its analysis of the conditio
humana as a whole on the basis of the dynamic of the libido, and thus on the basis of erotism. This approach would not have been problematic, had it not been developed at the expense of the pole of thymotic energies(page 27). Yet such a one-sided view was no coincidence: the thymotic had long ceased to be valued and analysed as the site of possible values and virtues, with a few notable exceptions, such as Nietzsche and, more recently, Bataille. Psychoanalysis was and remains (for instance, in its Lacanian version) an economy of compensation and sublimation, born of an original and irreducible experience of lack:  “Whereas erotism indicates ways towards the `objects’ that we lack and in the possession or proximity of which we feel fulfilled, thymotics opens up ways for the human being to value what it has, what it can be, what it is, and what it wants to be” (page 30). In other words, the shift from erotism to thymotics, which Zorn und Zeithopestofacilitate, is a shift from an economy of possession and lack to an economy of being, power, and plenitude. Throughout history, anger has been eroticised, that is, reduced to libidinal impulses defined by their lack and their weakness. Whenever the human condition is defined by a constitutive lack, also known as sin, the “ethics of indignity” prevail.

Here is where I find my greatest affinity with Sloterdijk’s ideas, for it was specifically the contrast between the ever-devising, instrumentalist Odysseus who has come in some modern philosophy quarters to essentialize the existential crisis of modern human beings, bothblessed and cursed by their technological powers, that the Greeks of Athens and even long before positioned Achillean immanence of rightful anger and immanent, eruptive power. It is precisely in terms of what is “hidden” (a favorite of such objectologists as Heidegger) and the character of device users that Achilles forms his objection to Odysseus’s very machinationed mind at the start of his book nine speech:

Zeus-born, Laertean, poly-machinationed, Odysseus,
it must be now that the telling, spoken outright, is declared,
even as I have the sense, and having been accomplished it shall be,
so not with me you’ll murmur seated near, another to another.
For an enemy to me is that man, equal to Hades’ gates,
who a different thing he hides in his chest, yet another thing
he would have said. Nay, I will say what appears to me to be the best.

For the Achillean, one does not hide what is other in one’s breast, but speaks forthrightly, expressionally. The nothingness of hidden thoughts is hated just as the gates of Hades are hated. They are of the same stuff, so to speak. I do not believe that the exception is to any dissemblance, but to dissemblance and hiddenness as proper modes of conduct, ideals to be achieved. There is in Odysseus the exemplar of the negotiator, not only of persons, but of circumstances. His is a world of objects which must be positioned. For Achilles, the world is a world of forces, and his is a immanence within them, in which the alliance with others is a bodily constituted bond. The thymos of Achilles is the very substance that is shared between persons. His taken Briseis is his “thumares” (female form of his thymos 9.336). He thymos is poured into by the greivingofthose he loves (9.612). Words matter. Riches are not wortha soul (9.401). The weapons at his disposal are merely withdrawal and action, and the power of those he is allied with. The very object-orientation of his counterpart Odysseus is misplaced. Words and weapons are the very stuff of a life.

These are very noble characteristics, at least we might get a few to agree. But in what sense do these two manners about the world form valid and alternate perspectives? Is there a way in which the Odysseusean West can become more Achillean, more immanent, more bonded, more respectful of the Menis of the wronged, such that its very economy of interactions and concepts were to be organized around notions of dignity and anger? Has history reached a point where the magnanimus, great-heart has gained a substance out-reaching the arms of the instrumental opportunism of assumed object control and prediction? Has an economics and ontology of lack and absence, via the projections of the missing object come to a limit?  De Beistegui does not see himself through to a Thymotics of Anger, questioning whether we need a modulated anger, a rationalized anger:

Despite Sloterdijk’sclaim, I wonder whether anger cannot be seen to have played, and to continue to play, a positive and active role in public life, especially in the face of social injustice not as “simple explosion”, “revenge”, or “evolution”, which Sloterdijkrecognises as the three fundamental forms of anger in Western history (pages 95 , 103), but as yet another form, which can be described as revolt, or rebellion. It is not merely explosive and immediate, for it presupposes a degree of organisation and mobilisation. It is not motivated by revenge, but by a deep sense of injustice and indignity…The anger in question is one that presupposes a sense of outrage, empathy, and therefore something like a social instinct (which Aristotle would call philia, or friendship), but one which, in order to be effective, needs to be mediated and processed rationally.

Bringing Forth an Achillean Spinoza?

I think this an important point, and one which Spinoza could help us out on, for he is expert on the dovetailing of the affects of the mind and rational propositions (and not allowing them to collapse into dual distinctions). Much like a critique of object orientation, Spinoza tells us that affects of love and hatred are mistaken or confused ideas which in a sense blame our weakened states upon external objects. It is the idea of an externalcausethat makes up a mental affect. I would offer that it is precisely in the projection of our pains and sadnesses upon objects that the difference between Immanence and Instrumentality lies. While de Beistegui sees a distinction between an Aristotlean rationality of anger, and the three modes that Sloterdijk prescribes, I do not accept this difference, for within “evolution” I would includetherationalization itself of anger, with the primary Spinozist understanding that the affect of anger (and not hatred) is not counter to the rational. In fact, the menis of Achilles, his thymos by poem’s end, is no longer cholos anger, or even named mēnis wrath, now, but has become meneainō which is sheer purposive force, determination, might, strength, power (24.23-54), very close to Spinoza’s conatus and potentia. Achilles has moved to through extreme affective determinations to reach this point, but we cannot discount its end. Indeed though Spinoza often frames his advisementsin terms of utility, for instance that nothing is more useful to man, than man, this is always within the bodily, affective combinations of persons withothers and withthe world, in a view towards ultimate and mutualimmanence. The external object is part of the same expressive field. And it would strike me that the very thymotic evolutions are more greatly enhanced the affects of mind as well.

To bring up a specific historical example, the anger of the ”barbaric” crowd against the De Witts, savagely murdered as they were leaving prison in August 1672,  was a complex venting of political forces. Johan de Witt had guided the Dutch Republic on a course of a uniquely modernist ends, a state of freedoms of expressions, the enhancement of new capitalist forces; yet he had utterly failed to protect the Dutch from the Catholic armies of Louis XIV which were set to eclipse the entire land. His failure as a leader cannot be dismissed from the reasons for his lynched execution. It is too easy to see him solely as the victim of reactionary, dull-minded hoi polloi who simply did not understand his Enlightened genius (and surely he was genius). It was also the uprising of the populace, farmers, women, that had perhaps saved the Republic up to this point (as deWitt was being forced into very poor positions of negotiation for defeat). The savagery with which he and his brother was killed has interesting parallels to the inhuman treatment Achilles gave Hectors corpse (there were eye witness reports of cannibalism). When Spinoza cried “Ultima barbarorum!” he was staring right into the heart of the democratic powers he hoped to enlist, but savagely so; he felt that these were not the thymotic angerof indignity and pride, but that of banked hatred and projection upon objects. I think that this is partly true. Yes, imaginary relations helped organize the riot, but the actual brutality, the excessive object concern, the rending of the flesh, likely stemmed from real thymotic incursion into the social field, the eruption of the offended beast:

For days an angry crowd had been gathering in front of the Gevangenpoort, and they wanted to see blood. Tichelaer [a likely false accuser of an attempt assinate the Prince] was given every opportunity to whip up emotions. Cornelis, in not fit state after the torture he had been subjected to, had asked his brother to send a carriage. Johan arrived in person at half past nine, apparently in the naive belief that he could calm the crowd. He could not have been more mistaken. The soldiers and civic militiamen, who had mounted guard aroundthe entrance to the prison, were becoming just as agitated as the crowd. Shops started closing in nearby neighborhoods as people began to sense trouble. Wild rumors were making the rounds, one of which maintained that peasants from the surrounding countryside were on their way to plunder The Hague. After endless waiting, at four o’clock the militia men forced the brothers outside (The Dutch Republic in the Seventeeth Century, 53-54)

The confluence of Voetian and Orangist alliance had been grafted onto I suspect, a much larger force of fear and dignity come from the country side and the lower classes, the dispersion of forces that had held the Dutch Republic intact from the assaults of the Catholic French. The bodies of the brothers deWitt eventually became inscribed with the very conatus of Dutch persistence, and in no small respect did the vicissitudes of Enlightenment capitalism and Burgerism, the mobilization of a merchant class at the expense of industry stability (such were the sea lanes and identities of nobility), incur this ignorant protest that built itself through the streets. The mark of the brutality of their murders, was I suspect less the mark of the imaginary, and more the mark of Achillean protest, pure and simple, upon the very matter that confined them, held to the surface and organs of the body.

What Is The Locus of Protest?

Further on the issue of the rational at its relationship to the affect of menis, or thymos, and I don’t know if Sloterdijk follows this at all, but Achilles’s thymotic response in one of at first petition (to his mother goddess) and then strategic withdrawl and inaction. The menis wrath is thus also a quietude of reflection. I find Achilles to be much more of a Spinozist hero than many might suppose.

De Beisteguiraises the very interesting point that if there is to be a thymotic transformation of social economies, they would have to occur within the libidnally based structure of Capitalism itself, within the very erotic realm of object-pursuit. Our very states of infinite debt seem to be too married to the deep investments of personal sublimation which constitute the very meaning of our lives. There strikes him to be a very incompatibility between the deep dept of our economic system, and the debts of our lives.

For isn’t capitalism, especially in its current form, based on the systematic appeal to the erotic, and to our ability to desire what we perceive to be lacking, and in the possession and consumption of which we hope to find satisfaction? In itself impossible to ever satisfy completely, this desire is partially fulfilled through consumption, yet at the cost of a mounting debt, and the dependence on a system to which we find ourselves ever more riveted, ever more enslaved.

In short, whilst I see how the ethics of dignity that Sloterdijk promotes is incompatible with, and in fact radically opposed to, the revolutionary and global impulses witnessed in the 20th century, I fail to see how the aristocratic or thymotic stance he advocates is compatible with the current state of Western capitalism, driven by ever greater and more crippling levels of debt, deficit, and lack. In fact, one might want to go as far as to argue that if it is true that we might be hard-pressed to identify one universal discourseor “bank”, in which we could invest our anger, with the hope of seeing it grow in the future, we could be equally, if not more, hard-pressed to find any promise of a future that would not already be spent, already mortgaged. At the economic level, it is through consumption that we seek to alleviate ourselves form our sense of lack, our fear, and our decadent eroticism. But this is not an investment. In fact, it leads to a greater sense of lack, and a greater desire. It forces one to borrow from one’sown future, to live one’s future before it has been actually lived. The truth is, we’re not saving or storing anything, not even anger. In many ways, we’ve already spent our future, and chained ourselves to this loss.We’ve given away something that we have not yet lived, and can never be ours, namely, time. We don’t even own ourselves anymore. No wonder we’re afraid. No wonder we’re angry.

There is almost something poetic to this, we have exhausted ourselves, spent all our notes of promise, and there is no bank or discourse to redeem our expenditures, nor even internal resources to drawn on again. I think the answer of course is that we are in our state an Agamemnon, and it is our recourse to grant respect to the Achilleses of the world. If we of the West have outspent ourselves, clearly there is menis enough in the world, lament enough in the world, to see where we have deposited our investments and actions. It is perhaps at most that outside ofour realm, more than ever, as learned by Achilles with his Priam, that we must look for the possibilities of the thymotic economy. To take two examples, we in the West often confuse ourselves over the dramatic mournings of those in Islam, paralyze ourselves over the numerical vastness of rape, disease and war in Africa in tumults. These, I suspect, are Achilles laments of thymos. Something to be acknowledged at a very deep and symbolic (and not instrumental) level. There is no dearth of soul in the world.

Infinite Debt or Bodies in Composition

Lastly, critically brings the very technological attachments between persons that now inhabit and construct our world, attachments of such speed and transfer that events as images seem to defy any human growth, as centered on the human:

If we are to consider the question of time, or the question of our time, in relation to a specific attunement, or a set of attunements, we need to take into consideration the way in which, not human beings, but machines, and information systems in particular, act as decisive mediators and formidable accelerators and amplifiers. They are the bank, or the automatic growth vehicles, through which those affects are processed, and to a large extent produced. The current financial crisis, in which the banking system is at issue, as well as the terrorist attacks on the US of 9/11, illustrate this new dimension of a bank of affects that can be mobilised at a moment’s notice, and turned into global catastrophes. At no point, therefore, would I suggest that those affects bring us any closer to the ideal that Sloterdijk evokes in his book. In fact, inasmuch as they stem from the most negative of affects, namely, fear, and lock us into a climate of suspicion and depression, they disallow the spirit of self-esteem and self recognition which Sloterdijk wants to revive. They do not allow us to grow and flourish as free spirits. Rather, they continue to capitalise on the negative eroticism which Sloterdijk so adequately describes.

I do not fully accept Sloterdijk’s division between eroticism and the thymotic, though I can certainly see the value of the distinction. Achilles most certainly had an eros for Protroklus that was born of his thymos, as he did for Briseis. And there are distinct object-concerns for Achilles, not in the economy of abstract exchange, but in terms of passage. He holds onto both Patroklus and Hector, the one as a soul-ghost, the other as a brute materiality. His abuse of the body is a product of the circulation of his thymotic rage, quieted, and brought into incantational repetition. When de Beistegui emphasizes that the attunements of our day are of machines and informations systems, and not of human beings I think he is actually pointing the way forward, towards a post-human Achillean Age. This is the difference between the aristocratic gift giving economy that may perhaps be suggested by a Bill Gates and Warren Buffett of efficacy of philanthropy. The gifts and growths are not strictly of human beings, as centered subjects. The growth is of immanence itself, the immanence of recognition across subjectivities, in the answer to affects in communication.

Yes, technological affect transfers indeed employ intersubjective projections. Britney Spears’s face on the screen allows for the conduit of affect bleeds across space and time with incredible motion. Instantly we can coalesce. And yes, we want to move away from object-orientation and concerns with lack. But the destablization of the human subject brought on through technologies is the very path forward to thymotic economies, for identifications in individual powers allows us not only depressions and fears, but polyversal bodies, bodies capable of ornate action. Key is that the thymotic is recognizable as source and determination. Hatred needs to be pushed back, ciphoned back, into its river mouth ofanger and pride, a well-spring for a community of values and generosity of mutal recognition. Not sub-jects, or ob-jects, but syn-jects.

Lastly, Klauser tells us something that Spinoza balanced his entire Ethics upon, that the logic of love and hatred are the same. Those concerned primarily with objectsarethose who must bear the burden of this truth.

`Based on its erotodynamic approach, psychoanalysis has shed much light on hate as the dark side of love. This approach has shown that hate and love rely on a similar logic, with projection and recidivism being in command in both cases. Yet, psychoanalysis has remained silent in view of anger, which originates from successful or failed aspirations to success, reputation and self-respect” (page 27)

Anyone who knows why the artist casts the bell to be rung in the village square, or why the horse rolls in the grass, knows that it is not a question of objects, nor their accounting.

Să fiu sincer, n-am ştiu că-mi va fi aşa de greu să aleg cîştigătorii.

V-aş da premii tuturor participanţilor la Concurs Rotund Ianuarie.

Vă urez succes în continuare la concursuri precum Thymos Februarie şi Rotund Februarie.

Vă mulţumesc pentru clipele frumoase de poeticitate pe care mi le-aţi dăruit şi pe care le-aţi dăruit şi altora.

Fără pretextele versurilor voastre nu aş fi scris nici eu, în joacă:

s-aduc un strop de căldură
în frigul din alb
mă paşte, iarăşi, gîndul

de parc-aş putea să calorifez
zăbrelele albului
de-mi vine rîndul

sau:

Vin gînduri peste mine:
Sînt eu ca mine sau ca tine?
Iubito-n părul tău sînt fulgi
cu contrapuncte şi cu fugi…

Iată cîteva cuvinte dintr-un mesaj cu totul emoţionant:

“Vă mulţumesc pentru prilejul oferit de a scrie poezii (n-am mai făcut acest lucru din liceu), ceea ce m-a încântat de-a dreptul, premiile simbolice oferite fiind un motiv inteligent ales de a (ne) mobiliza pe cei cu ceva potenţial artistic şi cultural.”

Iată şi cîştigătorii (aleşi nu chiar la întîmplare) şi versurile pe care le-am preferat:

1. Ioan Groşanu

De unde vin sunt mii ca mine
Şi fără ei mă simt atât de slab
Dar am venit să stau în păr la tine
Şi-n tine-apoi să mă topesc degrab.

2. Connert Eugen Constantin

Pastel urban

Şi iar ninge din ce în ce mai apăsat,
Din nou iubito-n părul tău sunt fulgi
Dar nu înţeleg unde vrei să ajungi
Tot bombănind dulăul atât de constipat.

3. Andrea Cimbrea

Aprind o ţigară şi privesc în gol,
Mă uit în jur, te caut şi te strig,
Mă uit mai bine, alerg după tine,
Târziu, când te-am găsit,
În camera pictată-n alb,
Zăresc chipul tău,
Firav, obosit şi palid.
Îmi dau seama că orice efort pe care-l fac
Nu-mi permite decât să-mi dau seama
Că…
Niciunde nu-i atâta frig ca-n alb.

Luni, 2 februarie, 22.00-22.30, puteţi asculta o ediţie specială a emisiunii “Internet Evanghelic”, în direct cu Alin Cristea la Radio Metanoia:

http://82.77.145.33/listen.pls

Subiecte:

Premiile Thymos pentru bloguri evanghelice, ediţia a II-a
Mana de luni: Este munca ta preţuită de Dumnezeu?
Blogul lui Paul Negruţ
Dănuţ Mănăstireanu: Emanuel Conţac despre miturile Cornilescu
Ioan Groşanu: Vladimir Pustan

De la 22.30, ca în fiecare seară, puteţi asculta emisiunea “Ghid biblic devoţional” în direct cu Valentin Dedu:

Programul de citire a Bibliei
Maxima zilei
Versetul zilei
Meditaţia zilei
Ştirea creştină a zilei

Întronizarea patriarhului Kiril, al Moscovei şi al întregii Rusii
Astăzi, 1 februarie 2009, la Catedrala patriarhală Hristos-Mântuitorul din Moscova, a avut loc ceremonia de întronizare a celui de-al 16-lea patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii, Kiril. La ceremonie au fost prezenţi întâistătători sau delegaţi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe Surori, precum şi diverşi oameni politici din Rusia şi din alte ţări.
Lăcaşuri Ortodoxe

Problemele bisericii ortodoxe româneşti din Monterotondo ajung în Parlamentul Italian
Deputatul italian PD Guido Melis a prezentat recent o interpelare Ministrului Justiţiei şi Ministrului de Interne italian în care, pe lângă prezentarea problemelor celor aproximativ 6000 de credincioşi români din Monterotondo, Provincia Roma, care au rămas fără biserică în luna iunie 2008, se cere celor doi miniştri şi soluţii pentru rezolvarea cât mai grabnică a acestei probleme.
Romanian Global News

Premiile Thymos pentru bloguri evanghelice ( 2008 )
Blogul anului: Persona. “Persona este un blog dinamic şi interesant, dar mai ales consistent. Oricine vrea să dobândească o perspectivă amplă (şi neideologizată) despre mediul confesional evanghelic autohton nu trebuie să rateze interviul în 14 părţi despre evanghelicii din România. De asemenea, la fel de interesante şi consistente sînt şi alte seriale, precum: Exerciţii de înţelegere (16 părţi), Evanghelicii între liberalism şi fundamentalism (4 părţi), Despre patologia religioasă a societăţii româneşti postcomuniste (2 părţi) sau interviurile cu Dănuţ Jemna (12 părţi), Radu Gheorghiţă (6 părţi), Voicu Bojan (5 părţi).” ( Alin Cristea, 19 iulie 2008 )
România Evanghelică

2009 Christianity Today Book Awards
Judges whittled 436 submissions down to 10 winners.
Christianity Today

Blogul anului: Persona

“Persona este un blog dinamic şi interesant, dar mai ales consistent. Oricine vrea să dobândească o perspectivă amplă (şi neideologizată) despre mediul confesional evanghelic autohton nu trebuie să rateze interviul în 14 părţi despre evanghelicii din România. De asemenea, la fel de interesante şi consistente sînt şi alte seriale, precum: Exerciţii de înţelegere (16 părţi), Evanghelicii între liberalism şi fundamentalism (4 părţi), Despre patologia religioasă a societăţii româneşti postcomuniste (2 părţi) sau interviurile cu Dănuţ Jemna (12 părţi), Radu Gheorghiţă (6 părţi), Voicu Bojan (5 părţi).

Fie că scrie despre vizitele (de lucru) în India, Kenya, Tailanda, fie că abordează critic, uneori chiar pamfletar, fenomene şi evenimente din societatea românească, bloggerul ieşean ne seduce printr-un condei exersat şi generos. Nu uită să pună anunţuri despre reuşitele unor tineri precum Mihail Neamţu, Daniel Fărcaş, Adonis Vidu, dar şi să ne atragă atenţia asupra unor documente importante precum Declaraţia de la Zürich sau Manifestul Evanghelic.” (Alin Cristea, 19 iulie 2008)

“Îl consider a fi unul dintre cei mai buni cunoscători ai spaţiului confesional neo-protestant din România. […] Nu ştiu ca altcineva să fi avut în România un aşa impact (pe termen lung) în mediul evanghelic după 1989 (poate doar Iosif Ţon) precum Dănuţ Mănăstireanu, mai ales prin capacitatea sa relaţională, prin standardele sale înalte şi prin încurajarea diferitelor proiecte individuale şi colective. În mod deosebit, ţin să subliniez că este un om al dialogului, te simţi respectat în dialog cu el şi dacă nu e de acord cu tine sau ştie că ai căzut în slăbiciunea ipocriziei.

Nu pot decît să regret că spaţiul confesional evanghelic din România i-a oferit atît de puţin, în comparaţie cu ce i-a oferit el. Nu m-aş mira dacă într-o zi, într-o istorie nefardată a baptiştilor din România, voi fi nevoit să scriu că, asemenea atîtor Mari Români, şi Dănuţ Mănăstireanu a fost mai apreciat în străinătate decît în patria lui şi va trebui să fie recuperat de cultura romană precum Richard Wurmbrand. […]

Dănuţ Mănăstireanu a contribuit decisiv la formarea unor tineri precum Marius Cruceru, un alt condei de viitor al evanghelicilor (dar, din păcate, rătăcit deocamdată în subteranele politicianismului baptist) şi la promovarea unor proiecte importante ale anilor noştri de tranziţie (de exemplu, a contribuit la înfiinţarea editurii Logos din Cluj).

Dănuţ Mănăstireanu are doctoratul în teologie (Ph. D.) la London School of Theology – Brunel University, 2005, din 1999 e Director pentru Credinţă şi Dezvoltare pentru regiunea Europei de est şi a Orientului Apropiat a organizaţiei World Vision International, din 2005 predă ca Adjunct Faculty un curs de Formare spirituală într-un program de masterat la Eastern University din St. Davids, Penn, SUA. […]

Este preşedintele Societăţii Academice a Românilor Evanghelici, iniţiată de curînd în vederea creării unei colectivităţi cu caracter academic în cadrul comunităţii creştine evanghelice din România, din conducere mai făcînd parte doi prieteni ai săi din Iaşi, Dănuţ Jemna, Dr. în statistică, liderul bisericii Străjerul, şi Dorin Dobrincu, Dr. în istorie, unul dintre cei care a contribuit la forma finală a Raportului Comisiei Tismăneanu.” (Alin Cristea, 30 noiembrie 2007)

Premiul pentru Blogul anului constă în 3 cărţi:

Thy Kingdom Come. How the Religious Right Distorts the Faith and Threatens America – Randall Balmer, Basic Books, New York, 2006

Rick Warren: “The lessons and insights we need for tomorrow – both encouraging and painful – are found in yesterday, It”s why effective leaders always study history, and it’s the reason I read Randal Balmer. You won’t agree with everithing, but you will learn and grow.”

Tony Campolo: “Randall Balmer knows Evangelicalism inside and out. He writes with the ambivalence of a jilted lover who still cares very much about the movement but who is broken-hearted due to its subversion by right wing politics. The Kingsom Come is a must-read for anyone who wants to know what happened to us.”

Harry S. Stout: “Balmer writes wiht the power and censure of a prophet – and no prophet is honored in his own country. A must read for all those who are curious about the evolution of the Religious Right into one of the most formidable – and flawed – political forces in America today.”

The Myth of a Christian Nation. How the Quest for Political Power is Destroying the Church – Gregory A. Boyd, Zondervan, Grand Rapids, Michigan, 2005

Brian McLaren: “For all of us are rediscovering the centrality of Jesus’ message of the kingdom of God, The Myth of a Christian Nation provides a powerful and needed critique of contemporary religious discourse.”

Tony Campolo: “…adresses a major concern of evangelical Christians who are fearful that patriotic zeal is being confused with Christianity and that Christianity is being used to legitimize a socio-political system that ought to be biblically critiqued. We’ve needed this book.”

The Radical Reformission, Zondervan, Grand Rapids, Michigan, 2004

If the unchurched in the United States ever formed their own country, it would be the world’s eleventh most populous nation. Tragically, most of our present approaches to reach them are not working. What will work? Nothing short of a radical change in how we share the gospel with men and women in our post-Christian culture – what Driscoll calls a “reformission”.

“At the heart of reformission are clear distinctions between the gospel, the culture, and the church,”, says Driscoll. With humor and frankness, he unpacks what that means in practical, earthy terms. Expect to have your assumptions challenged and your comfort zone streched. Because preaching the gospel to all world requires that you actually go into the world, reaching out without selling out, and that requires courage. Humility. Sound biblical roots. And a commitment to love what God loves: people, not traditions.

La cele trei secţiuni principale, fiecare premiu constă în 3 cărţi oferite de Editura Aqua Forte din Cluj-Napoca:

Cu sufletul în viaţă – Philip Yancey

Această carte este una terapeutică. Este o vastă confesiune în care autorul vorbeşte despre cărţi, oameni şi faptele lor. Vorbeşte despre treisprezece mentori spirituali, dintre cei mai neaşteptaţi, care l-au ajutat să se tămăduiască şi, surprinzător, să-şi păstreze vie flacăra credinţei.

Călătoria inimii – John Eldredge

John Eldredge, în această inedită colecţie de meditaţii pe tema inimii, a dragostei, propune o călătorie pe un tărâm insuficient explorat. Cartea pare o acţiune de comando spiritual, ce îşi propune recuperarea unei comori extrem de preţioase. O lectură plină de sens pentru fiecare din cele 365 de zile ale anului.

Semnătura lui Hristos – Brennan Manning

Cartea aceasta îi are ca destinatari pe cei dispuşi să vadă creştinismul nu ca pe un cod moral, ci ca pe o relaţie de iubire. Pe cei care sunt gata să nu uite că a-l urma pe Hristos răstignit este o invitaţie directă la a trăi o viaţă de sublimă nebunie. În ultimă analiză, cartea este adresată celor ce-şi doresc cu adevărat să aibă înscrisă semnătura Lui pe cartea vieţii lor.

Cea mai interesantă postare: Conferinta Lambeth 2008 – Anglicanismul la rascruce – 1

“Un prieten îmi spunea recent, cu o oarecare ironie: „bun moment ţi-ai ales să devii anglican”. El făcea o aluzie destul de transparentă la criza prin care trece în prezent anglicanismul. Răspunsul meu a fost pe măsura comentariului său: „mă întreb, i-am spus, dacă a exista vreodată un moment potrivit pentru ca cineva să devină anglican”. Prin aceasta făceam aluzie, la rândul meu, la începuturile nu prea nobile ale acestei biserici. Mă refer la evenimentul petrecut în anul 1534, când regele Henry VIII, revoltat de refuzul papei de a-i aproba divorţul de Catherina de Aragon, şi căsătoria cu Anne Boleyn, a semnat Actul de Supremaţie Regală, care consfinţea separarea de Roma a Bisericii Angliei.

Desigur, a reduce începuturile anglicanismului la acest eveniment nefericit ar fi o mare nedreptate. De fapt el a fost ocazia, mai degrabă decât cauza unui proces de reformare a Bisericii, cu care începuse cu traducerea Bibliei în limba engleză de către William Tyndale şi cu activitatea altor reformatori.

În 1989, regretatul teolog american Robert E. Webber publica o carte numită Evangelicals on the Canterbury Trail. Why Evangelicals Are Attracted to the Liturgical Church. Această carte descrie trăsăturile esenţiale ale spiritualităţii anglicane, alături de mărturiile a şase evanghelici care, la capătul pelerinajului lor spiritual s-au regăsit pe ei înşişi în tradiţia acestei biserici. Deoarece aceasta este în mare măsură şi experienţa mea, voi încerca să descriu mai jos câteva dintre lucrurile care m-au atras pe mine spre anglicanism.”

Cea mai importantă ştire: Inaugurarea Bisericii Baptiste Teofania (nr. 10)

“A urmat apoi momentul artiştilor, care au contribuit la înfumuseţarea clădirii bisericii Teofania: Iurie Cojocaru, Titi Mereu şi Liviu Mocan. Acesta din urmă a început cu o veste proastă: evanghelicii construiesc biserici urâte, din două motive: teama de idolatrie şi indiferenţa faţă de frumuseţe. Totuşi, în Vechiul Testament găsim că Dumnezeu însuşi a poruncit ornarea cu elemente estetice pline de simboluri a Cortului Întâlnirii şi a Tempului din Ierusalim. Liviu Mocan a realizat din calcar amvonul şi o sculptură de pe peretele din spatele acestuia. Pe amvon se poate desluşi o aripă frântă, iar pe cealaltă lucrare, un orizont străpuns de formă, în timp ce alte forme se află sub acel orizont. Forma care ţâşneşte prin orizont reprezintă învierea. Astfel, persoana care stă la amvon, se găseşte, simbolic, între acest pământ, cu o aripă frântă (de la Cădere), şi înviere.”

Cel mai bun comentariu (al unui vizitator): xfinger, La Rotundu, 27 octombrie 2008, 3:18 am

“Aspectul important de mentionat pentru anul 2008 este faptul ca unele bloguri au cistigat / cistiga in coerenta, consistenta si maturitate. In sensul acesta, subliniez postarile gen ’serial’ – dar coerent si consistent de pe mai multe bloguri: cred ca in anul 2008, pentru Oscarul / Premiile Thymos ale blogurilor evanghelice, stelele vor fi ‘greii’ care s-au impus la capitolul seriale. [...]

Pina la sfirsitul anului 2008 mai sint doar 2 luni, si-o sa … ninga cu articole pe bloguri. M-astept ca cei care in 2008 au inceput sa se impuna ca fiind ‘greii’ blogosferei evanghelice romanesti sa-si dovedeasca consistenta si coerenta pina la finele anului. Altminteri, or mai apare unele articole ici-colo care-or atrage atentia, ca cireasa de pe tort; anul acesta insa, e un tort mai consistent si mai delicios decit cel al infantilului an 2007.”

Alte 50 de premii

10 premii: Cântec pentru neliniştea inimii (Vladimir Pustan) şi Agendă ABCR 2008
10 premii: Mesajul pierdut al lui Isus (Steve Chalke) şi CD colinde vol. 5 RVE “Lumină în întuneric”
10 premii: Darurile spirituale (Don & Katie Fortune) şi Comentariu Ev. După Ioan (Beniamin Fărăgău)
10 premii: Promisiunile măreţe ale lui Dumnezeu pentru tine
10 premii: 3 reviste – Impuls, Lydia, Voia lui Dumnezeu în familie

Cântec pentru neliniştea inimii – Vladimir Pustan, Editura Fabrica de Vise, Beiuş, 2006

Vladimir Pustan: “Ce vă pun înainte sunt crâmpeie din ceea ce noi numim viaţă, dar puse cap la cap nu spun nimic. Adevărul nu-i înălţător când vine din bucăţi. […] Amatorismul de care dau dovadă nu mă deznădăjduieşte, pentru că toată hămăleala aceasta de înşirări de litere vine din interior, şi atunci nu eşti stupid niciodată.”

Agendă ABCR 2008

Cunoscuta agendă editată de Asociaţia Bărbaţilor Creştini din România e un util instrument cotidian de disciplină mentală prin gândul zilei, cu formule inspirate precum:

Nu te ruga pentru oportunităţi. Roagă-te să fii pregătit când oportunităţile vor veni.
Maturitatea nu vine odată cu vârsta, ci începe cu acceptarea responsabilităţii.
Cel mai mare lucru pe care un tată îl poate face pentru copiii lui este s-o iubească pe mama lor.
Poţi dobândi prin dărnicie ceea ce nu poţi cumpăra cu bani.

1. dorupope
2. recitirea
3. clujulevanghelic
4. brasovulevanghelic
5. barzilaiendan
6. inethos
7. ionatan
8. penticostalul
9. vaisamar
10. blog.punctul

Mesajul pierdut – Steve Chalke, Editura Scriptum, Oradea, 2007

N.T. Wright: “Noua carte a lui Steve Chalke este înrădăcinată în erudiţie, dar stilul ei clar şi viguros o face accesibilă oricui şi tuturor. Mesajul ei este direct şi captivant: Isus din Nazaret a fost mult mai provocator în vremea Lui şi rămîne mult mai relevant pentru vremea noastră decît am îndrăzni să credem.”

CD colinde vol. 5 RVE “Lumină în întuneric”

Interpretează: Cristian Văduva, Claudia Azgur, Marius Liveanu, Coca Saroni, Frăţiorii, Corul Universităţii Emanuel, Corul de tineret al Bisericii Baptiste Emanuel, Corul Deo Gloria.

11. stiricrestine.wordpress.com
12. moldovacrestina
13. hunedoaraevanghelica
14. adamaica
15. simplulgand
16. cllodvl

17. roseinthedesert
18. mersulvremurilor
19. addsalu
20. adventisttm

Darurile spirituale – Don & Katie Fortune, Editura Metanoia, Timişoara, 2006

Don & Katie Fortune ne explică cum cele şapte daruri motivaţionale enumerate în Romani 12:6-8 sunt, de fapt, secretul înţelegerii forţelor motivaţionale din viaţa noastră, forţele pe care le care Dumnezeu le-a creat în noi pentru a ne ajuta să-I slujim Lui pe deplin. Vei descoperi de ce gândeşti şi acţionezi aşa cum o faci.

Comentariu Evanghelia după Ioan – Beniamin Fărăgău, Editura Risoprint, 2008

Cartea, în curs de apariţie, e constituită din două părţi: Adevăratul Hristos şi Adevărata viaţă, fiecare avînd cîteva capitole rezultate din analiza Evangheliei după Ioan.

21. romoflorin
22. ambasadorul
23. statu
24. tornafratre
25. trezirespirituala
26. ciprians
27. nazireat4him
28. aurelmateescu
29. centruldeistoriesiapologetica
30. agorachristi

Promisiunile măreţe ale lui Dumnezeu pentru tine – Editura Life, Oradea, 2008

900 de promisiuni ale lui Dumnezeu aranjate pe categorii: pentru cele mai profunde nevoi, pentru situaţii dificile, pentru viaţa creştină, pentru mântuire, despre Isus, despre binecuvântările lui Dumnezeu, despre viaţa în Duhul Sfânt.

31. rodicabotan
32. shalomshalom
33. jurnalulflorentinei
34. alapa
35. camix
36. pasi
37. mtipei
38. amintiricusfinti
39. calatorru
40. bibliaprinobiectiv

3 reviste: Impuls, Lydia, Voia lui Dumnezeu în familie

41. reper
42. mariusmotora
43. danharabula
44. teologeanu
45. calvinisti
46. bulzan
47. soclu
48. alaxandra
49. claudiuvdobra
50. miculteolog

Premiile vor trimise, în limita timpului şi a resurselor financiare, pe măsură ce vor fi revendicate prin comunicarea adresei (complete, în România) prin email la: alinpm@yahoo.com

Postări: aproape 777
Imagini: 340
Pagini: 20
Etichete: 200
Comentarii aprobate: 400
Comentarii neaprobate: 200
Accesări: 48.000 (în 9 luni)

Luna ianuarie a fost a 5-a lună consecutivă cu peste 100 de postări.

În 29 ianuarie 2009 s-a înregistrat recordul de accesări într-o zi: 851.

În luna ianuarie 2009, blogul România Evanghelică a înregistrat un nou record de accesări – 9.637, depăşindu-l pe cel din octombrie – 7.608.

Cele mai accesate articole şi pagini:

Ghid Organizaţii Creştine – 1,950
Bloguri evanghelice A-Z (500) – 624
Concert de muzică creştină pentru tineri la Timişoara – 524
666 – Hexakosioihexekontahexaphobia – 509
Festivalul Speranţei – Transmisie LIVE – 488
26 de studenţi de la Universitatea Emanuel protestează – 479
PROTEST – 463
Festivalul Speranţei – 389
Rugăciunea lui Rick Warren pentru Barack Obama – 379
Site-uri evanghelice A-Z (1000) – 376
Al cui e Radio Micul Samaritean? – 373
Liviu Olah – 365
Bloguri evanghelice Top ZeList – 339
Premiile Thymos pentru bloguri evanghelice – NOMINALIZĂRI – 335
Rezoluţia de la Arad – 280
Premiile Thymos pentru bloguri evanghelice, ediţia a II-a – 251
Biserici penticostale româneşti în Spania – 246
Al cui fiu este Vadim Tudor? – 232
Toamna decanului – 220
Slalom pe Net – 206

25 nominalizări la categoria Cea mai interesantă postare (2008):

romaniaevanghelica.wordpress.com

Blogul lui Dănuţ Mănăstireanu a depăşit pragul de 200.000 de vizite.

Momentul coincide cu Premiile Thymos pentru bloguri evanghelice, ediţia a II-a, în cadrul cărora blogului Persona i se acordă, din partea Asociaţiei Thymos, premiul pentru Blogul Anului (2008).

Postări şi pagini cu peste 1.000 de vizite:

Acest blog – 4.288
Securisti – 3.333
Informatori – 3.163
Urmariti – 2.438
Amintiri cu Liviu Olah – 2.382
Avertizare – 2.370
Argument – 2.061
Dictionar – 1.961
Beniamin Faragau implineste 60 de ani – 1.527
Poveste de groaza cu mafioti romani si sclavi chinezi – 1.524
Drumul spre iad este pavat cu intenţii – 1.161
Barack Obama Presedinte – 1.033
Biserica si abuzul sexual – 1.023

The End of History and the Last Man

This will begin a series of essays and commentaries on The End of History and the Last Man[1] by noted political scientist Francis Fukuyama.  Continuance of the series will depend on popularity of them in this blog.  Popularity will be judged on post views and comments left.  No small percentage will be given to comments given.  It is my hope that this will stimulate interest in the subject and conversation on what has been presented here.  Footnotes are provided for appropriate citation and may be followed by clicking on the footnote number within the text.  This first post will be by way of introduction to the topic and the man.

 Francis Fukuyama is a Bernard L. Schwartz professor of international political economy at John Hopkins University and is a member of the President’s Council for Bioethics.  He has twice served on the Policy Planning Staff of the U.S. Department of State.  In 1981-82 he was a member of the U.S. delegation to the Egyptian-Israeli talks on Palestinian autonomy.  It is also noteworthy and will be mentioned later, that he was a student of political scientist Samuel P. Huntington.

In The End of History, Fukuyama argues that the evolution of political ideology has come to an end with the widespread acceptance of Liberal Democracy.  He notes with importance that a shared definition of “history” is prerequisite to the most basic understanding of his thesis.  The end of history is not the end of time, nor is it the end to events of greater and/or lesser political importance.

Rather, he argues that “liberal democracy constitutes the endpoint of mankind’s ideological evolution and the final form of human government, and as such constitutes the end of history[2].”

Hegel and Marx both viewed history in a similar light and posited that there would come a point in which mankind’s longings for political satisfaction would be met.  For Marx it was the communist state.  For Hegel it was the liberal democratic state.  We may relapse into authoritarian forms of government but the inexorable trend toward liberal democracy is just that, inexorable and will eventually ideologically overwhelm all other philosophies of government.  The reasons he gives for this advance are dependent on two variables;

• Economics, and
• The ’struggle for recognition.”

We. In the west, have become extremely pessimistic about the possibilities presented by this belief.  Our pessimism is based on the horrors and atrocities we witnessed in the 20^th century.  And no less, perhaps, by the upsurge in international terrorism most poignantly demonstrated in the September 11^th attacks on the World Trade Center in NYC and the Pentagon in Washington D.C.  However the lessons we should have taken from these tragic events is that, fundamentally there are glaring contradictions and weaknesses in seemingly strong dictatorship, be they of the Left or the Right.

Much commentary and criticism comes from Fukuyama’s acquaintaincship with Samuel Huntington, in light of Huntington’s own work, The Clash of Civilizations and the remaking of the world Order.  Huntington speaks of a much different theory that Fukuyama presents.  Huntington postulates that far from being the end of history, what we see emerging in the political world order is conflicting cultures and ideologies clashing along geographic “fault lines.”

In the following essays here in the Aerie, we will concentrate on Fukuyama’s end of history hypothesis, that liberal democracy is not only here to stay, but that it encapsulates the pinnacle of human desire for government.

c.e.s.

The two links here for Samuel Huntington will take you to two separate locations.

[1] Frances Fukuyama, The End of History and the Last Man (New York: Free Press, 1992).  Second paperback edition.

[2] Ibid.  xi

La Concursurile Thymos – 3 ani (Aniversar, Decembrie, Special, Plus, Surpriză), lansate la 1 decembrie 2008 pe site-ul de puzzle cultural Thymos, au participat 137 de persoane, dintre care 100 au participat doar la un concurs.

La Concurs Thymos Aniversar au fost propuse cele mai multe răspunsuri: 121.

Iată cîteva citate despre cultură oferite ca răspuns:

Cultura este ceea ce ar avea măcelarul dacă ar fi chirurg. (Mary Pettibone Poole)
Cultura nu înseamnă să citeşti mult, nici să ştii multe, înseamnă să cunoşti mult. (Fernando Pessoa)
Cultura este strigătul oamenilor în faţa destinului. (Albert Camus)
Cultura înseamnă să ştii ce s-a spus şi ce s-a gândit mai bun şi valoros în lume. (Matthew Arnold)
Cultura e o forma de viata prin care o colectivitate umana isi exprima forta creatoare. (Marin Preda)
Cultura este acordul tacit de a lăsa mijloacele de subzistenţă să dispară în urma scopului existenţei. (Karl Kraus)
Cultura nu e decât valorificarea experienţelor sufleteşti şi organizarea lor independentă de celelalte valori (economice, politice, d.ex.). (Mircea Eliade)
Cultura este cam tot ce facem şi maimuţele nu fac (Lord Raglan)
Cultura este sau ar trebui să fie o anumită formă de a iubi lumea şi de a spera. (Octavian Paler).
Analfabetul viitorului nu va mai fi cel care nu ştie să citească, ci va fi cel care nu ştie să înţeleagă. (Alvin Toffler)
Cultura nu este urmare a şcolii, ci a dorinţei de o viaţă de a o dobândi. (Albert Einstein)
Nu trebuie să te apuci să arzi cărţi pentru a distruge o cultură. Ajunge să faci lumea să nu le mai citească. (Ray Bradbury)

Concurs Thymos Decembrie – iată care au fost cei mai menţionaţi creştini din secolul XX:

Maica Tereza (20)
Ioan Paul al II-lea (15)
Richard Wurmbrand (11)
Billy Graham (8)
Dumitru Stăniloae (7)
Martin Luther King (6)
C.S. Lewis (6)
Dietrich Bonhoeffer (4)

Concurs Thymos Special – De ce ne uităm la filme?

- Ne uităm la filme «pentru a uita că realitatea nu e un film. Iar atunci cînd ni se pare că este, o supradoză de filme stă, adesea, la originea acestei constatări». Nu mai avem timpul necesar de citit .

- Dacă este o comedie mă relaxez, râd, mă îndepărtez de problemele zilnice. Dacă este SF mă face să îmi închipui alte lumi, alte acţiuni, mă interpun în lumea celor din film, mă face să mă gândesc la o viaţă mai bună.Cele de acţiune îmi produc fiori, parcă aş fi în pielea personajelor, mă gândesc ce aş face în locul lor. Cele de ştiinţă,cu descoperiri, cu animale şi plante sunt cele pe care le urmăresc cel mai des, ai ce să înveţi din ele, te relaxează complet, te binedispun, este dorinţa de linişte cât ţine filmul, este dorinţa de a ajunge în faţa televizorului sau ecranului de a vedea ceva interesant, din viaţa reală, trecută şi prezentă. Sunt un bun prilej de a ieşi şi a te relaxa în oraş cu prietenii.

- Suntem mici şi ne considerăm nesemnificativi. Am vrea să cuprindem lumea cu braţele, să o strângem la piept şi din cauza că nu ne ştim controla emoţii, puteri, gânduri, riscăm să o sugrumăm. Dar… să fim sinceri: nici nu avem curaj să o strângem la piept. Ne e frică să o iubim pentru că s-ar putea să ne simţim chiar bine. Iar atunci când omului îi este bine, el fuge. De asta ne uităm la filme: avem senzaţii puternice, lumea parcă e a noastră, suntem curajoşi în faţa ecranului (doar cel din televizor nu face cum trebuie) şi, la sfârşit, nici nu trebuie să fugim: se sfârşeşte fantezia înainte să apucăm să devenim laşi.

- Cinematografia reprezintă calea cea mai accesibilă de a evada din cotidian şi de a intra într-un alt tărâm, cel al poveştii, al irealului. Aici poti fi oricine vrei tu, trebuie doar să-ţi laşi spiritul liber să plutească şi poţi deveni Matrix sau Highlander sau poliţistul Columbo… totul depinde de imaginaţia ta şi de puterea de a te desprinde de ”aici” pentru a fi “acolo”, de a te transforma din spectatorul static într-un personaj de acţiune. Vizionarea unui film reprezintă o formă de relaxare dar şi un mod de a învăţa ceva (şi mă refer la documentare, la filmele cu subiect istoric sau filme-autobiografii ). Pe bună dreptate, cinematografia reprezintă a şaptea artă.

- Pentru a ne destinde şi a ieşi din greutăţile vieţii de zi cu zi.

- Ca să trăim imposibilul, ce nu ne e dat să experimentăm, cel puţin nu imediat. Ca să preluăm atitudini, să ne lăsăm emoţionaţi, să descoperim încă o dată lucrurile care ne enervează, care ne provoacă indignarea şi împotriva cărora am vrea să luptăm, ca să ne speriem uneori cu filmele de groază, ca să vedem unde ne sunt limitele, ca să facem parte şi dintr-o altă lume care nu este cea cotidiană. Pentru că avem nevoie să trăim anumite stări de spirit şi sentimente împrumutate sau prin intermediul unor personaje. Ca să ne dovedim că alţii poate trec prin chestii mai grele sau că totul se poate sfârşi cu bine. Sunt atâtea motivele pentru care ne uităm la filme… Unii îşi înlocuiesc viaţa reală cu filmele, unii le trăiesc cu intensitate, alţii doar se relaxează în faţa ecranului. Ne uităm la filme, pentru că e forma de imaginaţie cea mai la îndemână, pentru că avem nevoie de ficţiune şi pentru că o acceptăm binevoitori în vieţile noastre.

- Pentru că filmele reprezintă desprinderea de realitate, acolo găsim eroi perfecţi, finaluri fericite, poveşti adevărate (sau cel puţin inspirate din realitate), şi a căror acţiune a fost proiectată pentru “entertainment”. Filmele ne atrag, ne relaxează şi ne ţin lângă televizor până aflăm finalul.

- Singurul motiv pentru care mă uit la unele filme e pentru că mai evadez din cotidian, nu pot spune din realitate, unele filme sunt rupte din realitate, sau nu prea ştiu ce să fac cu puţinul timp liber.

- Pentru că teatrul e cronofag şi pentru completitudinea jocului imagistic al fiecărei pelicule.

- Ne uităm la filme pentru că ne identificăm cu unele personaje, pentru că deseori ne dorim să avem ceea ce au ei… şi pentru că aşa considerăm că ne putem petrece timpul liber… depinde de gust acum….

- Pentru că există în viaţa fiecărui om anumite aspecte neexplorate pe care doar într-un film le regăseşte (un lucru pe care visează să îl facă dar îi este foarte greu să îl îndeplinească, o casă pe care şi-ar dori să şi-o cumpere dar nu şi-o permite, un bărbat frumos, o fată frumoasă care în viaţa reală nu îi “vrednicesc” cu privirea, o carieră de succes, locuri şi locaţii în care nu reuşesc să ajungă sau, în cazuri fericite, unde îşi permit să meargă şi după cele văzute la televizor, într-un anumit film, încep demersurile necesare pentru a ajunge acolo etc, etc.

- Pentru că avem nevoie în viaţa noastră de lucruri ireale care în filme pot exista în mod cert, pentru că în film putem contura la nesfârşit creativitatea memoriei noastre şi pentru că în peliculă, şi doar acolo, putem fi regizorii propriei vieţi, cunoscându-ne astfel viitorul (adică finalul filmului).

- 1- încă din copilărie cultivam acest obicei – de ce ne uităm la Tv (în general) şi la filme (în particular – desene animate) în copilărie? Pentru că în acea perioadă percepţia vizuală avea mai multă semnificaţie decât cea auditivă; pentru că prin modul în care sunt realizate emisiunile Tv se realizează o puternică atragere a atenţiei copilului (care astfel se uită “vrăjit” la Tv); pentru că de multe ori părinţii preferau să lase micuţii copii în faţa Tv pentru a obţine un timp de relaxare şi linişte acasă; 2 – filmele prezintă scenarii de viaţă în care ne putem găsi un loc prin proiecţia în cadrul acţiunii astfel încât putem iubi, lupta, putem să ne răzbunăm sau putem să evadăm – depinde de scenariu – sau putem participa la evenimente inaccesibile nouă în viaţa reală; 3 – prin vizionarea filmelor se poate produce un consum emoţional de tip cathartic important (vezi pasiunea feminină pentru telenovele); 4 – pentru că avem puţină imaginaţie ca metode alternative de a ne petrece timpul liber; 5 – pentru că acest tip de petrecere a timpului liber este compatibil cu tendinţa sendentară a generaţiei noastre.

- Ne uităm la filme pentru a avea parte de lucruri noi, într-o limbă nouă (de ce nu?), imagini de vis, muzică de nota 10, pentru a ne destinde, a ne încărca bateriile.

- Sunt mai multe motive pentru care oamenii se uită la filme: – unii pentru că se plictisesc; -unii pentru că vor să înveţe ceva din film (nu ştiu de fapt dacă mai sunt care chiar se uită gîndindu-se la asta); – unii pentru că au auzit că e fain un anumit film; -alţii doar pentru că se uită şi alţii.

- Ne uităm la filme în speranţa că vom putea învăţa ceva, cât de mic, din ele. De multe ori, după ce vedem un film, conştientizăm unele lucruri pe care până în momentul de a vedea filmul nu le-am conştientizat, ele părânduni-se banale.

- Uneori, ne uităm la filme pentru că “nu avem timp” să citim cărţi. Însă, de foarte multe ori, alegem filmele pentru a sesiza aspectele subtile ale vieţii (identificându-le cu propria experienţă), pentru comicuri de situaţie, pentru că te regăseşti pe tine însuţi într-un personaj, pentru că, disperat, cauţi confirmări ale propriilor gânduri şi idei în replici, poveşti şi oameni.

- Mă uit la filme pentru că arta, în genere,arta cinematografică, în particular, este una din forme ale cunoaşterii, cunoaşterea fiind unul din instinctele de bază ale Omului. Un film artistic de calitate, de exempu, de 1 oră şi jumătate, te poate ajuta să descoperi, uneori, adevăruri pentru descoperirea cărora este nevoie să trăieşti o viaţă. Aparent accesibil oricărui spectator, arta filmului cere, totuşi, de la el o anumită pregătire, privind limbajul cinematografic. Un curs de Istoria cinematografiei, pe viu, cu comentarii ale specialiştilor şi cu demonstraţii de filme, la TVR Cultural, să zicem, ar fi foarte util.

- Lumea filmelor, la fel ca cea virtuala, a devenit, aş spune, o a 4-a dimensiune a lumii noastre de astăzi. În cel mai îndepărtat colţişor de junglă, în cocioabe sărăcăcioase din India până în îndepărtata Africa, găseşti instalaţii improvizate de captare TV sau proiectare filme, “cinematografe” în miniatură în faţa cărora stau înghesuiţi şi nemişcaţi zeci, sute de localnici. Filmele, cu poveştile şi aventurile lor surprinzătoare, cu multitudinea de personaje cu care te poţi identifica şi oferindu-ţi ocazia unică de a călători în numeroase locuri, fără să faci un pas măcar, devin foarte repede ca un narcotic pentru mulţi. îţi oferă evadarea din realitatea care poate fi cenuşiul unei mahalale din lumea a treia sau rutina şi materialismul dintre fiarele şi betonul unui megacity modern. Îţi dăruiesc pe un preţ de nimic uitare, emoţii, adrenalină, ceva de care să te agăţi într-o tendinţă mondială de continuă şi rapidă schimbare, într-o viaţă tot mai lipsită de valori şi mai cuprinsă de relativism. Filmele devin un fel de poveşti ale adulţilor cu care îşi adorm dezamăgiri, neîmpliniri, vise fără şanse sau în care îşi cuibăresc refulările, maniile ascunse, tendinţe din ce în ce mai ciudate. Faptul că sunt atîţia consumatori de pelicule violente, porno, horror mă sperie. Şi ele se înmulţesc iar industria prosperă. De când am vizionat unul dintre filmele premiate cu Oscar nu de mult – No country for old men, am început să-mi pun multe întrebări. A ajuns să se ridice la nivel de artă crima, alienarea, heroina şi chiar să fie recompensate, promovate oficial. Ne mai mirăm că un copil de nu ştiu unde îşi împuşcă jumătate dintre colegi şi apoi îşi ia viaţa, că un tânăr terorist şi-a confecţionat bomba inspirat dintr-un film şi că mulţi ies ca programaţi din faţa ecranelor mergând să facă ceea ce tocmai au văzut. Mi-ar plăcea să fiu optimistă, să spun doar vorbe bune despre această artă, cinematografia, să afirm că filmele inspiră, bucură, aduc doar speranţă şi echilibru în societatea noastră. Dar în ultimul timp nu mai pot spune asta.

2-8 ianuarie 2009

www.thymos.ro/cinema.php

Filmele săptămînii – 12

Luminile rampei
Numele trandafirului
Apocalypto
Isadora
Supa de raţă
Regele maidanelor
Cameră cu vedere
Maria Antoaneta
Fantoma mea iubită
Mic dejun la Tiffany
Restul e tăcere
Divorţ în stil italian

Cinemax, TCM, MGM – 11
Alte filme – 48
Filme româneşti – 8

De asemenea, pe site sînt indicate linkuri spre scurte prezentări ale unor regizori:

Charles Chaplin
Jean-Jacques Annaud
Karel Reisz
Steven Soderbergh
James Ivory
Blake Edwards
Pietro Germi
John Sturges
Barry Levinson
Claude Lelouch
Peter Weir
Alan J. Pakula
Woody Allen
David Lynch
John Ford

Ieri am observat, cu emoţie, că Octavian Baban a mai scris un articol pe blogul lui. Ultimul fusese în… iulie. Despre Liviu Olah. Dar ce articol! L-am reţinut în lista celor mai bune postări pentru Premiile Thymos pentru bloguri evanghelice (ediţia a II-a).

Astăzi, emoţiile au fost de 10 ori mai mari, atunci cînd m-am oprit din editarea revistei confesional@ (numărul 11-12) pentru a deschide Google Reader, cu ajutorul căruia monitorizez blogosfera evanghelică (450 bloguri). M-am frecat la ochi – da, era scris clar în faţa ochilor mei:

mariuscruceru.ro

Va’s’zică, iar e MariusCruceru la liber… Că blogul a fost lansat acum 6 luni, dar era privat, se intra cu parolă (pătrăţoşi au fost, pătrăţoşi sînt încă, şi-or fi fi cît neamul omenesc…).

Am făcut o emisiune de 10 minute aproape aşa cum am vrut să fac dintotdeauna (şi nu am apucat): răsfoind blogurile şi spunînd în cuvinte, în acelaşi timp, ce descopăr pe ele.

Nu am avut timp să-l explorez pe MariusCruceru, dar am văzut că sînt postări cu muzică de chitară (cu luni în urmă apreciam astfel de postări propuse pe blogul Pătrăţosu).

Mi-a reţinut atenţia o serie de postări Paşi exegetici, în care se fac următoarele consideraţii:

“Exegeza este o artă şi o ştiinţă în acelaşi timp. Partea de ştiiţă poate fi teoretizată, arta… ţine de talent, intuiţie, creativitate, puterea de a crea asocieri, sinteze etc. Nu toţi teologii sînt exegeţi, nu toţi pastorii sînt exegeţi (asta se simte imediat în amvoane, nu-i aşa?), dar asta este realitate. Noi la şcoală îi învăţăm pe toţi studenţii cum se face, dar unii nu vor face niciodată pentru că Dumnezeu nu le-a pus talantul în traistă. E simplu. Şi Iacov ne sfătuieşte: Să nu fiţi mulţi învăţători.”

Am apucat să citesc Pasul 6 – Meditaţie şi rugăciune, din care citez:

“De obicei astfel de chestiuni lipsesc din manualele de exegeză. Părerea mea este că o predică ar trebui terminată joi seara. Vineri este zi de post, zi în care te rogi, te smereşti, îţi pomeneşti comunitatea pe nume înaintea Domnului, gîndindu-te la destinatari.”

Şi Pasul 7 – Împărtăşirea, din care citez:

“Cred că majoritatea manualelor de exegeză se opresc înainte de acest pas. […] Lectura mea asupra textului din 1 Impăraţi 19 creează un alt text, schimbă peisajul şi personajul. Propun o lectură diferită, iar prin lectura diferită textul vechi în care Ilie este personajul pozitiv, care are o revelaţie pe munte, devine un text nou în care Ilie este personajul negativ, iar ‘revelaţia’ este o ‘acoperire’ de fapt.”

Aşadar, o să am şi mai mult de lucru… Întrebîndu-mă: Pătrăţosu se întoarce? Sau despătrăţoşenizarea Crucerianului?, ipoteza de lucru cu care aş porni în anul 2009 – la adresa autorului cărţii “Întoarcea din Oglindă” –, este:

ecraotnî es usoţărtăP

책을 클릭하면 문학과 지성사 홈페이지에서 책 전체 소개를 볼 수 있다.  로욜라 도서관 통로 복사대에서는 여기저기에서 엄선한 단편을 매학기 수십종류 넘게 팔고있다.  친구가 주머니에 있던 350원으로 사준 ‘분노에 대하여 – 김수영’.  고마워!  ♡  이 글은 11개의 소단위로 나눠져있다.  발췌와 요약을 해보겠다.  필자의 논지는 10에 집중적으로 펼쳐져 있으며 이를 독자가 알아들을 수 있도록 1~9에서 적절한 인용과 예를 들어 배경을 심어주고 있다.  10은 요약문이 아닌 전문을 옮겼다.  내가 분노의 감정을 느낄 때 왜 그랬던 것인지 김수영의 분석에 비추어 보며 많이 끄덕끄덕 했다.  나르시즘을 자존감을 얻기 위해 잘못 이용한 적은 없었는지 뜨끔해진다.  분노가 이런 것이였어…

 1.  분노는 우리에게 가장 익숙.  喜怒哀樂.  심지어 서양 문학사에 등장하는 최초의 단어.  호메로스의 『일리아스』는 “분노menin를 노래하라, 시의 여신이여”라는 문장으로 시작. 

2.  오래되었으나 부정확.  분노란 무엇?  무엇이 나를 화나게 하는가?  어긋남.  바람직하지 못하다고 판단된 사건의 발생.  문제되는 사안에 대한 가치 판단을 전제로 한다.  가치 판단 불허한 일반적 자연 법칙, 개인의 취향에 대해서는 분노가 성립하지 않는다.  예) 내가 화낼 인간은 나와 ‘다른’ 음식을 주문하는 인간이 아니고, 내 음식을 뺏어 먹는 ‘나쁜’ 인간이다. 

3.  그런데 그렇다고 해서 항상 분노하는 것은 아니다.  예) 옆집 고양이가 차에 치여 죽은 사건이 ‘나쁜’ 일이지만 내가 그 때문에 화를 내지는 않음.  가치 판단은 분노의 발생에 대한 하나의 필요조건일 뿐.  + 여기에 나의 욕구가 관련.  명사 파토스pathos는 ‘겪은 것’을 의미.  나는 파토스를 선택하는 것이 아니고 파토스를 ‘겪을’ 뿐이다.  좌절된 욕구, 순수하게 수동적, 육체와 관련하는 어떤 것.  예) 즉각적 직접적 신체적 반응: 분노하면 목소리 떨리고 피가 거꾸로 솟음. 

4.  가치 판단과 욕망 뿐 아니라 자신이 당한 무언가를 되돌려주려는 행위로의 충동을 내포.  보복은 분노에 뒤따라 나오는 행동이 아니고 분노가 이미 안고 있는 의지적 충동.  이것은 정치적으로 동등한 개인들 사이에서만 성립한다.  예) 누군가가 당신의 발을 밟고 지나갔을 때 그가 맹인이라는 사실을 알게 된 순간, 당신의 분노는 크게 누그러질 것이다.  역으로, 내가 누군가에게 진정 분노하고 있다면 나는 그를 공동체의 평등한 일원이라고 간주하는 셈. 

결국 분노에는 세 가지 요소, 즉 규범적 판단, 욕구 그리고 보복에의 의지가 개입되어 있다고 말할 수 있다.  타인이 바람직하지 못한 일을 저질렀고, 나는 이 문제에 대한 확실한 가치 판단을 가지고 있으며, 이 일은 내가 진정으로 원하는 일이 아니고, 따라서 내 욕구에 대한 이 손상을 상대방에게 구체적 행동으로 표현하고 싶은 충동을 갖게 될 때, 이 순간의 정념을 우리는 분노라고 부르자.

5.  마지막 보복에의 의지는 파괴적, 치명적.  사회적 관계의 안정성을 치명적으로 손상시킬 가능성.  위험, 불합리한 정서로 이해되어왔다.  Lakeoff의 은유; “the heat of a fluid in a container” (= ‘열 받는다’).  에우리피데스 『메데이아』 – “지금 내가 얼마나 사악한 짓을 벌이려는지 나도 잘 알고 있지.  그러나 분노thymos, 인간의 최대 불행의 원천인 분노가 지금 내 숙고bouleumata를 지배하고 있다”.   튀모스는 나에게 명령하는 자.  튀모스 표출 이후 “나는 그런 일을 하고 싶지 않았다”.  야욕은 개인의 것, 그러나 오직 분노만은 전체의 공동체를 휩쓸어간다”(Seneca, De Ira)  스토아주의는 분노 비롯 파토스 일반에 대해 적대적 태도.  행복한 삶 위해 제거되어야 할 치명적 장애물 취급.  이러한 적대감은 거의 모든 종교에서 완벽한 지지.

6.  그러나 분노의 감정 극단적 제거 불가능.  멸절apatheia이 아니라 합리적 사용metriopatheia 해야.  예) 레온티오스, 쌓인 시체더미 보고 싶은 욕망 vs. 한편으론 언짢아 외면하고픈 마음.  결국 보고나서 부끄러워 후회, 자책, 자신에게 분노, 맹렬한 비난.  “인간 안의 사자”; 잘 다루면 참된 용기를 발휘하지만 잘못 다루게 되면 포악한 공격성만을 드러냄.

7.  잘 다루는 것이란 무엇일까?  8.  분노는 나르시시즘과 만나서 자신의 판단을 절대화한다.  이제 나의 외부에는 아무것도 없고, 분노 외부에는 아무것도 없으며, 나의 판단, 나의 파토스, 나의 분노만 남았다.  9.  우리의 시대는 나르시스의 것.  2006년 Time지 올해의 인물로은 ‘당신You’ 선정.  무제한의 절대적 나르시시즘이 지금의 시대정신.  나르시시즘은 분노를 긍정, 확대, 왜곡. 

10.  이 나르시시즘에서 타인은 오직 공포의 대상일 뿐이다.  그는 나의 존재론적 가능성을 폄하함으로써 나를 발가벗긴다.  타인이 분노의 대상으로 되는 것은 그들이 옳지 않기 때문이 아니라 그들이 두렵기 때문인데, 이 공포감으로 인해 나르시스는 타자의 존재를 괄호 안에 묶어 두고 내 정념에 남겨진 타자의 자취만을 바라보게 된다. 

사람들은 타자에 대한 공포로 인해 세상에 대해서 노여워할 수 있는 능력을 잃어버린 듯 보인다.  자신에 대한 애정과 증오, 충만함과 공허감의 왕복운동으로 무기력해진 그는 타인에 대해 분노하기보다는 스스로를 부끄러워할 뿐이다.  여기에 우리 문화에 고유한 완강한 집단주의는 분노의 나르시시즘을 강화해왔다.  황우석에 대해서는 우리의 맹목적 성과주의를 부끄러워했고, 조승희에 대해서는 그가 한국인이라며 부끄러워했고, 신정아에 대해서는 우리의 학벌사회를 부끄러워하고, 아프가니스탄에 잡혀 있는 한국인 인질들에 대해서는 우리의 팽창주의 기독교 문화를 부끄러워했다.  여기, 아무도 잘못한 사람이 없었으며, 따라서 우리는 아무도 미워하지 않았고 아무에게도 분노하지 않았다.  그저 실망했고 좌절했으며, 이 세상 어딘가는 잘못 돌아가고 있노라는, 동어반복적이고 자기 과시적인 불평만이 넘쳐났다.

세상에 분노가 넘쳐나는 것 같지만, 사실은 모두들 자신에 대해서 짜증 내고 있는 것에 불과하다.  인터넷 게시판이 합법적인 분노의 장소로 자리 잡으면서, 분노는 그만큼 착해지고 안전해지면서 퇴폐적인 짜증으로 바뀌고 있다.  증오의 글들, 짜증의 글들은 소통을 위한 것도 아니고 소통을 위한 것으로 간주되지도 않으며 실제로 소통되지도 않는다.

이 소통되지 않는 노여움은 결국 극단적인 폭력의 형태로 표현된다.  그리하여, 분노의 시대는 갔으되, 분노의 시대는 다시 돌아왔다.  분노는 넘쳐나고 원한은 늘어간다.  이 나르시시즘은 나의 뜻대로 세상이 움직이지 않을 때 분노를 폭발하게 되며, 이는 곧 폭력의 형태로 나타난다.  폭력은 나르시시즘에 매개된 분노의 극단화된 형태이다.  9·11 이후 전 지구적 차원에서 보이는 폭력과 테러의 확대 양상은 이 분노의 현상을 더욱 일반화시켰다.  9·11은 미국 사회에 분노와 복수에 대한 오랜 동안의 금기를 한꺼번에 풀어버리는 사건이 되었으며, 결국 어느 언론인의 말처럼 미국 사회에서 복수에 대한 생각은 “신석기 시대의 마을에나 적합한 정도의 수준으로” 떨어져버렸다.

나르시시즘은 짜증과 폭력, 오직 이 두 가지의 길로만 진화한다.  그래서 나르시스가 품는 복수에의 의지는 자신을 파멸로 몰아넣을 뿐이다.  물에 비친 자신의 모습만을 바라보도록 나르시스에게 저주를 내린 이는 다름 아닌 복수의 여신 네메시스였다.

11.  인간은 사건 자체 때문이 아니라 사건에 대한 판단 때문에 분노한다.  폐기될 수 없는 실존의 본래적 요소이고 힘.  치유되어야 하는 질병이 아니다.  나의 윤리적 판단이 세계와 대결하는 유일한 정서적 통로.  따라서 부단한, 끊임없는 모험.  헤라클레이토스 曰, “튀모스와 싸우는 것은 어렵다.  무엇을 하고자 하던 간에, 그것은 영혼을 대가로 치르기 때문이다.” 

책 소개

『문학과사회』가을호를 엮으며

_한국 문학을 살리기 위해 ‘장편소설’이 활성화되어야 한다는 목소리가 높다. 한국 문학의 침체를 독자와의 소통의 문제로 보고, 독자들이 선호하는 장편 중심으로 창작의 무게 중심이 옮겨가야 한다는 말은 일면 그럴듯하게 들린다. 출판 자본과 저널리즘의 이해관계가 접근하는 지점에서, 이런 목소리들이 발원되고 있다는 의구심에도 불구하고 말이다. 그런데 장편소설의 활성화를 가로막는 요인으로, 단편 중심주의, 특히 문예지의 단편 중심주의를 지목하는 일부의 주장에는 비판적 대화가 필요하다. 많은 독자들을 확보하는 대중적인 장편소설은 예전에도 많았고, 독서 시장에서의 인터넷 소설의 득세가 본격화된 지금은 더욱 그렇다. 한국 문학의 핵심적인 문제는 장편이 많이 생산되지 않은 것이 아니라, 좋은 장편소설이 나오지 않는다는 것이다. 좋은 장편소설이 많이 나오지 않는 이유는 ‘좋은 장편 작가’가 많지 않기 때문이겠지만, 한국 문학사를 통해서 보면 ‘좋은 장편 작가’는 대부분 ‘좋은 단편 작가’였다. 단편은 장편과는 달리 시장의 논리와 대중의 취향을 의식하지 않고, 자기 문학 공간의 자립성을 확보하는 방편이다. 단편을 통해 자기 문학의 새로운 가능성을 시험한 작가들이 장편을 통해 그 공간을 확대하는 방식으로 한국 문학에 기여한 사례는 적지 않다. 2000년대 이후의 한국 문학의 중요한 갱신이 대부분 젊은 작가들의 단편소설과 새로운 시인들의 시에서 나왔다는 것은 여전히 이들 장르가 한국 문학을 새롭게 하는 에너지를 보유하고 있음을 말해준다. 거액의 상금을 내세운 장편 신인 소설상이 늘어나고 있는데도 불구하고, ‘좋은 장편소설’이 나오지 않는 것은 무슨 이유일까?라는 질문도 이제는 던져볼 필요가 있다. 또 장편의 호흡에 걸맞은 상상력과 스타일의 계발을 위한 작가들의 허심탄회한 적공과 심원한 문화적 분위기 조성 등 여러 생각거리들이 많은 게 사실이다. 그동안 여러 작가들의 의미 있는 장편소설들을 의욕적으로 분재해왔던 『문학과사회』는, 앞으로도 좋은 장편소설들을 지속적으로 연재하여 한국 문학의 상징적 자산을 높일 수 있도록 더욱 노력할 것이다. 그리고 좋은 장편들이 생산되고 문학적으로 소통될 수 있도록 비평적 관심을 집중하는 일에도 게을리 하지 않을 생각이다. 그러나 우리는 여전히 소설의 길이가 혹은 그 형태가 중요하다고 생각하지 않는다. ‘장편’이든 ‘단편’이든 상관없이 정작 중요한 것은 한국 문학의 새로운 상상력을 촉발시키려는 노력일 따름이다.

우리는 한국 문학의 새로운 상상력이, 극도로 부박한 현 사회 문화를 반성케 하고, 존재와 현실을 제대로 성찰케 하여 우리 삶과 문화의 겹을 두텁게 하고, 열린 마음으로 소통하면서 좀더 신명나는 살림의 풍토를 조성할 수 있기를 바란다. 문학이 비록 끊임없이 현실에 패배하고, 하향평준화 일로에 있는 대중문화에 의해 문학적 소통의 방해를 받는다 해도, 문학은 여전히 그런 현실의 심연에서 깊이 자맥질하면서 반성의 계기와 상상력의 새로운 열림의 가능성을 모색해야 할 것이다. 이를 위해서는 무엇보다도 존재하는 모든 것들에 대한 의미 있는 비판과 반성의 지점을 확보할 수 있어야 한다. 오늘의 한국 문학은 과연 그런 노력들을 어느 정도로 수행하고 있는가? 비평가 김주연씨는 이 지점에서 의미심장한 비판적 메시지를 한국 문학 현장에 던진다. 「진리와 권력, 그리고 문학―문학의 쇄말화 현상 극복을 위하여」에서 그는 품위나 교양과 거리를 둔 엽기적 스펙터클이나 만화적 딜레탄티즘이 오늘의 문학/문화 현실에 횡행하고 있음을 준열하게 비판한다. 객관적 현실 인식도, 주관적 내면 성찰도 결여한 채 전복과 전위의 포즈만이 혹은 ‘자학적 서사 모방’만이 넘실대는 현상은 문제가 아닐 수 없다고 진단한다. 그러면서 문학 본연의 진정한 반성의 계기를 통해 현실을 깊이 있게 성찰하고, 세계를 전면적으로 껴안으면서 넘어서는 진정한 문학적 전복을 이루어, 사회와 의미 있는 소통을 할 수 있어야 한다고 제안한다. 이와 같은 비판적 제안과 맥락을 같이하면서 우리는 오늘의 문학적 풍경을 좀더 깊이 있게 그리고 반성적으로 성찰해보기로 했다.

그래서 『문학과사회』 이번 호 특집은 ‘2000년대 문학의 키워드─젊은 비평가의 시선’이다. 2000년대 문학을 둘러싼 비평 담론들이 독법의 문제로부터 하나의 지형을 맥락화하려는 작업에 집중했다면, 이제는 그 지형의 내부 혹은 그 지형의 바깥을 좀더 내밀하게 그리고 반성적으로 살피는 작업이 요구되는 시점이다. 그런 작업을 통해 2000년대 문학을 하나의 이슈, 하나의 사건으로서가 아니라, 풍부한 다양성과 창조적 혼종성으로 드러낼 수 있을 것이다. 세대적으로 2000년대 문학과 함께 자신의 문학적 글쓰기를 출발시킨 비평 세대들에게 2000년대 문학의 중요한 키워드는 무엇인가를 들어보는 것은, 이 시점에서 의미심장하다. 그들은 2000년대 문학의 내적 자질들을 자신의 문학적 실존과 동일화한 세대이기 때문이다. 여기 젊은 비평가들은 2000년대 문학 공간에서 가장 관심 있고 문제적이라고 생각되는 문학적 지점을 특정한 키워드를 통해 제시하고 있다. 2000년대 이후 등단한 강계숙·강유정·복도훈·신형철·이수형·정여울·함돈균·허윤진 씨 등 8명의 젊은 비평가들이 각기 다른 목소리와 문제의식을 가지고 2000년대 문학에서 자신이 주목한 지점과 테마를 의미화하는 글쓰기를 지켜보는 것은 한국 문학의 현재, 그리고 미래의 생산적인 다양성을 개방하는 비평적 실천이 될 수 있을 것이다.

이번 호의 창작란도 풍성하다. 일찍이 『여수의 사랑』 『검은 사슴』 등을 상자하면서 ‘한 젊은 마이스터의 탄생’을 예감케 한다는 고평을 받았던 한강씨가 이번 호부터 장편 「바람이 분다, 가라」를 4회에 걸쳐 연재한다. 한 화가의 죽음을 놓고 삶과 죽음의 심연을 총람적으로 해부하면서, 매우 역동적인 서사적 구성을 통해 존재의 파토스와 로고스를 가로지르며 현존의 새로운 성찰을 진지하게 모색하게 될 한강씨의 신작 장편에 독자들의 많은 성원이 있으시길 바란다. 박성원·원종국·박민규·황정은 씨의 신작 소설을 통해 다채로운 발상법과 전복적 감각을 맛보게 된 것도 우리 모두의 기쁨이다. 또한 김기택·허연·이기성·김록·하재연·황병승 씨의 신작 시편들은 오늘날 한국 시의 미학적 성취를 가늠케 하고 새로운 출구를 예감케 한다.

‘이 작가’에는 중견 작가 윤후명씨를 초대했다. 윤후명씨는 현대성의 황폐함을 독특한 무늬와 스타일로 점묘해온 작가이다. 그는 오랫동안 폐허의 유목민이었다. 폐허를 바라보는 허무혼의 인식 공간은 광활한 대우주를 향해 넓게 펼쳐져 있었다. 폐허의 현대적 몽유록으로 보이는 윤후명의 소설은 대부분 폐허를 찾으러 떠나고 헤매는 길 위에서 인간의 본원적 영혼을 입증하려는 끊임없는 실험의 소산이었다. 『둔황의 사랑』에서 신작 『새의 말을 듣다』에 이르기까지 윤후명씨의 소설 세계를 신예 비평가 김대산씨가 매우 독특한 독법으로 정리하면서 새로운 문학적 물음들을 제기하고 있다. ‘선택, 젊은 소설’란을 통해 우리는 신예 작가 하재영씨의 「같이 밥 먹을래요?」(『실천문학』 2007년 봄호 발표)를 주목했다. 가독성과 흡인력 넘치는 문장으로 식사의 문화 정치학을 독특하게 형상화한 이 소설을 통해 우리는 생물학적 존재와 사회적 존재, 정치적 존재, 문화적 존재의 이질혼성적 성찰 가능성을 탐문하게 된다. 이광호씨가 이 소설에 대한 맛깔스런 해설을 맡아주었다. 또한 ‘문학 공간 2007: 가을’에서는 신대철·김광규·김중일 씨의 시집과 은희경·김경욱·김숨 씨의 소설들을 놓고 독자 여러분과 생산적 대화를 나누기로 했다. 그 대화의 테이블에 박수연·조강석·김용희·박혜경·김동식·조연정 씨 등이 동참하여 꼼꼼한 발제를 맡아주었다.

77호부터 새롭게 선보인 ‘사유의 발견’에 대한 독자들의 관심에 화답하는 네 편의 글들도 적극적인 주목을 요한다. 철학자 김수영씨는 「분노에 대하여」에서 거짓 분노의 시대를 가로지르며 분노의 참 맥락을 구성해 보인다. 고전 철학과 고전 문학, 그리고 신화의 경계를 유현하게 넘나들며 분노에 대한 사유의 척도를 새롭게 마련하여, 오늘의 현실과 담론 문화를 반성적으로 진단한다. 그가 보기에 작금의 타락한 나르시시즘 문화는 퇴폐적인 짜증이나 폭력으로 점철된 것일 따름이다. 분노의 정념에 대한 이론적 성찰은 물론 일그러진 대중 수사학 현실에 대한 비판적 접근 가능성, 현대 인문학의 현실 치유 가능성 등 여러 면에서 의미 있는 생각거리를 제공하는 글이다. 최근 『문학의 질서―현대 문학이론의 문제들』을 상자하면서 문학이론의 위상과 기능, 텍스트의 구조, 시적 언어의 특성, 서사적 형식, 장르의 유형론, 소설의 진화, 문학과 사회적 환경 등 현대 문학이론의 주요 테마들을 새로운 방식으로 다룬 바 있는 비평가 김태환씨는 「형식과 내용―문학 진화의 이론을 향하여」에서 해묵은 형식과 내용의 문제를 해묵지 않은 신선한 접근법으로 조명한다. 형식의 구체화 과정과 내용의 변이 가능성 사이의 역동적 성찰을 통해 새로운 문학이론의 가능성을 모색하고 있는데, 독자나 작가 모두에게 의미 있는 참조틀이 될 것으로 보인다. 과학평론가 주일우씨의 「넘을 수 있을까?」는 어느덧 범속하게 쓰이고 있는 ‘통섭’이라는 용어의 맥락을 조감하면서, 통섭 담론의 상황과 가치, 한계 등을 차분하게 적시하고, 새로운 대화적 가능성을 모색한다. 지식의 다양성과 경계의 유연성을 확보하면서 진정으로 경계를 넘을 수 있는 새로운 담론의 가능성에 대한 지혜를 궁리하고 있다. 시인이자 음악·문화평론가인 성기완씨는 77호에 이어 생성 중인 현대의 신화들을 「신탁이 내려진다 2」에서 날카로운 시선으로 해부한다. 요즘 시중에 한참 논란이 되는 영화 「디-워」 현상을 비롯해 엘비스 프레슬리, 비틀스 등 현대의 신화를 독특한 감각으로 분석하면서, 오늘의 문화 현상을 새로운 안목으로 조망할 수 있는 의미심장한 문화 코드들을 들추어낸다. 아울러 작금의 문화 현실에서 여러모로 왜소해진 비평 담론에 대한 반성적 성찰을 유도한다.

‘비평·논문’란에 실린 박천홍씨의 「근대 출판의 선구자 육당 최남선」 또한 흥미롭다. 흔히 근대 문예운동의 개척자로 알려진 최남선의 다양한 면모를 실증적인 자료들을 통해 보여주면서 특히 최남선의 출판 이력을 소상하게 알려준다. 근대 문화의 여명기의 풍경을 실감 있게 바라볼 수 있게 한다. 현재 인문·사회과학의 새로운 지형도를 그려 나가는 ‘서평 공간’에서는 폴란드 시인 쉼보르스카의 시선집 『끝과 시작』을 소설가 김연수씨가 리뷰해주었고, 2007년 6월 8일 타계한 리처드 로티의 철학 세계 전반에 대해 이유선 교수가 그 맥락을 짚어주었다. 또 오오키 야스시의 『명말 강남의 출판문화』를 출판평론가 표정훈씨가 친근하게 소개해주었다.

연일 계속된 폭염과 장마와 맞씨름하면서 『문학과사회』에 좋은 글을 선사하신 필자들과, 계획된 원고를 복잡한 사정으로 미처 마감하지 못한 채 숨은 필자들, 이번 호를 애정 어린 시선으로 읽어주실 독자 여러분 등 모든 분들께 감사드린다. _문학과사회

목차

『문학과사회』 가을호를 엮으며

특집 2000년대 문학의 키워드─젊은 비평가의 시선
강계숙 그대 아직 유토피아를 꿈꾸는가
강유정 ANTI IDEA: 뉴 로맨서의 개인 암호
복도훈 산주검undead
신형철 미니마 퍼스펙티비아minima perspectivia
─2000년대 시의 어떤 경향
이수형 문학의 무상성無償性
정여울 팩션적 글쓰기와 미디어 친화력
함돈균 이 時代의 혁명, 이 時代의 니힐리즘
허윤진 즐거워요, 즐겁습니다

시
김기택 즐거운 버스 외 3편
허연 생태 보고서 외 3편
이기성 자장가 외 3편
김록 공간의 태도 외 3편
하재연 인형들 외 3편
황병승 춤추는 언니들, 추는 수밖에 외 3편

소설
박성원 도시는 무엇으로 이루어지는가?─삶에 대하여
원종국 두 사람이 보이는 자화상
박민규 크로만, 운
황정은 오뚝이와 지빠귀
한강 바람이 분다, 가라 [장편연재 1]

선택, 젊은 소설
하재영 같이 밥 먹을래요?
이광호 식사의 정치학

이 작가
윤후명 작가의 편지
김대산 윤후명의 고전적 아포리아
─윤후명 소설이 던지는 물음에 관하여

사유의 발견
철학/김수영 분노에 대하여
문학·예술/김태환 형식과 내용─문학 진화의 이론을 향하여
사회·과학/주일우 넘을 수 있을까?
문화·미디어/성기완 신탁이 내려진다 2

비평·논문
김주연 진리와 권력, 그리고 문학─문학의 쇄말화 현상 극복을 위하여
박천홍 근대 출판의 선구자 육당 최남선

문학공간 2007: 가을
시 신대철 시집, 『바이칼 키스』 박수연
김광규 시집, 『시간의 부드러운 손』 조강석
김중일 시집, 『국경꽃집』 김용희

소설 은희경 소설집, 『아름다움이 나를 멸시한다』 박혜경
김경욱 장편소설, 『천년의 왕국』 김동식
김숨 소설집, 『침대』 조연정

서평공간
김연수 비스와바 쉼보르스카, 『끝과 시작』
이유선 리처드 로티, 『철학 그리고 자연의 거울』
『우연성, 아이러니, 연대성』 『미국 만들기』
표정훈 오오키 야스시, 『명말 강남의 출판 문화』

제19회 이산문학상 발표
김광규 시집, 『시간의 부드러운 손』

Barnett-Newman, Ira di Achille, 1952

“All’inizio della prima frase della tradizione europea, nel verso di apertura dell’Iliade, emerge, fatale e solenne come un appello che non tollera obiezioni, la parola ‘ira’. Il nome è in accusativo come si conviene all’oggetto ben definito di una frase. ‘L’ira celebro, o Dea, di Achille, del Pelide (…)’”. Ecco, quindi: nell’Occidente antico ogni cosa iniziò con lei, l’ira.
Il che è naturale, secondo Sloterdijk, essendo l’ira «la forza fondamentale nell’ecosistema degli affetti» che anima i corpi e le menti degli europei sino, appunto, dall’Iliade. Nel corso della modernità, prima il cristianesimo, poi il comunismo, sarebbero riusciti a canalizzarla, trasformandola in energia spirituale e politica. Cristianesimo e comunismo avrebbero così aperto una serie di banche in grado di raccogliere l’ira coltivata dagli scontenti, assegnandole un valore di redenzione politica capace di rompere il cerchio dell’oppressione e di garantire una salvezza in questo o nell’altro mondo. 

Peraltro, il filosofo tedesco non è stato il primo a rimarcare questo esordio timotico della cultura europea: già Watkins (1987) ed altri lo avevano sottolineato, segnalava Remo Bodei già diversi anni fa[1].
Torniamo a quell’inizio nella piana di Troia, narrato dal poeta. Per quei casi in cui oggi si fa appello ai terapeuti o si cerca il numero della polizia, gli iniziati di allora si rivolgevano al mondo ultraterreno (vai a vedere se con minore fortuna…). Omero chiede alla divinità di legittimare il suo ricordo del sentimento che s’impadronì dell’eroe degli Achei ad un certo punto della guerra di Troia. Il poema, nella versione più antica nota ad Aristosseno, iniziava sì con l’ira, ma di Apollo, non di Achille. L’ira di Apollo fungeva da ponte tra l’ira di Zeus ricorrente nel mondo esiodeo e l’ira di Achille, pienamente omerica[2]. L’ira di Achille è, in effetti, l’ira di un uomo. La parola per dire quel sentimento è mēnis, in questo contesto traducibile con ira:

I FAZ läser jag två intressanta artiklar om nobelpriset i litteratur.

Den förste var Doppelschlag gegen Amerika. De tar upp Horace sk. förolämpning mot USA och sätter den i ett större perspektiv. Frankrike har mer än andra nationer kämpat för Europas egenvärde och mot cocacolanialiseringen i världen. Det är ett av de länder som vunnit flest nobelpris i litteratur. Dessutom har det funnits en vetenskaplig kamp dem emellan. FAZ tar upp att det var en fransman och en amerikan som samtidigt upptäckte AIDS-viruset och frågan var vem som skulle få äran för det. Vem vann kriget? Jo nobelpriset i medicin gick till Frankrike och till Luc Montagnier och inte till amerikanen Robert Gallo.

Filosofen Peter Sloterdijk tar upp denna kamp om äran emellan nationer i boken Zorn und Zeit, som jag håller på och läser nu, och hävdar att det just handlar om att historien är död. Kampen om Thymos, äregirigheten som grekerna hävdade fanns i hjärtat, mellan länderna utkämpas inte längre nödvändigtvis genom krig utan i symboliska slagfält som fotbolls-VM.

En god introduktion till Le Clézio är artikeln Der Jäger der verlorenen Träume, där pristagarens litterära utveckling beskrivs.

Cu ocazia atingerii pragului de 50.000 de accesări la Rotundu (500 postări), prezint mai jos blogurile lansate şi numărul accesărilor.

rotundu (50.000)
bisericievanghelice (15.000)
romaniaevanghelica (3.000)
oradeaevanghelica (450)
infocrestin (1.900)
infochristian (450)
carticrestine (1.500)
petrudugulescu (4.900)
thymosblog (650)
oradeapress

De asemenea, mai am înscrise cel puţin alte 10 bloguri (pe unele dintre ele intenţionez să le lansez pînă la sfîrşitul anului).

alincristea
postmodernism
omulevanghelic
editurioradea
baptistii
dictionare
turulblogurilor
infocultural
jeancalvin
christianlibrary

Newslettere – Abonament gratuit

La 1 martie s-au împlinit 6 ani de la lansarea newsletterelor săptămînale revist@, cinem@ şi no comment (cărora pe parcurs li s-au adăugat şi altele).

La 1 aprilie s-au împlinit 6 ani de la lansarea revistei electronice confesional@.

confesional@ – newsletter lunar care anunţă cuprinsul revistei electronice cu informaţii şi comentarii din spaţiul confesional neo-protestant. Este trimis la 21.000 de adrese.

electoral@ – newsletter trimestrial care anunţă cuprinsul grupajului cu note de cultură politică şi dezbatere civică care se adresează spaţiului confesional neo-protestant – NEFUNCŢIONAL deocamdată

medi@ – newsletter lunar care semnalează cuprinsul grupajulului cu informaţii şi comentarii din şi pentru media cu tematică creştină (180 abonaţi)

Primele trei grupaje se afişează pe site-ul de informaţii şi cultură evanghelică Confesionala

Concordia – newsletter săptămînal cu ştiri şi actualizări pe site-ul Confesionala.ro şi anunţă cîştigătorii concursului săptămînal. Este trimis la 250 de adrese.

bibliotec@ – buletin informativ lunar despre diferite cărţi. Se distribuie prin email în data de 6 a fiecărei luni (300 abonaţi)

filarmonic@ – buletin informativ săptămînal despre programul Filarmonicii din Oradea. Prezintă informaţii şi comentarii despre compozitori şi lucrări muzicale. Este trimis la 75 de adrese.

poz@ – Poza de luni dimineaţa. Este trimis la 240 de adrese.

revist@ – grupaj săptămînal din principalele reviste culturale. “Revista lui Alin este un soi de memorie condensată a efemerului jurnalistic – paginile aurii ale gesturilor noastre recente: eşti în ea, deci exişti!” (Alex. Leo Şerban) – 1.300 abonaţi

cinem@ – grupaj săptămînal cu informaţii şi comentarii despre cele mai bune filme de pe posturile TV. Contribuie la educaţia cinematografică, dezvoltarea spiritului critic şi vizualfabetizare. “În societatea de astăzi care cunoaşte o expansiune uriaşă a vizualului în cele mai diverse şi neaşteptate forme, a învăţa să priveşti devine o necesitate practică.” (Mircea Vasilescu) – 1.100 abonaţi

no comment – un anunţ ciudat, o informaţie care te buimăceşte, o scenă care te lasă gură-cască. “Fiecare manipulat trebuie să aibă cel puţin un minut pe zi de ‘No comment’, într-o ţară ca a noastră unde în fiecare tramvai de mult scrie clar: ‘manipulantul nu stă de vorbă cu pasagerii’.” (Radu Cosaşu) – 1.300 abonaţi

Ultimele trei grupaje se afişează pe site-ul de puzzle cultural Thymos

Thymos – newsletter săptămînal cu ştiri şi actualizări pe site-ul Thymos.ro şi anunţă cîştigătorii concursului săptămînal. Este trimis la 450 de adrese.

Pentru abonament gratuit menţionaţi opţiunile într-un mesaj la alincristea@thymos.ro

Pentru renunţare la abonament menţionaţi “sfîrşit” lîngă opţiuni.

Dans dix ans, les scientifiques vont peut-être en venir à la conclusion  que consommer de l’alcool plusieurs fois par semaine augmentait les capacités intellectuelles des individus. Ainsi donc, plusieurs textes que j’aurai écrits seront discrédités puisque les gens diront que j’étais sous l’influence d’une substance qui augmente mes aptitudes.