Fiind simpatizant portocaliu, de sorginte conservatoare, sunt extrem de bucuros ca partidul pe care l-am sustinut merge cu soliditate si cu maximum avant, promovand teoriile inaintasilor. Nu cred ca Titu Maiorescu ar fi mandru de promovarea “formelor fără fond”  de catre corifeii liberal-conservatori romani, stimabilii “grei” ai partidului portocaliu.  Sunt absolut sigur ca Videanu nu ar putea scrie nici macar 300 de cuvinte despre gloriosul inaintas, dar care are o superba parere despre ceea ce trebuie rezolvat in partid: “schimbam totul, dar nimic nu trebuie schimbat” – “Parerea mea este ca asa cum este el (stautul PD-L, n.red), in momentul de fata, in proportie de peste 90%, asigura functionarea in conditii perfecte. Sunt anumite corectii care se pot aduce, dar sa nu credeti ca PD-L isi va schimba fundamental statutul. (…)” aici.

Fata de dl Videanu, care este un cunoscut conservator “social-democrat”, dna Anastase, care dupa cum stie toata lumea este o “dama bine”, sustine ca: “propunerile nastrujnice ale anumitor colegi de partid referitoare la noua sigla a democrat-liberalilor nu trebuie luate in deradere, pentru ca ele se pot dovedi aducatoare de voturi”

Dl Blaga cunoscut simpatizant al dnei Macovei a trebuit sa releve faptul ca totusi nimeni nu este mai curat decat un vames reformat (vezi cazul Sfantului Pavel) si i-a amintit dnei Macovei ca si ea a fost numita cu ajutorul telefonului, fara sa aminteasca bineinteles ca ea a fost rugata sa ajunga la fostul PD pe post de apolitica pentru a curata putin fatada fostilor fesenisti, alde Videanu si Berceanu. 

Nu se poate neglija viziunea presedintelui Boc: “Dorim sa ne asiguram ca, in 2012, PD-L va fi principala optiune politica a romanior si trebuie sa pregatim de astazi mesajul si evolutia partidului”, a afirmat liderul democrat-liberalilor, Emil Boc, care face parte din comisia de statut, impreuna cu alti 22 de membri ai conducerii centrale, parlamentari si europarlamentari”
 
Nu stiu de ce, dar am impresia ca sediul Modrogan va arata in 2012 ca Stalingradul din partea nemteasca a reliefului. Nu pot sa termin acest articol fara a aminti un articol mult mai descriptiv scris de @bleen in Madame Blogary “Blaga, Videanu, Berceanu şi Boc se duc la curve pe banii noştri”

Mihai Eminescu s-a născut pe data de 15 ianuarie 1850, după cum precizează Maiorescu într-o notă asupra zilei şi locului naşterii lui Eminescu, aşezată la sfârşitul studiului Eminescu şi poeziile lui (1889).

Precizarea era necesară pentru că în diverse documente erau trecute diferite date: Eminescu cu mâna lui a scris în registrul Junimii că s-a născut la 20 decembrie 1849 la Botoşani. În matricola gimnaziului din Cernăuţi, unde a învăţat este trecută data de 14 decembrie 1849. În urma cercetărilor făcute, singurul document oficial este certificatul de botez în care se spune că s-a născut la 15 ianuarie 1850 din părinţii Gheorghe Eminovici, propietar şi soţia sa Ralu, născută Juraşcu.

Era al 7-lea din cei 11 copii ai familiei. Tatăl era căminar (funcţie măruntă boierească), mama, Raluca era fiica stolnicului Vasile Juraşcu.

A învăţat la Cernăuţi după modelul familiei. În 1864 părăseşte şcoala cu o trupă de teatru, condusă de doamna Ştefania Tardini, cu care a colindat prin România şi Transilvania.

Studiază la Viena şi la Berlin între 1870-1874. Între timp şi-a dat bacalaureatul în particular locuind în casa fostului său profesorul Aron Pumnul, în biblioteca căruia a găsit un „lepturariu” pe care l-a folosit ca sursă de inspiraţie în prima parte a poeziei Epigonii.

În 1870 începe colaborarea cu Junimea şi Convorbiri Literare, trimiţând de la Viena poeziile Epigonii, Venere şi Madona şi Mortua Est. La aceste poezii se referă Maiorescu în studiul Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872).

După ce îl laudă pe Alecsandri şi Pastelurile sale, Titu Maiorescu, pentru prima dată vorbeşte despre un tânăr poet pe care îl caracterizează astfel: „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate…dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului este domnul Mihaei Eminescu.”

În legătură cu cele 3 poezii, Maiorescu precizează că „toate au particularităţile arătate mai sus, însă au şi farmecul limbajului (semnul celor aleşi), o concepţie înaltă şi pe lângă aceste iubirea şi înţelegerea artei antice.”

Primind o bursă de studiu din partea Junimii, după 2 ani pleacă din Viena la Berlin, unde studiază 2 ani (1872-1874), s-a întors însă fără să-şi ia diploma de licenţă, fapt ce a făcut imposibilă numirea lui ca profesor universitar pe o catedră de filosofie a culturii.

În 1874 se întoarce la Iaşi, aici a fost director al bibliotecii centrale din Iaşi, revizor şcolar, calitate în care l-a cunoscut pe învăţătorul Creangă, pe care l-a prezentat Junimii şi pe care l-a îndemnat să-şi scrie amintirile păstrând oralitatea stilului.

După ce Junimea s-a mutat în Bucureşti (pentru că fruntaşii Junimii au intrat în partidul conservator – Maiorescu şi Carp au fost de mai multe ori miniştrii şi prim-miniştrii), Eminescu este chemat de Maiorescu la Bucureşti (1877) ca redactor la ziarul conservator Timpul.

În 1803 s-a îmbolnăvit, a fost tratat în mai multe case de sănătate din ţară şi străinătate şi a murit la 15 iunie 1889.

Etapele creaţiei (17 ani de activitate literară):

1. Marcată de debut (până în 1870)

Debutul :  poezia De-aş avea publicată în 1866 în revista Familia, condusă de Iosif Vulcan şi care, fără să-l întrebe i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu (revista Familia apărea în Pesta, apoi s-a mutat în Oradea).

Observaţie: Înainte de poezia De-aş avea a scris poezia La mormântul lui Aron Pumnul care a apărut într-o broşură editată de elevii din Cernăuţi la moartea profesorului lor.

2. Perioada studiilor vieneze şi berlineze (1870-1874)

Îşi perfecţionează studiile în filosofie, începe colaborarea cu Junimea şi scrie cele 3 poezii.

Primeşte bursa de la Junimea şi pleacă la Berlin, unde o cunoaşte pe Veronica Micle.

3. Perioada ieşeană

Se întoarce la Iaşi în 1884 fără să-şi ia diploma de licenţă, îl cunoaşte pe Creangă, este bibliotecar şi revizor, scrie cele mai multe poezii de dragoste care alcătuiesc ciclul veronian.

4. Perioada bucureşteană

Vine la Bucureşti chemat de Maiorescu, la redacţia ziarului Timpul (se întâlneşte cu Slavici şi Caragiale).

Activitatea literară durează până în 1883.

Ultimii 2 ani, 1881-1883 sunt socotiţi ca fiind perioada operelor perfecte. Acum au apărut Scrisorile, Glossa, Odă ( în Metru Antic), Mai am un singur dor, iar în aprilie 1883 apare Luceafărul.

Tematica liricii:

I. Natura şi iubirea

Cele două componente ale temei sunt inseparabile la romantici pentru că romanticii, redescoperind natura după modelul poeziei populare o umanizează atribuindu-i mai multe însuţiri:

-          Exprimă stările sufleteşti ale poetului

-          Este ocrotitoarea perechii de îndrăgostiţi

-          Prin personificare devine interlocutor uman ca în Revedere

-          Este participantă la făurirea istoriei neamului, ca în versul celebru din Scrisoarea  III „Tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul/ mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este…”

II. Valorificarea istoriei naţionale

Cea mai cunoscută operă este Scrisoarea III în lupta de la Rovine (1395). Inspirat de domnia lui Ştefan cel Mare şi a familiei sale, scrie mai multe piese de teatru inspirate din istorie, dintre care cea mai importantă este Muşatin şi codrul.

III. Folclorul, izvor de inspiraţie

A prelucrat basmul, miturile, măsura versurilor, teme, armonia, ireversibilitatea timpului.

IV. Filosofia

-          Indiferent de temă, elementele de filosofie sunt prezente

-          Indiferent de temă, descrierea naturii este prezentă

La Eminescu mai avem supratema şi timpul ireversibi.

Pastelul reprezintă poezia lirică în care poetul, prin intermediul descrierilor de natură îşi exprimă propriile sentimente.

Noţiunea de pastel este luată din pictură şi a fost introdusă în literatură de Vasile Alecsandri, considerat creatorul pastelului ca specie literară (deşi elemente de pastel au fost şi până la Alecsandri).

Pastelul se realizează cu ajutorul imaginilor vizuale, olfactive, auditive, dinamice sau motorii. Autorul foloseşte pentru realizarea acestor imagini figurile de stil: epitet, comparaţie, metaforă, repetiţie, etc.

Titu Maiorescu, în studiul Direcţia nouă în poezia şi proza română din 1872 făcea precizarea că Vasile Alecsandri este “cap al poeziei române în generaţia trecută” (făcea această precizare pentru a anunţa un nou poet care apărea în literatură).

Titu Maiorescu considera că “pastelurile sunt un şir de poezii, cele mai multe lirice, de regulă descrieri, câteva idile, toate însufleţite de o simţire aşa de curată şi de puternică a naturii, scrise într-o limbă aşa de frumoasă încât au devenit, fără comparare, cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturii române în deobşte.”

Pastelurile au apărut în Convorbiri Literare, între 1868-1871. Ele sunt aranjate după anotimpuri, şi, deşi nu i-a plăcut iarna, pe care o privea numai de la gura sobei de la Mirceşti, cele mai frumoase dintre pasteluri sunt dedicate iernii: Iarna, Miezul iernei, Sania, La gura sobei, Sfârşitul iernei, Gerul, Viscolul.

În pastelurile dedicate iernii, aceasta este cumplită, troiene de zăpadă sunt asemeni unor “lanuri de diamanturi ce scârţâie sub picioare”, gerul este “amar cumplit”, totul pare îngheţat şi fără viaţă, se aude numai urletul crivăţului, cu toate acestea nu se poate abţine să nu admire frumuseţea peisajului hibernal: “O! tablou măreţ, fantastic!…Mii de stele argintii/În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.”

Datorită “gerului cumplit” totul pare fără viaţă până în final când tabloul prinde viaţă datorită folosirii unei imagini motorii (dinamica): “o sanie uşoară trece peste văi”; “în văzduh frumos răsună clinchete de zurgălăi.”

Cum este şi normal se foloseşte mult epitetul cromatic “alb”: “fumurile sunt albe”; fulgii zbor asemeni “unui roi de fluturi albi”; ţara personificată are “umeri dalbi”, fiind îmbrăcată cu o “zală argintie”; “tot e alb pe câmp, pe dealuri”, iar satele sunt “pierdute sub clăbuci albi de fum.”

Pastelurile despre primăvară sunt colorate în verde, natura prinde viaţă, soarele la început mai palid, apoi din ce în ce mai puternic.

Cele mai frumoase pasteluri de primăvară sunt: Cucoarele, Oaspeţii primăverii, Noaptea, Dimineaţa (considerată o capodoperă a descrierilor de natură, un elogiu adus reînvierii naturii).

Pentru prima dată în literatură, în pastelurile despre primăvară, autorul vorbeşte despre muncile specifice câmpului, amintind despre uneltele caracteristice (plugul, coasa) în pastelurile Plugurile, Sămănătorii.

Pastelurile despre vară sunt colorate în galben, soarele este puternic, oamenii şi de astă dată sunt surprinşi în muncile specifice verii, ca în pastelurile Secerişul, Cositul.

Pastelurile despre toamnă sugerează starea de melancolie pentru că anotimpul anunţă venirea îngheţului, păsările călătoare îşi părăsesc cuiburile, “vesela verde câmpie acu-i tristă”, apar culorile specifice “totul pare ruginit”, frunzele cad, soarele se ascunde printre nori, ziua scade şi iarna este aproape, ca în Sfârşit de toamnă şi Serile la Mirceşti.

Era o frumusete. O figura clasica incadrata de niste plete mari negre: o frunte inalta si senina, niste ochi mari si in aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru; un zambet bland si adanc melancolic. Avea aerul unui sfant tanar coborat dintr-o icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

- Ma recomand, Mihail Eminescu.

Generatii intregi or sa suie cu pompa dealul care duce la Serban-Voda, dupa ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, si o bucata din care sa scoti un alt Eminescu nu se va mai gasi poate… 1889, iunie 18″.

I. L. Caragiale in Opere III

Avand a pleca in acea vara la bai in Austria, hotarai sa ma opresc la Viena catva timp pentru a face cunostinta cu Eminescu si a petrece cu dansul o bucata de vreme. Dar nu l-am instiintat de sosirea mea, voind sa-i fac o surprindere. Ajuns la Viena ma dusei la cafeneaua Troidl din Wollzeile, unde stiam ca este locul de adunare al studentilor romani si ma asazai la o masa deoparte langa o fereastra, de unde fara a fi bagat in seama, puteam observa pe toti tinerii ce vorbeau intre dansii romaneste. Erau multi adunati in ziua aceea, unii pareau mai inteligenti, altii mai putin, dar mai toate figurile aveau expresiuni comune, incat imi zisei ca Eminescu nu poate sa fie printre dansii. Deodata se deschide usa si vad intrand un tanar slab, palid, cu ochii vii si visatori totodata, cu parul negru, lung, ce i se cobora aproape pana la umeri, cu un zambet bland si melancolic, cu fruntea inalta si inteligenta, imbracat in haine negre, vechi si cam roase. Cum l-am vazut am avut convingerea ca acesta este Eminescu, si fara un moment de indoiala m-am sculat de pe scaun, am mers spre dansul, si intinzandu-i mana, i-am zis:
- Buna ziua, domnule Eminescu!”.
Tanarul imi dadu mana si privindu-ma cu surprindere:
- Nu va cunosc”, raspunse el cu un zambet bland.
- Vedeti ce deosebire intre noi, eu v-am cunoscut indata.
- Poate nu sunteti din Viena?
- Nu.
- Dupa vorba sunteti din Moldova… poate din Iasi?…
- Chiar de acolo.
- Poate sunteti domnul… Iacob Negruzzi? zise el cu sfiala.
- Chiar el.
- Vedeti ca si eu v-am cunoscut.

Iacob Negruzzi in Amintiri din “Junimea”

Daca ne-ar intreba cineva: a fost fericit Eminescu ? am raspunde: cine e fericit? Dar daca ne-ar intreba: a fost nefericit Eminescu? am raspunde cu toata convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plangerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eternizat sub forma mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobste; si chiar acolo, unde din poezia lui strabate indignarea in contra epigonilor si a demagogilor inselatori, avem a face cu un simtimant estetic, iar nu cu o amaraciune personala. Eminescu, din punct de vedere al egoismului, era cel mai nepasator om ce si-l poate inchipui cineva, precum nu putea fi atins de un simtimant prea intensiv al fericirii, nu putea fi expus la o prea mare nefericire. Seninatatea abstracta, iata nota lui caracteristica, in melancolie ca si in veselie. Si lucru interesant de observat: chiar forma nebuniei lui era o veselie exsultanta.

Cand venea in mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care isi castigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o facuse, o refacuse, o rafinase, cautand mereu o forma mai perfecta, o cetea parca ar fi fost o lucrare straina de el. Niciodata nu s-ar fi gandit macar sa o publice: publicarea ii era indiferenta, unul sau altul din noi trebuia sa-i ia manuscrisul din mana si sa-l dea la Convorbiri Literare!

Titu Maiorescu in Eminescu si poeziile lui

Eminescu si-a petrecut toate clipele vietii lui lucrand, fiindca nu se socotea indeajuns pregatit pentru ceea ce vroia sa faca, si e foarte putin ceea ce ne-a ramas de la dansul, iar din putinul acesta partea cea mare sunt lucrari dupa parerea lui inca neispravite, pe care le-a publicat cu inima indoit si cedand staruintelor puse de altii.

Exigentele lui in ceea ce priveste forma erau atat de mari, incat nu se multumea, ca limba, ritmul si rimele sa-i fie de o corectitate desavarsita si sa se potriveasca cu simtamantul reprodus, ci tinea ca muzica limbii sa fie si ea astfel alcatuita, incat sa simta ceea ce voieste el si cel ce nu intelege vorbele.

Aceasta si era una din cele mai constante preocupari ale lui pana in ziua, in care i s-a curmat lucrarea.

Ioan Slavici  in Eminescu si limba romaneasca

Rolul Junimii şi al lui Titu Maiorescu în impunerea noii direcţii în literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea

În secolul al XIX-lea conştiinţa scriitorilor de a realiza o literatură care să ne legitimeze la nivel european se manifestă cel puţin în două rânduri: mai întâi prin eforturile paşoptiştilor de la Dacia literară, în frunte cu Mihail Kogălniceanu (1840), apoi prin studiile lui Titu Maiorescu şi prin activitatea contemporanilor săi de la Societatea Junimea.

Gruparea literară ia naştere în 1863 din iniţiativa a cinci tineri cu studii în mediile universitare franceze şi germane: Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Petre P. Carp şi Titu Miaorescu, cel care va deveni mentorul cenaclului, un spiritus rector în epocă.  Rândurile grupării vor fi îngroşate de personalităţi precum Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, dar societatea permite şi accesul unor reprezentanţi ai altor domenii decât cel literar, cum ar fi istoricul şi memorialistul Gh. Panu, lingvistul Al. Philippide, filozoful Vasile Conta, istoricul A.D. Xenopol, conform devizei „intră cine vrea, rămâne cine poate”.

Ceea ce uneşte în ansamblu aceşti membri rămâne spiritul junimist, caracterizat prin gust clasic şi academic pentru valorile confirmate de timp, ironizarea tuturor exceselor, severitatea critică, preferinţa filozofiei şi înclinaţia spre oratorie. Rolul Junimii în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea rămâne cel de a fi orientat cultura română spre o nouă vârstă, cea a eliminării mediocrităţilor şi a legitimării/promovării scriitorilor de certă valoare estetică:

1.Au educat gustul public în sensul disocierii unei opere originale de o creaţie superficială şi al elaborării unor criterii ferme necesar în evaluarea  literaturii:

• junimiştii organizează timp de 17 ani nişte „prelecţiuni populare”, conferinţe pe diverse teme care au reprezentat atât modele de oratorie, cât şi un mijloc de răspândire a ideologiei lor;
• de asemenea, junimiştii urmăresc realizarea unei antologii de poezie a epocii, prin care să ofere astfel o suită de exemple ilustrative pentru teoriile afirmate, operând în acelaşi timp şi o selecţie între valori şi non-valori.

2. Au încurajat literatura originală şi naţională şi au impus scriitorii de valoare din epocă în conştiinţa contemporanilor: Eminescu, Creangă, Cargiale, Slavici, Odobescu şi-au citit mai întâi operele la şedinţele cenaclului, apoi le-au publicat în paginile revistei „Convorbiri literare”, apărută în 1867.

3. Au impus o limbă română literară prin impunerea principiului fonetic şi a alfabetului latin, prin combaterea beţiei de cuvinte şi a exceselor neologice.

Societatea Junimea şi-a desfăşurat activitatea pe parcursul mai multor etape: perioada ieşeană durează din 1863 până în 1874, întrunirile având loc în casa lui Titu Maiorescu sau a lui Vasile Pogor; în această etapă ideologică ei susţin prelecţiunile populare şi înfiinţează revista Convorbiri literare, publicată în tipografia proprie. Etapa şedinţelor duble, ţinute la Iaşi şi la Bucureşti, la „mica Junime”, în urma mutării lui Maiorescu (devenit ministru al Instrucţiunii Publice), a lui Eminescu şi a lui Slavici în capitală, se remarcă prin consolidarea noii direcţii în poezie şi proză între 1874 şi 1885: operele marilor clasici sunt promovate în paginile revistei Junimii sau traduse în germană de Mite Kremnitz. După 1885, întrunirile se răresc, iar revista capătă un caracter universitar prin publicarea articolelor de specialitate din diverse domenii (filologie, filozofie, geografie, istorie).

În centrul tuturor acestor iniţiative culturale se află Titu Maiorescu, un om-orchestră tipic secolului la XIX-lea prin multitudinea proiectelor politice şi culturale în care a fost implicat ca ministru al Instrucţiunii Publice, al Justiţiei şi de Externe, ca agent diplomatic la Berlin, ca director al ziarului Timpul, ca jurist şi profesor, dar mai ales ca întemeietor al criticii literare estetice în cultura şi literatura română. Într-o epocă de tranziţie a culturii române, aflate în căutarea unei identităţi, Titu Maiorescu are rol de călăuză, de mentor.

Titu Maiorescu este mai ales un critic cultural, de directivă, preocupându-l în studiile sale indicarea unor trasee pe care atât scriitorii, cât şi publicul larg să le urmeze. Dintre cele mai importante prelegeri şi articole maioresciene amintim: O cercetare critică asupra poeziei româneşti de la 1867 („manual” de lectură a poeziei), În contra direcţiei de astăzi în cultura română (manifestare a unui sever criticism la adresa moravurilor culturale ale epocii), Direcţia nouă în poezia şi proza română ( în care impune un posibil canon al epocii), Comediile domnului I.L. Caragiale (ce cuprinde teoretizarea necesităţii impunerii criteriului estetic în evaluarea operelor de artă), Eminescu şi poeziile lui (scris la moartea poetului, prin care Maiorescu anticipă multe perspective ale criticii moderne ), Poeţi şi critici, Despre scrierea limbei române, Oratori, retori şi limbuţi, Neologismele (în care se manifestă preocupările criticului pentru impunerea limbii române literare).

În studiul În contra direcţiei de astăzi în cultura română autorul expune una dintre cele mai reprezentative idei estetice ale sale, respectiv refuzul formelor fără fond.

Maiorescu porneşte de la premisa că în toate straturile culturii române se poate identifica viciul „neadevărului”, al imitaţiei, al superficialităţii, în urma unui elan al occidentalzării. El oferă exemple atât din domeniul literar sau lingvistic ( Lexiconul de la Buda), cât şi din istorie (lucrarea lui Petru Maior despre latinitatea poporului şi a limbii române), apoi continuă prin a afirma lipsa de conţinut a unor instituţii din epocă precum şcolile şi universităţile lipsite de dascăli competenţi sau teatrele care funcţionează mecanic în absenţa unui repertoriu naţional original şi a unor actori de prestanţă. Maiorescu numeşte aceste realităţi forme fără fond şi refuză preluarea unor modele occidentale în absenţa unui fond autohton solid. Convins că „forma fără fond este de-a dreptul stricăcioasă” deoarece nimiceşte cultura, Maiorescu recomandă îndepărtarea mediocrităţilor şi promovarea formelor ce definesc identitatea noastră culturală.

Studiul Comediile domnului I.L. Caragiale porneşte de la declanşarea unui scandal în presa epocii la adresa operelor dramatice ale autorului citat, acuzat de vulgaritate a limbajului, de imoralitate şi de atac la bunele moravuri ale claselor politice şi sociale înalte, ce se simţeau vizate de conţinutul Scrisorii pierdute. Maiorescu înţelege necesitatea eliminării unor prejudecăţi în receptarea operelor literare şi demonstrează în acest studiu inaplicabilitatea criteriului moral în artă. La baza studiului stau lecturile autorului din Poetica lui Aristotel sau din scrierile lui Arthur Schopenhauer: deoarece egoismul şi răul persistă în lume (Schopenhauer), arta rămâne singura modalitate de detaşare de contingent şi de purificare a spiritului prin intensitatea emoţiilor transmise (Aristotel). Astfel, moralitatea în artă s-ar dovedi tocmai în măsura în care ea terezeşte aceste sentimente; spre deosebire de adversarii săi din epocă, ce acordau artei în primul rând un rol educativ, Titu Maiorescu afirmă gratuitatea literaturii şi a artei, rolul lor nefiind unul didactic sau moralizator, ci unul purificator, de catharsis aristotelian.

Activitatea lui Titu Maiorescu este aceea a unui intelectual convins de necesitatea radicalismului critic într-o epocă în care confuzia mediocrităţilor cu valorile devenea din ce în ce mai ameninţătoare. Chiar dacă el nu este creatorul unor studii monografice sau al unei istorii literare, Maiorescu a realizat, prin studiile sale, cadrul propice în care îşi vor desfăşura în deceniile următoare activitatea de critic personalităţi precum Călinescu, Lovinescu, Tudor Vianu, Nicolae Manolescu sau Eugen Simion. Mentor al junimiştilor, el are nu numai meritul de a fi trasat principalele direcţii de dezvoltare a literaturii române, dar şi pe cel al intuirii geniilor, aşa cum a dovedit-o în cazul lui Eminescu, sau pe cel al susţinerii şi promovării valorilor.

În concluzie, activitatea cenaclului Junimea şi a lui Titu Maiorescu reprezintă cea mai importantă mişcare culturală din literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

” Murim ” în luptă sau punem capu-n pământ? Ziua Imnului Naţional !

Motto :

Deşteaptă-te române, ridică-te,  trezeşte… hai, să zdrobim netoţii, căci ţara-a noastră este !

Marele Eminescu, o spune limpede :

”Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară. ”

Suntem noi demni de trecut, de faptele strămoşilor noştri? Pe vremea lui Cuza-vodă, românul a ştiut să-i pedepsească pe hoţi, pe necinstiţi, acum… numai Cuza NU e la cârma ţării, iar noi ne-am resemnat cu hoţiile, cu necinstea preamultora, chiar aşa să fie ?

Burebista conlucra cu Marele Preot Deceneu şi-au reuşit să-i înfrâneze pe daci de la moravurile barbare … acum, una ca Udrea spune tinerilor ” să servească ceva mai tare, că e târziu… ”, preşedinţi de consilii judeţene, primari, o ţin pe timp de criză numa-n organizări de petreceri, sindrofii-n aer liber, organizarea costă, românul cică-şi înceacă amaru, scuze vor exista mereu, ” deştepte cum ridzi ” au amnezie, cică nu ştie unde-au ” dispărut” banii, ministeresa duduie Udrea,  ” cum-pătată ”, o dă-n turism ecumenic prin intermediul perdelelor ( erau musai pe timp de criză, tov Băsescu? ) şi-a unor clipuri care numai turismul nu-l promovează…

Sfantul Stefan cel Mare este si ramane in istoria noastra simbolul voievodului crestin, neinfricatul aparator al credintei ortodoxe si al patriei sale, păstrător al datinilor, îşi respecta şi îmbărbăta oştenii…  Pe noi, acum, ne-mbărbătează tov Boc ” trebuie să strângeţi cureaua ”, adică noi, fraierii, că ei se lăfăie cu mâinile-amândouă-n vistieria publică, îndesate până la coate. Datinile sunt încet, încet înlocuite, nu ne mai prieşte Dragobetele, vrem Valentine s Day, nunţile şi-au luat adio de la obiceiurile din bătrâni, acum avem elicoptere să-mprăştie trandafiraşi d-asupra odorului vreunui nabab local, başca maşinile instituţiilor publice servesc ca  ” alai ” . Credinţa noastră ortodoxă e pângărită-n fel şi chip, aleşi – masoni închinători la zeii întunericului cu şorţuleţe dinainte de juri că-i scenetă a preşcolarilor, precum ciupercile după ploaie au răsărit grămezi şi roiuri de viespii sectare, cu palate cu tot şi învăţături tălmăcite după cum are fiecare abilitatea de-a mânui vorbe.. . vorbe pentru că nu sunt Cuvinte Sfinte, nici fapte, ei spun, ei încalcă, una predică, alta fac… desigur există şi ceva puţine excepţii, care şi-n rândul lor sunt izolaţi, taxaţi, spurcaţi public de către cei ce se consideră ” meşteri ”. Bisericile ortodoxe sunt parte din ele spurcate… de faptele unor preoţi, pângărind simbolul familiei prin desfrâu cu parteneri de acelaşi sex, nu-s multe, dar sunt şi nu e-n regulă şi nici normal. Sfânta Scriptură o tălmăceşte şi răstălmăceşte care cum vrea, de respectat poruncile în adevăr, de urmat Învăţăturile lui Iisus, prea puţini dintre români, Revin la aleşi, câţi din ei pot ieşi-n faţă să dovedească : că n-a furat, că n-a minţit, că n-a preacurvit, că n-a ucis, că… Înfometarea poporului cum se cheamă că e, privarea de medicaţie pe motiv de lipsă de fonduri, privarea de educaţie, lipsă fonduri, act educativ în dorul lelii, dar… există fonduri pentru deplasări oriunde i se năzăre directoraşului numit politic, nu şi competent, al ministereselor care e ” musai ” să-l însoţească pe şăful statului, să-i ţie de urât, în loc să fie unde arde mai tare , nu unde se chefuie mai abitir, există fonduri să achiziţionăm limuzine, draperii, mobilier de lux, ce dacă mor copii săraci de dorul unei cărţi de colorat şi-o văd la alţii, ce dacă bolnavi de leucemie şi accidente de muncă sunt tristeţi şi răni şi dureri pe spinarea românilor năcăjiţi, se găsiră fonduri pentru panouri electorale de dimensiuni uriaşe pentru anume odoare de zei…

Cine-am fost, ce-am ajuns, şi iarăşi zic, în vremuri îndepărtate Marii Preoţi erau alfel numiţi, Patriarhii au fost sfătuitori ai domnitorilor, acum… tristeţe, tristeţe, tristeţe…

Aşa-i că până ŞI Imnul sună altfel acum, acum când ne-a ajuns, când ne-am săturat, când poverile ne-au aplecat şi mai avem un pic să ne târâm, iar noi încă… putem merge ! Ascultăm Imnul Ţării şi ne-aducem aminte de Grigore Vieru, de fraţii din Moldova, de limba noastră cea română?

” Murim ” în luptă sau punem, capu-n pământ? Resemnare sau Trezie Naţională? Mai permitem ca Drapelul şi Imnul Ţării să fie folosite ca imagini ce dau bine, şi nu  respectate şi preţuite ca valori? Se-mbulzesc, se bulucesc aleşii noştri-n faţa camerelor şi-a jurnaliştilor azi… câţi din ei cunosc Imnul Ţării, dar sensurile şi-nţelesurile versurilor?

Citiţi dară cu mare, mare atenţie ultima strofă a Imnului, apăsaţi cu blândeţe fiecare cuvânt al primului vers mai întâi şi iarăşi vă zic, recitiţi-l din nou cu atenţie şi continuaţi… citiţi rogu-vă cu mintea cu sufletul cu inima şi nu doar aruncând ochii ce-s furaţi de multe din jur, ultima strofă a Imnului Naţional ! Cătaţi să pătrundeţi, spun, totul ! Spun despre ieri, azi şi… mai ales despre mâine, ţineţi minte !

Sibilla

P.S. Duduia Udrea, azi când intonează Imnul, dacă-l ştie, desigur… să facă bine mai apoi la nelipsita-i prezenţă la declaraţii publice televizate, să aibă puterea să-i ceară scuze jurnalistului Cătălin Tolontan. Public ! A depăşit orice măsură şi orice limită ! O anunţăm pe această cale, de Ziua Imnului Naţional, să ” facă informativ ” nişte descinderi pe la bibliotecile unor renumite monastiri din România, şi după ce citeşte, să se spovedească. Ca să-nveţe să se şi căiască sincer, să-şi ia canon pe măsură ! Să ne rugăm dragi români pentru sufletul ei sărman, că nici ei nu-i ie uşor… săraca… păcatele-s greu de dus!

Deşteaptă-te , române !

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericol s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inimă duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm ;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!

Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!

Motto :

” …Infrant nu esti atunci când sangeri,
nici ochii când în lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis !  ”   ( Radu Gyr )

Trezeşte-te române !

se plâmge Imnul Ţării,

se tânguie poporul,

e Timpul de trezie,

să nu ne fure… dorul

stindardul dacic, tricolorul…

ne-or cenzura şi cântul,

barbari prea mulţi de azi,

Trezeşte-te române,

şi nu-i lăsa, tu cazi..

noi suntem Lupi şi brazi…

prea multe îndurarăm,

destul furară codrii,

ne doare nepăsarea,

năpârci, hiene, corbii,

ne ” strigă ”: proşti şi orbii…

batjocoresc simboluri,

se-nchină la ” năluci ”

sunt scalvi la porţi străine,

noi, răstigniţi pe cruci…

cât crezi că poţi să duci…

Deşteaptă-te române,

şi scoate pieptu-afară,

nu merită poporul,

şi nici a noastră ţară!

păgânii, să dispară… !!!

Sibilla

” Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul. ”   ( Nicolae Bălcescu )

” Istoria este un tribunal în care se judecă popoarele si naţiunile. ”   ( Nicolae Iorga )

” Istoria fără adevăr îşi pierde însemnătatea, ea nu mai este istorie. ”   ( George Bariţiu )

” Ce bogată e literatura în idei şi ce săracă este istoria în fapte! S-ar putea concepe o istorie a celor neîntâmplate. ”   ( Titu Maiorescu )

” Dumnezeu dă formă clipelor istoriei! ”   ( Arsenie Papacioc )

Sibilla

imagini preluate de pe google.ro

citate preluate de pe www.citapedia.ro

Aflate constant în antiteză, cele două concepte din titlu rămân între  principalele teme etico-filosofice ale elitei politice şi culturale, deşi domină de mai bine de un secol şi jumătate discursul sociopolitic. Ele generează în continuare dispute inflamante, ca semn al insatisfacţiilor cvasigenerale apropo de temeinicia aşezărilor democratice. Dacă ne luăm după Petre Ţuţea, determinarea formelor şi a fondului de către Maiorescu, relaţionarea lor cu destinul românesc au pus stăpânire pe spaţiul public asemeni unei prejudecăţi implacabile. Emergenţa unor controverse atât de importante este unul din „semnele absurde ale timpului” (Heidegger), tinzând să repete ciclic perioade întregi ale unei istorii nefericite ce nu a reuşit să-şi producă mutaţiile mentale şi civilizatorii necesare la timpul potrivit. Dacă sistemele formale universal valabile, în funcţie de care se fundamentează entităţile statale, au început să se clarifice încă din antichitate (e.g. Aristot, Constituţia Atenei, Platon, Republica), fiind adoptate în ultimele două secole de către toate ţările dezvoltate, în România evoluţia lor a fost (este) înceată,  greoaie, cu suişuri şi coborâşuri, iar adaptarea fondului autohton, unitar totuşi în diversitatea sa, a constituit un eşec perpetuu şi totodată un măr al discordiei naţionale.

Argumentele de acum, ca şi momentul ales, nu diferă prea mult de cele maioresciene: românii retrăiesc un timp al transformărilor decisive care, în sfârşit, îi pot apropia pentru totdeauna de civilizaţiile şi culturile europene / universale. Depinde numai de efortul, destoinicia lor şi de priceperea de a-şi alege conducători vrednici pentru atingerea scopului. De aici mai departe discuţia devine vituperantă, acuzele îndreptându-se ameninţător spre clasa politică, cu mult inferioară necesităţii majore de a ne reintegra în Europa culturii şi a bunăstării. Astfel, în loc să se concentreze asupra realităţilor social-politice prin măsuri concrete, eficiente de ridicare a standardului de viaţă şi civilizaţie pentru a compatibiliza fondul rămas în urmă cu formele moderne, pentru a ieşi din prăpastia unei jumătăţi de secol pierdute, elita politică postrevoluţionară rămâne prizonieră unor principii puerile legate de imagine şi notorietate,  căutând cu obstinaţie o variantă dâmboviţeană, „originală” a democraţiei, fără să aibă forţa şi disponibilitatea de a aplica până la capăt regulile universal acceptate. Sunt reactualizate ranchiune mai vechi ale istoriei: niciodată conducătorii noştri nu au fost interesaţi să pună actul guvernării în serviciul  „binelui public” (T. Gallagher), sau recente, puterea postcomunistă a şocat grav elementele atât de sensibile ale noii societăţi prin interpretarea ad libitum a principiilor statului de drept.

Cine a urmărit în direct revoluţia românească şi-a dat seama că nu se încadrează în tiparele unei mişcări sociale prin care tiranii sunt anihilaţi de către o conjuraţie progresist-reformatoare  pregătită din vreme, şi asta odată cu primul glonte tras aiurea. Emanaţii puterii postdecembiste nu au complotat nicicând împotriva dictatorului, dar şi-au deconspirat foarte repede aversiunea faţă de formele democraţiei clasice printr-o defulare primitivă, în văzul lumii: tot ce nu le-a permis sistemul „întinat” devine acum posibil, de la averi nemăsurate la servitori corupţi, dar devotaţi, de la puteri discreţionare la călătorii de vis, făcând uz cu nonşalanţă / neruşinare  de întregul arsenal al abuzurilor de putere. Escamotarea legilor (formelor) a devenit şi mai evidentă prin refuzul vizei regelui Mihai. Au urmat de campanii antimonarhice de o mojicie fără egal în mass-media obediente, consecinţă a aversiunii proletcultiste faţă de suveranul constituţional, ceea ce a permis acaparatorilor puterii să deturneze rezultatele referendumului (implicit) asupra formei de guvernământ prin suprimarea  alternativei monarhice. Această manipulare grosieră a făcut posibilă perpetuarea republicii ceauşiste, însă istoria şi urmaşii o vor alătura sindromului naţional al paricidului politic.

Siluirea cea mai gravă a formelor însoţită de discuţii puerile asupra diferitelor modele, suedez, japonez, ca să aibă de ce se minuna mulţimea, a constituit-o hotărârea administraţiei FSN de a deveni partid politic pentru a putea participa ca atare la viitorul scrutin. Nimeni nu-şi poate imagina o mai sfidătoare golănie. A fost ca şi cum structurile instituţionalizate franceze ori engleze s-ar înscrie in corpore pe listele de candidaţi la alegeri! Statul a devenit partid peste noapte, rămânând captiv ca pe vremuri. Europa Catedralelor şi a Universităţilor şi-a întors jenată faţa de la noi. Momentul a legiferat revenirea pe uşa din dos la tarele partidului unic, la privilegiile antedecembriste ale nomenclaturii comuniste, transformându-l pe şeful statului în tătuc salvator. S-a permis nu merituoşilor, ci tuturor activiştilor, oamenilor „de bine” din structurile clanului ceauşist să acapareze funcţiile /  pârghiile economice, în mai toate sectoarele / partidele. Aşa s-a născut „sistemul ticăloşit”. Acesta l-a învins pe d. Constantinescu. Împotriva  samavolniciei s-a ridicat seniorul Corneliu Coposu împreună cu abia născuta opoziţie şi firava societate civilă, încercând să trezească instinctul politic / civic al unei societăţi dezarticulate. „Contramanifestaţia” primitivă a gărzilor pretoriene minereşti le-a „domolit” elanul. Despre alte violentări ale formelor se vor scrie tomuri întregi.

Nici astăzi nu se fac eforturi pentru adecvarea fondului la formele moderne ale noului mileniu. Ceea ce era clar ca lumina zilei pentru paşoptişti şi Titu Maiorescu, ridicarea prin învăţătură la un nivel superior de civilizaţie, nu constituie un reper politic major nici pentru foştii şi nici pentru actualii conducători. Aşa că vor fi mereu de notorietate lipsa de performanţă a statului, înapoierea economico-socială şi sărăcia, colectivismul egalitarist, reînvierea periodică a naţionalismului populist până când ne vom învăţa minte şi vom alege o putere politică performantă care să-şi propună emanciparea tuturor prin  învăţământ, cultură, educaţie, dând posibilitatea punerii în valoare a întregului potenţial uman şi material.

Petru Tomegea

Am avut ocazia sa iau, alaturi de alte persoane, un interviu in direct unuia dintre “vechii” acestei lumi. Mai jos discutia:

Shai
Cum ai ajuns in eR. Te-a invitat cineva sau ti-ai cautat-o cu luminarea?
Titu
In eR am ajuns din cauza ca aveam prea multa treaba in RL, asa ca trebuia neaparat sa pierd vremea. Am gasit link catre joc in decembrie 2007, pe conferinta portugheza din Hattrick, si am asteptat mai mult de o luna sa mi se activeze contul (n-am stiut de nicio culoare ca se poate cere invitatie si se poate intra instant).
Shai
Titu, in primele zile in eR e dificil de inteles mecanismul jocului (atunci era si diferit) cum ai facut tu sa intelegi? Ai citit, ai intrebat?
Titu
Primele zile au fost cele mai activ-interactive. Pe atunci erau nu doar foarte putini jucatori pe care sa ii intrebi, ci si foarte putine materiale pentru incepatori. ecetateni.com avea mai putin de o luna, tutoriale nu existau, organizatii militare dornice sa primeasca nou-veniti nici atat.
Am inceput prin a-i stresa pe mai marii din joc, asa ca am fost invatacelul lui Cristesco (actualmente Cristi Badea).
Primele zile de eR pentru mine erau primele zile de eR pentru toata lumea, more or less. Penuria de jucatori activi era atat de mare incat am ajuns in congres la doar o saptamana de cand mi-am facut contul, iar altii (Belea2008, de exemplu) aveau mai putin de 24 de ore de joc cand au fost pusi pe liste. Deh, vremuri de demult…
Shai
Apoi, banuiesc, ai inceput sa fii parte. In diferite planuri, organizatii. Care este cea care te-a atras cel mai tare, in care te-ai implicat cel mai mult?
Titu
Hehe, intrebare capcana! Cel mai tare m-a atras (nu, nu ma simt demagog deloc cand zic asa ceva) “organizatia” eRomania, catre care erau canalizate toate eforturile – am lucrat multa vreme la stat pe 1 ron, desi as fi putut castiga mai bine in alta parte, am fost activ in presa si pe ecetateni, am fost in congres luna de luna, am fost ministru de externe, pana si cand mi-am facut firma a fost pentru interesul Romaniei – am strans fonduri pentru prima firma de arme Q4 din Romania. Cred ca eram mai tare si implicat decat Putin pe atunci!
Shai
Activitatea atrage si interactionarea cu altii. De obicei asa apar … animozitatile. Care au fost cele mai memorabile?
AMW
Titule, permite-mi ceva: ce are UK-ul si nu ar mai avea Romania?
G
intrebare din public: Ce ai face altfel, daca ai putea sa o iei de la inceput ?
Titu
ok, pe rand @ Shai:
Animozitati… primele care au existat erau animozitatile de haita, cum ar fi cele dintre alianta Green Party – eRDP, pe de-o parte, si Gerula pe de alta. Apoi, conflictul dintre userii activi si cei inactivi, care din urma erau revoltati pentru felul in care userii activi erau preocupati de soarta eRomaniei (eram considerati niste tocilari), dovada aici:

http://www.erepublik.com/en/article/noi-suntem-cei-mai-prosti-erepublik-73161/1/20

Apoi, alte conflicte, ceva mai personale, au fost rivalitatea cu Alex Craciun si scandalul-monstru cu OchiReci (pe atunci era scandal-monstru pentru ca nu stiam ca asa e el, suparat pe toti)
Titu
@ AMW
UK-ul are ce imi place mie, o comunitate tanara si dezorganizata care asteapta o mana forte sa ii scoata din ceata. Expertiza mea e mai valoroasa acolo decat aici, unde, slava-domnului, sunt destui care sa ne scoata din criza.
Titu
@ G
Sigur, acum privesc foarte multe din actiunile mele din “tinerete” cu alti ochi. Poate cea mai mare greseala pe care am facut-o a fost in al doilea meu mandat de presedinte, cand am umblat la taxe in loc sa umblu la cursul valutar
G
intrebarea 2: Ce user te intriga/provoaca/place atat de mult incat ai vrea neaprat sa il cunosti il RL
Shai
Cum percepi acum eR, ca pe o activitate, ca pe o comunitate ? Altfel spus, cit de des te visezi in eR?
Titu – pentru G
Sunt tare multi. As vrea sa ii cunosc pe Kaleb, AgentChieftain, Emerick, Misho, Platonic, DKN, Lint, N3m0, Hattor si multi multi altii ale caror nume nu imi vin acum in minte.
Titu – pentru Shai
eR… comunitate in sensul de oportunitate, oportunitate de a cunoaste lumea, de a exersa pana si de a antrena gandirea creativa, in raport cu o societate “contrafacuta”, dar cu un potential destul de mare.
G
intrebarea 3: Vreo dragoste/pasiune ( let’s call it infatuation ) ingame ?
Titu
Cum asa infatuation?
Titu
I always had something special for Belea2008 ))
G
Dude, same sex. Admins dont count.
Shai
Cum percepi senzatia de batrinete in eR? Aici nu ai nevoie de Gerovital sau de impachetari cu namol pt reumatism insa, ai o senzatie anume?
Titu
De pe vremea cand nu era admin. Ok, de sex opus… si fata de elena.coman am avut intotdeauna foarte mult respect, si sunt convins ca voi avea si in continuare.
Titu
@ Shai: Nu ai nevoie de nimic, doar ca uneori nu mai ai aceeasi chemare sa faci ceva concret. Acum imi ia cateva zile sa scriu cate un articol, nu am stare sa fac proiecte anume, ci doar imi place sa interactionez. Cam senil, nu?
G pune intrebarea 4: Ce te poate face sa renunti la erep ?
Titu
Nu stiu daca exista asa ceva. Daca nici macar trivia nu a reusit, presupun ca nu exista. Chiar daca intr-o zi voi deveni inactiv in joc, tot voi interactiona cu o buna parte din lumea pe care am intalnit-o aici, deci nu s-ar pune ca si cum as fi plecat.
Shai
Vorbind cu elena.coman, pe care tocmai ai amintiti-o (romantic) zicea ca nu mai cunoaste userii dupa nume insa are senzatia ca ii cunoaste pe toti.
Shai
Tu percepi comunitatea eR ca fiind formata din individualitati sau din fenomene? curente?
Titu
Ar fi prea pompos sa consider comunitatea eR ca fiind formata din fenomene, nici macar in viata reala nu poti merge pana intr-acolo incat sa faci astfel de clasificari. Faptul ca eRepublik este conceptul care este (!) face sa se creeze un anume filtru incat cei care intra si rezista aici sunt niste individualitati, si asta face experienta din joc diferita.
Desigur, exista destule comunitati care au intrat in joc cu ghiotura, deodata, precum 4chan sau Goons (vezi teocratii Pakistanezi), dar chiar si ei, prin fiecare din ei, aduc ceva nou, si nu ai cum sa spui ca, de exemplu, altnabla si DioAkira pot fi vreodata confundati.
Shai
Vorbind de goons si de teocratici, crezi ca eR poate dezvolta idei, sau chiar ideologii doar paralele cu RL sau chiar si ceva … nou, deosebit?
G
mai pune una: Trebuie sa te intorci din germania(RL), nu ai bani de drum, si faci autostopul. Dupa orebune de asteptare se oprersc 2masini, pe una o sofeaza ochireci, pe cealalta malika ela. in care te urci ?
Titu
@ Shai (G, foarte buna intrebarea, ma gandesc profund si raspund apoi): Sunt absolut convins si chiar intra in proiectele mele (daca se pot numi asa) pentru urmatoarele luni, de a dezvolta un program politic care sa tina strict de eRepublik, deci ceva nou, deosebit – cel putin sper sa iasa asa.
Titu
@ G: uof, Doamne, tot nu mi-a venit vreo idee. Probabil ca totusi as alege masina malikai, macar ea nu are resentimente fata de mine. Besides, nu pot sa dorm in masina, asa ca nu prea are cum sa ma ia prin surprindere, prin vreo miscare brusca.
G
Ar fi raspuns cu malika ela, macar mai schimb o vorba cu moonlightshadow
Shai
In cele din urma e un joc? doar atit? si daca e doar un joc, trebuie cistigat? neaparat? daca nu, vine alta
Titu
Nu e doar un joc, dar tot trebuie castigat. eR e unul din putinele jocuri pe care atunci cand le castigi, nu se termina, si trebuie sa castigi over and over and over again. Precum viata reala, nu?
Shai
In mediul eR utopiile au toate sansele sa reuseasca insa totusi, esueaza si aici. De ce crezi ca se intimpla asa? Pentru ca vrem prea mult sa cistigam sau pt ca asa trebuie sa fie?
Titu
Utopiile esueaza pentru ca suntem prea obisnuiti din RL sa esueze. Faptul ca in RL societatea perfecta nu exista se oglindeste aici – pentru ca oamenii au ajuns sa nu isi doreasca o societate perfecta. Deja o dam in filozofie, probabil ca un raspuns mai la indemana ar fi ca fiecare isi doreste sa castige pentru el, nu pentru tara, cum e obisnuit de la el de acasa, in pofida faptului ca aici…
…e mult mai usor sa castigi pentru tara.
Shai
Inchei cu o dedicatie speciala oferita cu sprijinul deosebit al lui Sunsetter

http://www.trilulilu.ro/Sunsetter/4b00de315bed22

Titu
Multumeste intervievatorilor pentru o discutie extrem de placuta. Ma inclin!
Shai
O nu mai putin adinca si profunda consideratie.

The summoner of the Fish Speakers

the Fish Speakers

Azi am primit un mail care mi-a atras atentia. Mi s-a parut o idee buna sa-l public. Asadar va invit sa cititi cu atentie.

“Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la comanda francmasoneriei

Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti.” Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”

Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară . La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.

De ce era atât de incomod Eminescu?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.

Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.” Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.
Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.

În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina. Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.

Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.

Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.

Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, undePoliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.

„Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.

Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare

La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura . Aici, conform declaraţiilor lui Ventura , Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura , în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.

Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.

Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare deloc. Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.

Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.

În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintală s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.

Omorât lent prin otrăvire cu mercur

De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu,

Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).

În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.

Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica.”

Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară , cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.

Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală. Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu. Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat.

Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alineat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi , sub îngrijirea doctorului Iszac.

Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale are vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.

Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice. ”

De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice, şi în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr. Şuţu, unde va şi muri.

La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.

Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria

Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist? Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.

„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne,” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român. Neîntâmplător, Gh. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu. În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale. ”

Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale. „O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”

Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.”

Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”

Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui… Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei.

„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de ‘nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare . . .
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine . . . lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o ‘ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii. . . Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a ‘nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude ‘n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . .
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii. . . Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)

Bibliografie:
1. Ovidiu Vuia: Misterul morţii lui Eminescu, Ed. Paco, Bucureşti, 1996
2. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Serafimus Grup, 1999
3. Nicolae Georgescu : Boala şi moartea lui Eminescu, Criterion, 2007 “

Am rugat un student al Universitatii Titu Maiorescu, Medicina Generala sa ne spuna parerea, poate asa mai ajutam cateva persoane!

Multumim frumos!

Viata de medicinist la Universitatea Titu Maiorescu din Bucuresti

Viata de medicinist la UTM…deloc usoara. Eu am ales sa vin aici si nu la Davila deoarece am crezut ca un numar mai mic de studentii va insemna o atentie din partea cadrelor didactice mult mai mare, din pacate m-am inselat amarnic si cu fiecare zi ce trece regret din ce in ce mai mult decizia luata. Asa ca ii sfatuiesc pe cei care se gandesc sa se inscrie aici sa se gandeasca foarte bine inainte si sa nu faca acest pas fara a fi foarte bine documentati si a cere mai multe pareri. Eu sunt in anul intai si sunt foarte hotarata sa ma mut la Davila. Singurul lucru despre care pot spune ca este extraordinar este catedra de anatomie…de aici chiar ai ce invata. Doctori sunt exceptionali, ti se explica de foarte multe ori, poti participa si la LP-urile altor grupe si chiar daca ai cea mai mica nelamurire exista cineva care te poate ajuta. La biofizica este groaznic, atat cursul cat si LP-ul. La curs se face prezenta si daca ai mai mult de 3 absente se da si examenul oral, daca doamne fereste esti in situatia asta sunt slabe sanse de a mai trece acest examen. Ca sa nu mai spun ca doamna doctor este foarte dificila si este destul de greu de vorbit cu dansa.

Din punctul meu de vedere cursul de fiziologie lasa destul de mult de dorit chiar daca domnul doctor este un om exceptional .La LP este mult mai rau, exista un dezinteres total din partea individului care il tine. Biocel-ul si biochimia pot spune ca sunt la limita nici sub orice critica dar nici excelente. Se tin atat cursuri de engleza cat si de franceza. La franceza este foarte bine din cate am inteles de la colegii mei spre deosebire de engleza in care nu s-a facut mai nimic tot semestrul. Acum astept sa vad ce se intampla in semestrul al doilea dar ma indoiesc ca se va schimba ceva. Sper ca am putut sa va fiu de folos si ii sfatuiesc din nou pe cei care se gandesc sa vina aici sa NU faca o asemenea greseala.

Cantina “Titu Maiorescu” îşi redeschide porţile şi bucătăria ca la mama acasă luni, 3 noiembrie, la ora 12.00.

Vă aşteptăm la masă.

      Dacă tot am promis că revin cu posturi, impresii, povestiri din Iaşiul facultăţii mele – am revenit [mult mai târziu decât am prevăzut] cu foarte multe informaţii noi pe care creierul meu încă se mai chinuie să le asimileze. Oraş nou [check], foarte frumos toamna, foarte plin de oameni [oameni foarte ok şi prietenoşi] care nu judecă omul pe stradă după îmbrăcăminte sau aspect [avantajul oraşelor mari], foarte luminat noaptea şi foarte cald din toate aspectele.

      Facultate [check] nouă, colegi noi foarte diverşi şi diferiţi, sute de chipuri şi voci noi, un super amalgam de mentalităţi [o varietate de tineri pe gustul meu şi nu sunt hiperidealistă]. Domiciliu [momentan in cămin] nou, în complexul Titu Maiorescu din Copou, cu colege de cameră [prima dată când am aşa ceva] aparent ok [nu cred că se va schimba ceva aici, poate doar în bine]. Oricum [aţi înţeles voi] totul e nou luna asta, şi culmea eu cea reticentă la schimbări am acceptat foarte bine tot ce e nou. Tind să cred că în subconştientul meu s-a dezvoltat în timp o dorinţă atât de arzătoare să plec din Suceava în Iaşi, încât personalitatea mea s-a modificat pe baza dorinţei acesteia.

      Şi mai sunt fazele extra comice, gen:” M-am aşezat turceşte pe asfalt în Piaţa Unirii [Iaşi, d'oh] şi în timp ce o prietenă îmi făcea o poză în care mimam că cerşesc, un puşti pe o bicicletă a trecut şi mi-a dat un ban” sau gen:”Am coborât scările în viteză într-o îmbulzeală în facultate şi i-am dat puternic [insist, puternic] cu genunchiul în fund tipului din faţa mea. Omul a zâmbit forţat când a văzut că sunt o blonda minionă [dar cu forţă în genunchiul drept], dar a mers şchiopătat după aceea şi şi-a mângâiat posteriorul câţiva paşi”. So far so good, aşa că din filmul “My life”, take five, and cut, and comment away:)

Un citat din Titu Maiorescu sună astfel : “Când curentul electric se repede dintr-un loc în altul, numai o parte a lui merge pe firele văzute; o altă parte străbate prin ascunsul pământului.”

De aici bănuiala mea că la una dintre “prelecţiunile” societăţii Junimea s – a  conferenţiat serios şi despre funcţionarea telegrafului. Ceea ce spune Titu Maiorescu este  formularea problemei în cuvinte pentru “ecuaţia telegrafiştilor”*.

Cel puţin excerptul citat justifică titlul de capitol “Junimismul : un liberalism tehnocratic”,  întâlnit în cartea lui Sorin Adam Matei,  :  “Boierii minţii – Intelectualii români între grupurile de prestigiu”.

Titus Filipas

*Sigur, mi se poate reproşa ca sunt de fapt două ecuaţii cu derivate pentru liniile de telegraf. Una exprimă legea conservării energiei. Cealaltă, legea conservării sarcinii electrice.

Trăim în postmodern, se spune frecvent. Prin ce-i deosebit  timpul modern,  din care venim noi, cei influenţaţi de generaţiile încă mai vechi, de timpul postmodern  al vieţuirii de-acum ? Omul postmodern dovedeşte ‘l’incrédulité à l’égard des métarécits’, nu arată credulitatea omului modern faţă de metanarativ, l-am citat pe Jean-François Lyotard, inventatorul conceptului. Metanarativul include marile poveşti europene ale timpului modern: revoluţiile de la 1848, Independenţa de la 1877, şi revoluţiile anului 1989. În virtutea neîncrederii faţă de metanarativ, postmodernismul nu posedă agendă, nu construieşte strategii. Totuşi, după 1989, România a semnat şi ratificat, prin cei mai înalţi demnitari, Agenda 21, care stabileşte planul cadru pentru dezvoltarea durabilă. Atunci, cum este posibilă creşterea sustenabilă în timpul postmodern? Prin recurs la un Weltanschauung agregat din cunoaşterea prudenţială, cunoaşterea teoretică, şi cunoaşterea tehnico-productivă.

Teoria culturală se referă în mod expres la cultura populară şi la arhetipurile culturale. Cultura populară acceptă şi o definiţie negativă, revelatoare pentru noi. Despre cultura populară de acum nu s-ar putea spune că-i purtătoarea sau depozitara unui mesaj de autenticitate arhaică. Cultura populară nu are vreo legătură cu folclorul, chiar este total opusă folclorului. Cultura populară  ideală, mesianică, pentru „salvarea Pământului”, ar putea fi numită : “Cultura asimilării etichetelor ecologice”. Cultura populară ar putea deveni parte esenţială a discursului public.

Dezvoltarea durabilă este centrată  pe economia de piaţă a produselor de calitate. Atât în sensul calităţii ontice, cât şi al calităţii statistice. Calitatea ontică a produsului înseamnă racordarea produsului la înclinaţia ontică a individului, constatată de el prin faptul că achiziţionarea produsului duce la creşterea forţelor personale, a capacităţilor individuale. Aceasta constituie esenţa conceptului “democraţie achiziţională”. Iar calitatea statistică  a produsului este controlată  de instrumentul managerial Sixsigma aplicat în industrii, –patentul aparţine firmei Motorola–, dar în cultura română ea este controlată cu ‚metodologia Ioan Plăcinţeanu’ pentru prelucrarea datelor numerice dintr-un laborator şi dintr-o industrie. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, produsele de ‚calitate ontică’ totală trebuie sa fie însoţite, când sunt oferite pe piaţă, de ‚etichete ecologice’ care certifică valoarea lor pentru durabilitatea noastră holistică. Nu este suficient să oferi pe piaţă produse de ‚calitate ontică’  dacă ‚etichetele ecologice’ nu sunt sprijinite de Teoria culturală.

Să ne lămurim ce-nseamnă cuvântul cultura, înainte de a defini, — nu riguros, ci ostensiv–, Teoria culturală. Termenul cultura se referă la diverse activităţi umane , fie, –printr-o unificare holistică a diversităţii–, la ‚activitatea umană’ în general, incluzând toate acţiunile antropice de control şi dominare a naturii. Cuvântul cultura provine din latinescul colere, ceea ce se traduce fie a locui, fie a cultiva, fie a onora. Definiţiile diferite ale culturii reflectă  teorii felurite ale cunoaşterii, ale înţelegerii, şi criterii diverse în evaluarea activităţilor antropice. Scriind o carte cu titlul ‘Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions’, în 1952 Alfred Kroeber  şi Clyde Kluckhohn compilau un inventar cu peste 200 intrări ale cuvântului cultură. In secolul XVIII şi începutul de veac XIX, cărturarii Occidentului postulau congruenţa între Cultură  şi Civilizaţie, amândouă  fiind opuse Naturii. Întrebuinţarea populară a termenului  cultura  reflectă  accentuat stratificarea socială. Cuvântul cultura  este utilizat ca referire la activităţile unei elite bogate, (deja în perspectiva din Împărat şi proletar, Mihai Eminescu  sublinia consumerismul exclusivist al acestor elite), fine cuisine, haute couture, arhitectura şi decorarea  locuinţelor, achiziţionarea operelor de artă. Către sfârşitul de veac XIX, în Belle Époque şi dominarea pozitivismului, antropologii propuneau  o definiţie a culturii pe care Occidentul putea s-o aplice la o paletă mai largă de societăţi. Se exprima clar ideea relaţiei, chiar identificarea culturii, cu firea omenească în general şi  natura intrinsecă a omului. Rădăcinile culturii par a se ascunde în universala capacitate umană de a clasifica experienţele, de a le codifica şi comunica simbolic. Grupuri de oameni aflate la mari distanţe dezvoltă  culturi distincte şi caracterizate prin unicitate, însă elemente ale diverselor culturi se pot propaga “prin civilizaţie” de la un grup de oameni la altul. În general, se ştie, există cultură materială şi cultură simbolică, nu doar prin reflectarea unor tipuri diferite de activităţi umane, ci şi pentru că ele furnizează tipuri distincte de date, cu metodologii de tratare diferite. Ca ecologist industrial, consider că arheologii îşi focalizează cercetarea pe cultura materială, iar antropologii culturali ai aceleeaşi epoci sunt interesaţi mai ales de cultura simbolică. Dar în finalul integrator ambele grupuri de cercetători se arată preocupate  de relaţiile între cele două dimensiuni ale culturii.

Această ştiinţă integratoare se cheamă “Teoria culturală”. Este o ştiinţă generativă născută din Trivium, nu din Quadrivium. Care-i locul ei în cultura română ? Când Titu Maiorescu vorbea românilor despre “Forma fără fond”, construia de fapt discursul despre fondul “Teoriei culturale”. Ce a însemnat Junimismul, altceva decât un sistem de producţie animat de “nouă meşteri mari, calfe şi zidari” ai cuvântului care încercau să construiască  în România  peretele dinspre Răsăritul european al modernităţii, după schiţe şi planuri ce veneau din Apus,   prin expansiunea iluminismului scoţian? Societatea Junimea se afirma ca far de valori culturale urmând programul cărturarului scoţian Thomas Carlyle (1795–1881), cunoscut şi admirat în Germania unde  studiaseră junimiştii ce proveneau din familii înstărite. Junimismul era programul tranziţiei de la Iluminismul clasic al secolului XVIII, cu idealuri prevestind liberalismul şi  incorporate deja  în paşoptismul românesc, la spiritualitatea dinamică a secolului XIX,  ilustrată mai ales prin cultura germană, insista Carlyle.

Cel puţin pentru că fundamentează  acum acordarea  etichetelor ecologice  pentru produsele comerciale, “Teoria culturală”  devine ‚cale regală’ pentru înţelegerea lumii postmoderne, a  felului cum evoluează, şi mai ales, a felului cum va  supravieţui. Dintre toate ştiinţele de până acum, tocmai “Teoria culturală” este esenţială pentru supravieţuirea omenirii.

“Teoria culturală” doar întârzie venirea Zilei de Apoi, căci Apocalipsul nu poate fi evitat. Bibliografia pentru “Teoria culturală” e vastă. Titluri relevante pot fi întâlnite în locuri neaşteptate. În primul episod al trilogiei cinematografice “Matrix” a fraţilor Wachowski, eroul Neo ascundea programele de computer,  pe care le vindea la negru, între coperţile unei cărţi semnate de Jean Baudrillard. Autorul a fost un filosof real, cu texte formidabil de revelatoare pentru “Teoria culturală”. Jean Baudrillard fusese  influenţat de ‚Oracolul erei electronice’, Marshall McLuhan, despre care s-a argumentat serios că a fost ‚primul postmodernist’. Universitarul canadian Marshall  McLuhan devenea cunoscut în România la  insistenţa protocronistului Mircea Maliţa, şi prin titlul unei cărţi tradusă în anul 1975 : “Galaxia Gutenberg”. Unde profesorul McLuhan argumenta ideea că inventarea tiparului a fost heraldul revoluţiei industriale. O consecinţă a „revoluţiei tiparului” ar fi fost neaşteptată fragmentare a societăţii umane din Europa,  după unificarea religioasă prin creştinism, ducând la înflorirea individualismului. McLuhan susţinea că, spre deosebire de ascultarea colectivă a mesei liturgice, citirea în gând a Bibliei, –sau oricărei cărţi–, era un act individualist de percepere a lumii. Cu  inventarea tiparului se nasc stelele pieritoare ale Galaxiei Gutenberg, cărţile multiplicate în serie pe hârtie, fiecare Carte fiind semnată  de un „honnête homme”.

Mediile de comunicare electronice erau prezentate de Marshall McLuhan drept o revenire la “gura satului”. Adică la modul ontologic colectiv de percepere şi prezentare a lumii. Ubicuitatea manifestă a  mediilor de comunicare electronice duce însă la emergenţa „satului global”, formula-i celebră. Opera filosofică a lui Marshall McLuhan este relevantă mai ales prin tentativa de normare a eticii mijloacelor de comunicaţie electronice. Acolo, se pare, Marshall McLuhan a fost influenţat de filosoful iezuit Pierre Teilhard de Chardin. Acela care gândea că utilizarea electronicii de către om preia, extinde, şi amplifică impulsurile electrice neuronale din creier.

În istoria Teoriei culturale, de la McLuhan a rămas faimosul dicton : “Mediul este mesajul”. Expresie extremă. Ea identifică “forma” cu ”fondul”, şi aminteşte, –dar antinomic–, formula “Forma fără fond”. Marshall McLuhan se referea atunci la explozia informaţională adusă de televiziune, cu audienţa sa largă, pe care Jean Baudrillard o va denumi Agora-display, expandată apoi în realitatea virtuală a filmelor fraţilor Wachowski. Reamintim că  “Matrix” este o producţie a celei de a şaptea arte cu acţiunea plasată într-o lume super-high-tech, unde IT, –“Information Technology” ori “tehnologia informaţiei”–,  va fi crescut la stadiul generării lui Homo Cyber Sapiens. Fraţii Wachowski sesizau faptul că între dezvoltarea tehnologică şi Teoria culturală există o legăturã.  “Teoria culturală” de azi  este  deosebit de importantă chiar şi pentru Banca Mondială care finanţează proiectele dezvoltării durabile şi măsoară impactul ambiental al încălzirii globale, măsuri după care sunt acordate şi etichetele ecologice. Deci Teoria culturală este acel domeniu al studiilor culturale în care-i analizată cultura consumului de bunuri (incluzând aici şi serviciile) produse industrial, “de masă”, şi comercializate pe piaţa liberă.

Imperialismul cultural este definit acum prin cultura populară cea mai comună : cultura consumerismului. Dar antropologii care văd cultura ca o reţea complexă de organigrame mobile, conectând oameni reali din diverse locuri şi formaţiuni sociale, resping identificarea între cultură şi consumul de bunuri. Practic numai prin această identificare, cultura populară instituie o “logică a consumerismului”. În această înţelegere a termenului, postmodernismul se (re)defineşte tocmai prin “cultura populară”. Chiar titlul cărţii lui Fredric Jameson din anul 1991 : “Postmodernismul, o logică a culturii capitalismului târziu”, este relevant. Deja profesorul  Marshall McLuhan, filosof în termeni informali dar ocupând funcţia de director la Center for Culture and Technology  al Universităţii din Toronto, era solicitat de oameni de afaceri nord-americani să ţină prelegeri  foarte bine plătite privind felul în care un nou tip de cultură ar putea influenţa şi augmenta consumul, considerat în doctrina economică a Statelor  Unite ale Americii a fi  Motorul Dezvoltării.

Cultura populară devine  multiplicarea etichetelor consumeriste mai mult ori mai puţin identice, o “copy culture” – cultură a copiei. Începuturile postmodernismului ar fi fost astfel marcate, pe scara de timp a istoriei, prin transfigurarea subiectului naturii moarte din tablourile  clasice, în reprezentări de mărfuri identice stivuite pe rafturile magazinelor. Evident, cele mai cunoscute producţii culturale care glorifică produsele de consum sunt imaginile multiplicate ale sticlelor de Coca Cola şi ale cutiilor de supă Campbell din arta-pop a lui Andy Warhol. Conţinutul acelor opera de artă acoperea ca o viitură creaţiile expresionismului  abstract, căci după Fredric Jameson, finalul apoteotic al modernismului avea drept decor tablourile de acţiune ale unor artişti plastici precum Jackson Pollock ori Willem de Kooning.

Deşi joncţiunea aceea cu nenumărate pericole anunţate,  vorbesc despre  anul 2000, a fost depăşită benign, să adăugăm că Fredric Jameson corela emergenţa postmodernismului cu tipul particular de milenarism aflat la îmbinarea dintre mileniul al doilea şi mileniul al treilea.

S-a ajuns să se vorbească despre “sfârşituri”, printre care, să rîdem acum!, despre sfârşitul Istoriei. Altminteri este intelectualiceşte riscant să vorbeşti despre postmodernism, a cărui premisă definitorie este tocmai respingerea metanarativului. Tind să cred că interdicţia impusă metanarativului înseamnă de facto restatuarea pozitivismului care introducea un cloazon între Observator şi Obiect, un cloazon care blochează din actul de observaţie fluxul ne-standardizat  al experienţei ontice.

Faptul că nu există anecdotă ce uneşte intrarea intuitivă cu experienţa pentru a fabrica noul adevăr universal –în postmodernism este interzis op-ul  „De inventione veritatis”– creează dificultatea înţelegerii postmodernismului într-o unitate. Ce anume înseamnă integral şi de facto postmodernismul, altfel decât în fragmente de subiect conectate discursiv prin conjuncţie Booleană ?

Dincolo de chestiuni ţinând de tranziţii arhetipale în cultură şi religiozitate, logica teoriilor postmodernului poartă în ea şi conotaţiile unor generalizări sociologice. Lumea postmodernă este asociată cu inaugurarea unui “nou tip de societate”, botezată cu o mulţime de nume alternative : postindustrială, consumeristă, informaţională, electronică, de înaltă tehnologie, societate media etc. Dar în primul rând o societate caracterizatã prin emergenţa fenomenului „cool”.

Deja primul teoretician postmodernist, Marshall McLuhan, introducea dihotomia de clasificare a mijloacelor de comunicare, în categoriile „hot” şi „cool”. Marshall McLuhan caracteriza un mediu informaţional ca fiind „cool”  dacă el necesită un mare număr de participanţi pentru a crea vreun sens acolo. Marshall McLuhan se referea într-un mod specific la televiziune. Chiar şi acum, telenovelele capătă sens doar pentru că sunt privite de foarte multe persoane. Ceea ce McLuhan nu a trăit să mai vadă, era unificarea globală între text,  având potenţialul conceptului, şi mijloacele de comunicare electronice,  uniune făcută  posibilă  de Internet.

Împrumutând de la McLuhan, fiindu-i, într-un fel, continuator intelectual, Jean Baudrillard — „the French McLuhan” statua discursivitatea  electronică drept „cool”. În practicile discursului electronic, sublinia Baudrillard, comunicarea înlocuieşte schimbul de simboluri cu comutabilitatea, exterminând realul semnificaţiei. Luciditatea lui Jean Baudrillard este echivalentã unei „Terori exercitate de Spirit”, cum îl acuza ideologul Alain Minc ? Împingând acuzaţia lui Alain Minc până la punctul de evanescenţă, am conchide că Buda, Confucius, Zoroastru, Iisus Christos şi Mahomed au fost cei mai mari „terorişti spirituali” din Istorie.

Într-o lume unde Zeul Omiscient a fost înlocuit de Semiologie, ne putem întreba : Este „cool” un limbaj ? În cartea  „Culture Jam: The Uncooling of America”, Kalle Lasn supralicita importanţa factorului ‚cool’, ce transformă cultura nord-americană într-un capitalism în care consumerismul nu-i doar stil de viaţă, ci şi un limbaj. ‚Cool’ ar fi un ‚etos al corporaţiilor’, extrem de manipulativ şi motivând cultura americană doar pentru a impulsiona creşterea economică. Privind  conceptul “cool” în contextul consumerismului şi al exploziei globalizante a economiei de piaţă, atunci “cool” este acel detaliu din ‘calitatea ontică’ a unui produs care intensifică individualitatea, în singularitea sa radicală, pentru persoana care achiziţionează produsul respectiv.

În numărul din noiembrie 2001 al revistei „Wired magazine”, apărea articolul „Fenomenul Cool” , insistând pe conceptul ‚cool’ ca ‘forţă revoluţionară’ atât în istoria culturală, cât şi în istoria producţiei tehnologice : „Cool could be beamed into 100 million homes, tracked and data-processed. Downloaded from across an ocean. Or bounced off a satellite on your wrist.”

„Cool” rezultă dintr-o suprapunere între Cornul abundenţei şi conul invidiei. ‚Cool’ este un obiect al societăţii de consum, de exemplu un gadget etc la care nu ai acces. Însă invidia este înlocuită în secolul XXI cu o depreciere egalizatoare : „Dacă  vecinii tăi au un produs cool, atunci în mod hotărât produsul nu mai este cool.”

Deci încercarea de a prinde fenomenul ‚cool’ în cultura populară este mai curând o capcană consumeristă. Cum remarca şi Lewis MacAdams, autorul cărţii „Birth of the Cool” : „Oricine încearcă să definească termenul ‚cool’ constată repede natura lui mercurială, de argint viu ce nu poate fi prins. În momentul în care un subiect este definit drept ‚cool’, natura sa ,cool’ se evaporă.”

Printr-o identificare şi o multiplicare industrială a produsului, dispare curând acel caracter de singularitate radicală care intensifică individualitea. Fenomenul ,cool’ este deci caracterizat printr-un orizont de timp foarte scurt.

Adaptarea la cerinţele ‚cool’, şi integrarea culturii populare, înseamnă în acelaşi timp o aculturaţie ce introduce o fractură majoră între tradiţie şi post-modernitate. Să mai observăm că în România comunistă, unde ‚cool’ era prohibit, însă ţara era supusă unui program de asimilare a ‚revoluţiei tehnico-stiinţifice contemporane’, protocronismul lui Edgar Papu a încercat să construiască atunci o punte între tradiţie şi o post-modernitate fără ‚cool’. 

Titus Filipas