Despre Guvernamint

 >>Volumul de fata cuprinde partea acceptata ca autentica a tratatului “De Regno” al Sfintului Toma din Aquino si un decupaj din celebra “Summa Theologiae” a aceluiasi autor. Traducerea exacta a titlului “De Regno” este – despre guvernarea regala – ; fragmentele din “Summa Theologiae” se refera la lege si la guvernare, iar noi am considerat problema guvernarii drept gen comun al acestor texte, motiv pentru care le-am dat titlul comun “Despre Guvernamint”, scrie Andrei Bereschi in nota introductiva [...] Tratatul “DE regno ad regem Cypri” este o opera neterminata [...] se pare ca acest tratat ii era menit spre folosinta tinarului rege Hugo al II-lea de Lusignan. [...] Viata mult prea scurta a regelui caruia ii era dedicat tratatul (1256-1267) slujeste datarii scrierii sale, in jurul anului 1267, dar si a unei posibile explicatii a faptului ca lucrarea este neterminata. Acest volum aparut la editura Polirom in cplectia “Biblioteca medievala”, colectie coordonata de Alexander Baumgarten. “Filosofia politica a Sfintului Toma da seama de intregul unei lumi. Lumea la care se refera este mai reala decit cea indeobste reala. Tratatul arata felul oamenilor de a-si face salas so de a convietui in ea, este o lucrare a spiritului. Politicul pleaca de la Domnul si se intoarce tot in Domnul” mai scrie Andrei Bereschi tot in nota introductiva. “Politicul pleaca de la Domnul si se intoarce tot in Domnul”. Asa era atunci, in urma cu mai bine de 700 de ani.Cum e acum ? Oricum, numai pornind si intorcindu-se la Domnul, NU! Extrase din volum :

“In toate cele ce sunt orientate catre o finalitate oarecare, [...] este nevoie de ceva diriguitor prin care ceea ce trebuie implinit, sa fie dus la indeplinire in mod direct. Intr-adevar, o nava care se intimpla sa fie miscata de suflul unor vinturi potrivnice in directia contrara nu ar ajunge la destinatia finala daca nu ar fi dirijata inspre port prin straduinta capitanului”.[...] daca guvernarea nu este rinduita in vederea binelui comun al multimii, ci in vederea binelui privat al conducatorului, ea va fi injusta si vicioasa [...] Aceste pacate fac obiectul judecatii lui Solomon cind spune :’are sa geama lumea dupa ce ticalosii vor fi pus mina pe putere’ [...] ca sa ma folosesc de cuvintele lui Grigorie (Regula pastoralis) : si un nepriceput dirijeaza in directia buna o nava pe o mare linistita. [...] nimeni nu se abate de la justitie decit daca este atras de dorinta unui anume cistig [...] Mai mult : astfel de indivizi se caiesc rareori, deoarece sunt ingimfati de avintul trufiei [...] pacatul lor se agraveaza pe masura demnitatii functiei primite. [...] augustin a spus in “Civitate Dei” : Dumnezeu a voit ca omul, creat ca fiinta rationala dupa chipul sau, sa domneasca numai asupra celor fara ratiune si sa nu domneasca om asupra omului, ci omul asupra turmei (de animale)<<.

 N-am intentionat sa fac o recenzie a acestui volum. Ar fi, poate prea mult pentru puterile mele. In plus de asta, Toma a pledat pentru monarhie, eu sunt republican convins; am folosit numai citate care sunt valabile in general. De altfel, la sfirsitul volumului, cei interesati de subiect, pot citi un studiu lamuritor semnat de Molnar Peter, membru in consiliul stiintific al colectiei ‘Biblioteca Medievala”. Este totusi de mentionat ca Toma din Aquino si-ar fi alcatuit tratatul avind cunostinta de un text al Albert cel Mare – dascalul sau – care la rindul sau ar fi consultat o” traducere latina a Eticii (nicomahica) facuta dupa originalul grec, de catre un grup de traducatori englezi, condus si finantat de Robert Grossteste , fost Magister Theologiae la Oxford si devenit Episcop de Lincoln. Acest text a devenit traducerea standard a Eticii, pina in vremea Renasterii” O alta versiune a Eticii care circula in epoca, era o traducere arabo-latina a lui Hermann germanicul, care a terminat in 1240 versiunea latina a comentariului la Etica lui Averoes – de fapt o parafraza a textului aristotelic.

Am folosit acest titlu, ca pretext; vrem sau nu vrem, sintem cu totii la bordul acestei nave care se numeste Romania. Nava aflata in plina furtuna politica. De noi depinde daca alegem un capitan care sa ne scoata la liman sau alegem un capitan care sa ne faca sa esuam. De scufundat, nici nu vreau sa ma gindesc. tibi

Când priveşti piesele lui Caragiale cu personajele îmbrăcate à la Belle Époque, le aplauzi îngustimea spiritului, râzi fără reţinere de exprimarea şablonard-stâlcită, te minunezi câtă energie consumă ca să pară altceva decât sunt, iar, dacă apar în costume de azi, ai impresia că timpul a trecut pe lângă noi şi degeaba. Iată ce politicieni grozavi ar fi Caţavencu: „să-şi vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei?…fiecare cu al său…Eu sunt candidatul grupului tânăr, inteligent şi independent…”, sau Farfuridi: „Vii cu moftologii, cu iconomii, cu soţietăţi, cu scamatorii, ca să tragi lumea pe sfoară…”. Transpar cu uşurinţă primele trei clişee ideologice aflate de un secol şi jumătate în insidios clivaj: 1. cu sau fără Europa, 2. noi suntem frumoşi, ultraprogresişti, inteligenţi, iar ei, sluţi, retrograzi şi proşti, 3. pe cale de consecinţă, neîncrederea, suspiciunea generalizate între politicieni, formaţiuni, coaliţii, între instituţii de stat, între orice şi orice.

Înţelegând bine situaţia noastră ingrată, Europa ne-a aşteptat răbdătoare să ne luminăm, însă înţelepciunea, de la Dumnezeu Sfântul, vorba neîntrecutului Creangă. După fuga dictatorului, s-a dorit o democraţie originală ca să poată face emanaţii ce vor şi au făcut până n-a mai rămas piatră peste piatră din averea colectivă. Dornici de nou, au îmbrăţişat fudui modelul suedez, atunci având cel mai bănos venit pe cap de locuitor. Din păcate, nu era pentru noi, poporenii, hrăniţi după vechi reţete de televiziuni prin furtun, ci pentru ei şi ai lor. Noi nu eram în cărţi decât pentru voturi, aşa că ni s-a predicat social-democraţia, renunţând subit la şapca, rubaşca şi ciubotele bolşevice. Pe drumul acesta, când colbăit/ceţos, când mlăştinos, am auzit din oameni că ar mai fi ceva creştin-democraţie, adicătelea ţărănişti, şi liberalismul, dar nu ştiu cum s-a făcut că primii şi-au pus la mezat casa şi bunurile pe un procent chior după înălţarea la ceruri a Seniorului, iar ceilalţi încasează şuturi în/din toate părţile, vestonul şi lavaliera fiind percepute ca duşmani de clasă. După atare măreaţă victorie, foştii activişti-politruci de pretutindeni, uniţi în cuget şi nesimţiri, s-ar îndrepta voioşi către orice punct cardinal, doar-doar ne-ar mai prosti o dată, dacă nu cumva deja ne-au încălţat. Cu tot cu Europa.

Ideologiile însă ne cam încurcă. Sunt bune numai pentru vreme rea. Moftologii cu idei umblă când pe stânga, când pe dreapta, dar o cotesc şmechereşte spre centru, pocind mesajul politic până la „curat-murdar”. E acolo un fel ţară a nimănui unde se puiesc adepţii şi, bineînţeles, votanţii, unde se pun la îngrăşat liste cu candidaţi, iar formaţiunile fără snagă se lasă momite contra unor promisiuni cu majorităţi, de ce nu unanimităţi gogoşate, cu alianţe şi coaliţii ca acelea, doi pe faţă, doi pe din dos. La ananghie, când nu le iese taşmacheria, atacă ecranul şi jurnalele de zici că păsăreasca lor vine din cercetări socio-politice sorbonarde, ca să nu se vadă goliciunea şi uitătura spre slănină când se adresează unor ignoranţi ca noi care nu prea înţelegem cu ce se mănâncă politichia lor „înaltă”.

Pe vremuri exista un institut de studii liberale în care s-au încercat actualizări-localizări-limpeziri doctrinare, reuşindu-se redactarea unor puncte de vedere româneşti. A ţinut până la plecarea „magistrului”, cu planşe, doctrină cu tot, rupând şi din partid o facţiune setată pe „rade tot”. Nu l-a împiedicat nicidecum ideologia, bună doar de mestecat în loc de ciungă. „Surpriza” pueril-aiuritoare a bubuit astă-toamnă când ni s-a zis că doctrina, ideologia liberale nu mai sunt liberale, ci democrat liberale. Nici vorbă să se fi schimbat vreun punct sau măcar o virgulă. S-a aplicat axioma lui Farfuridi: „ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe acolo, şi anume în punctele esenţiale…”. Şi s-a schimbat doar pălăria din titlu datorită unui curent mai tare dinspre micul şi marele licurici, iar foştii corifei liberalişti şi-au abandonat azimutul calculat de clasicii Toma d’Aquino, Hegel etc., orientându-l spre mai potentul Craig Duncan, mare profet al demnităţii umane promovate de Partidul Democrat al lui Obama. Să se fi anunţat decesul modelelor republicanismului sarkosian, al conservatorismului thatcerian, al verzilor triumfalişti, al atractivei autarhii transuraliene, sau se va realiza o sinteză „originală”, duncaniană, între acestea şi doctrina Carter-Clinton-Obama? Cică aşa se vor atrage „mase mari de electori”, „grupuri de întreprinzători”, toate „partidele pretinse de dreapta” pentru decolmatarea forţei unice a viitorului partid-stat. Pohta ce-au pohtit şi foştii peceristosecurişti, unicaţi pentru jumătate de veac – visul de aur al politrucului român întru înveşnicirea nimicniciei naţionale.

Boierii şi industriaşii din fosta elită decăzută la învăţământul politic ce cu onoare îl continuăm, adică liberalii rămaşi pur şi simplu liberali, întrucât poartă costum şi papion burghezo-moşiereşti, nu pot veci-pururi să înţeleagă nimic din „politicianul Basescu”. „Bravos, naţiune! Halal să-ţi fie!”.

Dar nici bine nu apucă să ne explice „reacţiunea” acest pasaj pur ideologic, că, brusc, doctrina a sărit de pe şina democrat liberală şi, înainte de a intra în gara sufragiului autumnal, a devenit popular-liberală cu locomotivă cu tot, iar sloganul strămoşesco-egoist „prin noi înşine” a fost aruncat la „groapa de gunoi a istoriei”. Aşa liberă interpretare la „liberal lens model” şi „see-saw model’s” nu s-a mai văzut. Se pare că lumina licuricilor imperialişti strasburghezo-americăneşti nu e suficientă pentru „lentila” caţavenc-înceţoşată, iar flacăra revoluţiei ideologice stoichiste se „leagănă” cu stingerea-n bătaie în cenuşa ignoranţei noastre de veşnici cârtitori fără minte şi noroc.

Petru Tomegea

Jan A. Aertsen (1995) a ales să-şi dedice o mare parte din eforturile sale dedicate cercetării pentru a studia filosofia medievală. Prima certitudine pe care a conturat-o a fost faptul că doctrina transcedentaliilor ocupă un loc central în filosofia medievală, iar Toma d’Aquino este autorul cel mai important în dezvoltarea acestei doctrine. În acest fel,  Aertsen defineşte filosofia Evului Mediu ca fiind „o cale a gândirii pe care o putem numi trandcedentalii”.

Încă din titlul cărţii „Filosofia medievală şi trancedentaliile”, Aertsen ridică o problemă importantă şi anume: „Există o filosofie medievală?” Această întrebare, nu este o întrebare retorică. Cum şi-ar considera Bonaventura lucrarea sa? Ar numi-o el filosofie? Dacă şi-ar vedea lucrarea De Scientia Cristi  publicată într-o culegere de opere filosofice ar considera că acolo îi este locul? În timpul Evului Mediu, autoritatea cea mai mare o avea Scriptura, apoi scrierile sfinte (Sfinţii Părinţi), apoi accentul cădea pe interpretarea şi învăţătura Magistrului şi abia pe locul patru se putea vorbi de filosofie. Dictonul acelei epoci era: Filosofia este slujnica teologiei.   Bonaventura nu s-a văzut pe sine filosof şi acest lucru este adevărat şi în cazul celor mai mulţi gânditori medievali. Bonaventura s-a interesat de problema fundamentări cunoaşterii şi tema iluminării. A vedea în Bonaventura un filosof este o abordare modernă care are la bază o matrice hermeneutică pusă de filosofii moderni gândirii medievale. Ideea de filosofie medievală şi obiectul ei rezultă din această hermeneutică intenţionată aplicată unor texte care au fost scrise cu un alt scop decât cel cu care sunt citite în abordarea modernă. Gânditorii medievali nu s-au văzut niciodată filosofi şi nu şi-au considerat scrierile reflecţii ale raţiunii. Spiritul şi autoritatea scrierilor medievale rezidă din cu totul altă sursă decât raţiunea.

Diferite răspunsuri la întrebarea dacă a existat o filosofie medievală?

1.      Filosofia medievală ca filosofie creştină (E. Gilson)

Etienne Gilson (1884-1978) şi-a dedicat mult timp pentru a găsi semnificaţia filosofiei în perioada Evului Mediu. Lucrarea care conturează concepţia lui se numeşte Filosofie şi teologie. Chiar titlul arată concepţia lui despre filosofie. În teza lui de doctorat (1913) a căutat să cerceteze personalităţile filosofice acre au stat la baza filosofiei moderne. Potrivit cercetărilor lui, el a ajuns la ideea că au existat doar două perioade filosofice: perioada antică şi perioada modernă. În Evul Mediu, spune Gilson, nu a existat o filosofie autentică, originală. Gilson numeşte filosofia lui Toma sau Bonaventura „teologie trucată”. În acest fel, el propune un alt concept care poate caracteriza gândirea medievală şi anume noţiunea de „Filosofie creştină”. „Există o filosofie în perioada medievală, dar ea nu poate fi înţeleasă disociată de revelaţia creştină”. El defineşte filosofia creştină ca fiind orice filosofie care, deşi păstrează o ordine formală, consideră revelaţia creştină ca un instrument indispensabil al raţiunii.

Gilson propune o demonstraţie a realităţii Filosofiei creştine, prin faptul că în perioada medievală a avut loc o transformare a gândirii moştenite din perioada antică sub influenţa şi impulsul Creştinismului. Cea mai elocventă transformare a fost numită de Gilson „metafizica Exodului”, care este o metafizică inspirată de însuşi Dumnezeu  lui Moise în Exod 3:14 (Eu sunt Cel ce sunt). În Exod se află piatra unghiulară a filosofiei creştine, şi anume identitatea dintre fiinţă şi Dumnezeu. Există un singur Dumnezeu şi acest Dumnezeu este Fiinţa. Această identitate nu este adusă de Platon sau Aristotel, ci de Moise.

Concepţia lui Gilson a provocat reacţii critice în persoana francezului Fernand Van Steeenberghen. Acesta a recunoscut influenţa creştină asupra filosofiei, însă neagă faptul că gândirea medievală este filosofie creştină. În lucrarea lui Gilson se manifestă o tensiune între noţiunea creştină şi realitatea istorică. În lucrarea lui Gilson se manifestă o tensiune între noţiunea creştină şi realitatea istorică. Noţiunea de filosofie creştină nu era cunoscut în Evul Mediu. Mai mult de atât, în perioada medievală se face distincţie între filosofie şi teologie. Filosofii erau identificaţi ca fiind gânditorii păgâni care explică lumea doar pe baza raţiunii. Teologii sunt cei care se bazează pe lumina credinţei atunci când explică lumea. În acelaşi timp.

Tensiunea reiese din faptul că noţiunea de filosofie creştină reclamă un conţinut normativ, şi nu este în stare să explice pluralitatea în filosofia medievală. Conceptul de Fiinţă nu poate fi considerat singurul legitim pentru a numi principiul prim.   

2. Turnul Lingvistic

O altă abordare a filosofiei medievale este de natură lingvistică. Logica, sistematica şi filosofia limbajului. Această schimbare este imediat conectată cu „turnul lingvistic”. Abordarea analitică a filosofiei în lumea anglo-saxonă a stimulat un nou interes faţă de textele medievale. Anthony Kenny, de exemplu a scris un studiu asupra lui Wycliff în care a afirmat că în secolul paisprezece s-au discutat probleme şi s-au folosit metode care se folosesc şi astăzi la Oxford. Astfel, filosofii secolului paisprezece erau preocupaţi de etimologie, semantică şi sintaxă. Asemenea filosofiei lui Wycliff, filosofia Oxfordului este de natura lingvistică.

Abordarea nu este nefundamentată. La fel ca şi Gilson care se concentra pe importanţa revelaţiei cretine, abordarea logico-analitică îmbină elemente caracteristice ale gândirii medievale, numite caracter „scolastic”.  Termenii scolasticism şi scolastic au venit prin limba latină din cuvântul grecesc schole , care înseamnă un loc unde se învaţă. Termenul scolastic era aplicat profesorilor de la şcoala lui Carol cel Mare şi învăţătorilor medievali. Datorită ştiinţei şi filosofiei care era legată de text, elevii scolasticii trebuiau să stăpânească arta discursului. Acest lucru presupunea, mai ales posedarea unei discipline gramaticale care se baza pe studiul cuvintelor, proprietatea termenilor şi pe logica frazelor.

Forma finală a noii abordări a  medievalismului a apărut în 1982, într-un volum numit: The Cambriege  History of Leter Medieval Philosophy  coordonată de un grup de editori condus de N. Kretzmann, A. Kenny şi  J. Pinborg. În această carte sunt culese şi analizate multe texte medievale pentru a arăta structura lor logică. Această lucrare acoperă o mare parte din nevoia de studiu al gândirii medievale, însă marele minus la lucrării este faptul că nu are decât o singură idee (logica în textele medievale) şi nu a fost dezvoltată şi completată cu ajutorul altor abordări filosofice.

3. Spirtul diferit al filosofiei medievale – Alain de Libera

Nu putem vorbi despre dezvoltarea abordării filosofiei medievale fără să amintim contribuţia lui Alain de Libera. În concepţia lui, esenţa filosofiei medievale este Faculty of arts (disciplinelor umaniste). Conceptul central al lui de Libera este doctrina etică. În jur de 1250/60 s-a dezvoltat în disciplinele umaniste o nouă etică, un nou ideal al vieţii care este o viaţă dedicată filosofiei, numită de Alain de Libera „aristotelism etic”. Contemplarea filosofică reprezintă realizarea perfectă a esenţei omului. Intelectualitatea este finalitatea ultimă a omului. Acest ideal a fost expus de Boetius în scrierea sa De summo buno. Pentru el, filosof este orice persoană care trăieşte în acord cu ordinea dreaptă a naturii şi dobândeşte finalitatea ultimă a vieţii omului. Destinul intelectual al omului îl vom numi, spune de Libera, spiritul filosofiei medievale. În La philosophie medievale, De Libera argumentează împotriva lui Gilson şi a predecesorilor săi, în special contra ideilor de „filosofie a  salvării” şi „natura fericirii” ceea ce constituie o negare a concepţiei de filosofie creştină a filosofiei medievale.

În Penser au Mayer Age (Gândirea Evului Mediu) a declarat de la început că doreşte să dovedească emergenţa ideii de „intelectual” în secolul treisprezece. Experienţa joacă un rol fundamental în concepţia lui Alain de Libera. Cercetarea lui are rolul de a clarifica observaţiile autobiografice. În această carte, De Libera încearcă să dea un răspuns la întrebarea lui Heidegger: Ce este gândul? De Libera distinge între două timpuri de intelectuali. Intelectualii universali sunt cei care stăpânesc disciplinele umaniste, cei care au formulat idealul etic-intelectual ca finalitate ultimă al omului.  Cealaltă categorie de intelectuali sunt cei care activează în afara cadrului universitar. Acest gând dezvoltă importanţa deprofesionalizării filosofiei. Acesta este statusul vieţii. Nu există o stare mai înaltă a vieţii decât cea dedicată filosofiei. Ca un rezultat al acestui spirit, idealul vieţii intelectuale a fost mutat în afara cadrului universitar. Astfel, De Libera, introduce drept criteriu esenţial pentru determinarea locului filosofiei medievale noţiunea de intelectual şi experienţa gândului.

4. Filosofia medievală şi doctrina transcedentaliilor

Au fost formulate trei perspective asupra filosofiei medievale, însă care nu redau întru-totul dimensiunea filosofică a gândirii medievale, afirmă Aertsen. Aertsen este interesat  să folosească afirmaţiile scriitorilor medievali în scopul şi cu sensul cu care aceştia le-au folosit, pentru a reda esenţa filosofiei medievale aşa cum au considerat-o gânditorii medievali.  

În primul rând, Bonaventura în lucrarea sa Itinerarium, afirm că divinul poate fi contemplat în două moduri. Prima modalitate are în vedere fiinţa însăşi care afirmă „Eu sunt cel ce sunt”, primul nume al lui Dumnezeu. Legătura dintre cunoaşterea fiinţei şi cunoaşterea lui Dumnezeu demn de remarcat. Intelectul cunoaşte ceea ce este gândit şi definit. O definiţie trebuie să se constituie din gânduri mai mari, numite concepte, care de asemenea sunt definite prin concepte, până ajungem al cel mai general concept.  Acest concept este fiinţa iar condiţiile lui sunt unul, adevăr, şi bun. Conceptul nu este complet, pentru că  fiinţa poate fi văzută ca perfectă şi imperfectă, schimbabilă şi neschimbabilă, dependentă şi absolută. Completarea conceptului care se arată intelectului nostru nu poate fi înţeleasă decât ca cea mai pură şi absolută fiinţă. Astfel, Bonaventura consideră că fiinţa care vine în intelect este actul pur, este fiinţa divină.

Toma d’Aquino

  Cea mai controversată doctrină a lui Toma în anii care au urmat morţii lui a fost unitatea constituţiei omului. Este imposibil, argumenta Toma ca să existe în constituţia omului decât intelectul său. Astfel, Toma afirmă din perspectiva sa că principiul prim al filosofiei este  conexiunea intrinsecă dintre fiinţă şi unitate.

Dons Scotus

Afirmă că primul concept al filosofiei. Univocitatea fiinţei, spune el, nu distruge filosofia, dar cei care susţin contrariul o fac. Fiinţa este conceptul esenţial, universal şi absolut simplu. Univocitatea face posibilă ştiinţa fiinţei.  In acest mod, el conclude că fiinţa are un singur înţeles, Dumnezeu.

Meister Eckhart

Termenii generali precum fiinţă, unul, adevăr şi bine – nu pot fi imaginaţi  în manieră de accident deoarece ei preced totul şi sunt primele în lucruri.

Toate aceste afirmaţii conţin termenii cu ajutorul cărora doctrina transcedentaliilor a fost introdusă în secolul al treisprezecelea. Doctrina transcedentaliilor în care fiinţă, bine, adevăr şi unul, nu sunt doar aspecte ale gândurilor, ci fundaţie lor. Aşadar, Aertsen are convingerea că filosofia medievală poate fi legată de doctrina trancedentaliilor. 

 Note:

E. Gilson, Le philosophe et la theologie, Paris 1961, apud. Aertsen, 1995, p.3

Apud. Aertsen, 1995, p. 3

Idem

Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, p.225

Faculty of arts

Prietenii si colegii mi-au reprosat ca ma rafuiesc numai cu crestinismul. Imi permit sa-i contrazic. Chiar in articolul de deschidere am aratat de ce nu pot crede in Dumnezeul Vechiului Testament. Un Dumnezeu ranchiunos, razbunator si criminal. Si despre islam am multe de spus. Si va veni vremea. Toate la timpul lor. Mi s-a mai reprosat ca sunt ateu, ca si cum ar fi o crima. O noua confuzie de termeni: a fi agnostic nu inseamna a fi ateu. A fi agnostic inseamna a folosi instrumentele oferite de ratiune. Dubito ergo cogito, cogito ergo sum, ergo Deus est. Ultima parte a fost adaugata de Descartes pentru a inlatura suspiciunile de necredinta care planau asupra lui. Desi completarea “ergo Deus est” nu face nota discordanta. Dimpotriva.

A fi credincios, potrivit crestinismului, echivaleaza cu a nu gandi decat in cadrele stramte ale dogmelor. Filosofia presupune eliberarea de prejudecati. Motiv pentru care a fost confiscata de religie si infierata secole la rand ca domeniu autonom al culturii. Instrumentarul logic este principalul inamic al religiei. Desi argumentele existentei lui Dumnezeu se prevaleaza de logica. Daca inlocuim conceptul de Dumnezeu din cauza eficienta a lui Toma d’Aquino cu Big Bang obtinem acelasi efect. Niciun lucru nu poate fi determinat de sine insusi. Niciun lucru nu poate fi propria sa cauza. Ergo, Dumnezeu este acea cauza eficienta, cauza prima. Cine ne opreste sa cautam cauza din spatele cauzei? Prin acceptarea unei cauze primordiale blocam regresul la infinit. Dar Universul nu este infinit? Substituindu-l pe Dumnezeu cu Big Bang nu modificam cu nimic esenta perceptiei existentei. Nici Dumnezeu, nici Big Bang-ul nu pot fi explicate. La fel de valabile sunt si doctrinele panteiste, care afirma ca Dumnezeu s-a dizolvat in actul Creatiei. Si-a epuizat esenta in ubicuitate. Peste tot unde exista fiinta, exista implicit Dumnezeu. Multiplele perspective oferite de fiosofie cutremura dogmele. Dogme care urmaresc unilateralizarea spirituala, platitudinea si previzibilitatea cugetarii. Ca sa fiu mai explicit, imi repugna gandirea dogmatica, nu gandirea religioasa. Unilateralizarea si uniformitatea anuleaza unicitatea si originalitatea gandirii.