An earthquake measuring 8.1 on the Richter scale has hit Pakistan. Two million Pakistanis have died and over a million are injured. The country is totally ruined and the government doesn’t know where to start with providing help to rebuild. The rest of the world is in shock.

• Saudi Arabia is sending oil.
• Latin American countries are sending supplies.
• Australia is sending sheep, cattle, food and crops.
• The Asian continents are sending labour, to assist in rebuilding infrastructure.
• Continental Europe is sending medical teams and supplies.
• The United States are sending troops.
• UK is sending two million replacement Pakistanis!

o data pe an, de 8 martie, intreaga planeta intra-n vrie. ca barbati, normal ca noi sintem in stare sa percepem the big picture, de aceea este cazul sa incepem analiza de fata prin a judeca la scara geologica: planeta noastra, in trecut, a fost martora atitor catastrofe, care mai de care mai infricosatoare (meteoriti, potopuri, disparitii si aparitii de diverse specii si specimene, vulcani, incendii, revolutii). nici una dintre acestea, insa, nu a reusit sa afecteze ciclul vietii in acelasi mod in care reuseste s-o faca fenomenul la care am sa ma refer, pe larg, in continuare.

eliberate de grijile si indatoririle familiale (sau materne, dupa caz), dragele noastre partenere de viata se aduna gurese sub acoperisul primului restaurant iesit in cale, unde, prada celor mai primitive instincte cu care le-a garnisit muma padurii mama natura (instincte pe care, dealtfel, le ascund de noi, grijulii, tot restul anului), ele de dedau la tot felul de excese, dintre care as putea enumera: dansatul pe mese sau intre ele insele (adica fara partener de sex opus – cel putin asa spun ele), mincatul cu doua miini (de ce, de 8 martie, femeile uita de cura drastica de slabire pe care si-o impun tot restul anului?), bautul cu doua carafe (obicei extrem de condamnabil, dar numai daca vine din partea noastra), precum si periculosul obicei de-a urmari extaziate, tipind sau fluierind (functie de mediul social din care provin), vreo trupa obscura de balerini ratati sau cheerleaders cu hamletzi si papion, asa-zisii strippers. nu ca as avea ceva impotriva baletului, care este o adevarata arta, dar sint de parere ca ea nu se poate aplica in mod constructiv si eficient decit femeilor. cum ar suna (sau arata) un montaj scenic cu lacul lebadoilor? sau, o sa-mi spuneti ca exista spargatorul de nuci: total gresit, ala e substantiv neutru, ca-i obiect (am si io unul in sertar, sparge si migdale). ce poate fi mai dizgratios decit un pluton de barbati care tropaie de colo-colo, dind din miini si din picioare ca niste greieri autisti rataciti intr-un cimp electrostatic de mare intensitate? poate doua plutoane? cum te-ai simti tu sa te intrebe sergentul, la incorporare, care-i ocupatia tatalui, iar tu sa trebuiasca sa raspunzi: balerin? sau, mai rau: stripper?

revenind la restaurant: nu ca n-am face si noi la fel, insa treaba este ca secole intregi de progres al civilizatiei umane ne-au obisnuit ca femeile sa ne astepte serene in caldura caminului conjugal, crosetind sau robotind prin bucatarie, antrenindu-se ca, atunci cind usa se izbeste de perete si noi plonjam pe carpeta din hol, pe care o luam afectuos in brate si careia ii cerem iertare pentru sedinta neprevazuta, ele sa aiba puterea sa afiseze un suris dragastos si intelegator pe chip si ciorba calda pe masa din sufragerie. de zeci sau sute de milioane de ani (iar sar la the big picture), cam de cind primul parameci s-a cuplat cu prima amoeba (sau cam de cind adam si eva au fost izgoniti din rai, pentru cei care se tin batos ca nu pun buza la teoria evolutionista, desi trag oarecari avantaje din ea in ciuda modului in care-si folosesc intelectul – sic!), viata a cunoscut un singur sens. dintr-o data, sensul acesta a fost inversat, polarizind intreaga suflare de pe planeta, bulversind toate canoanele traditiei si punind in ecuatie insasi existenta noastra, ca umanitate. fenomenul este extrem de periculos, e chiar mai grav decit inversarea polilor, de exemplu, pentru ca, odata polarizat, cum mai stii unde-i nordul? pentru cei cu studii mai retinute de geografie, am sa fac o simpla analogie: imaginati-va ca, pe la doua noaptea, reusiti sa va rupeti dintr-o sedinta extenuanta, supusi unui grad de polarizare de doi la mie. citi dintre voi reusiti sa nimeriti cartierul/blocul/usa caminului conjugal? sau macar statia de taximetre? mai ales daca edilii pe care i-ati votat (polarizati, normal) au montat deunazi borduri mai inalte, ca sa va dea senzatia existentei canalelor de scurgere, canale pe care le-au promis inainte de alegeri si iata ca s-au tinut de cuvint? in cazul unei polarizari responsabile, indiferent in ce directie se afla caminul conjugal, aceasta nu va coincide niciodata cu directia in care se aplica legea rezistentei minime, si asta luind in calcul si frecarea sau rezultanta verticala a fortei care se aplica asupra noastra, care nu sint deloc neglijabile, parol. un caz particular al acestei teoreme este gasirea nordului magnetic (lucru care-i scoate din minti pe lilieci, da’ io cred ca merita, jigodiile), iar un corolar extrem de important este nu esti suficient de beat daca reusesti sa stai tolanit pe carosabil fara sa te sprijini. bazindu-ma pe faptul ca stiti foarte bine corolarul, am sa presupun ca ati priceput dizertatia si am sa continui.

de regula, singura piedica impotriva escapadelor de acest gen sint copiii. mai ales daca sint prescolari sau in stadiul elementar de sugaci, dependenti de biberon si de tinutul in brate. poate am exagerat un pic, copiii nu sint chiar o piedica, se gaseste mai mereu cite o bunica iubitoare sau vreo baba curioasa care sa accepte sa stea cu ei pina cind mamica reuseste sa priceapa ca ea trebuie sa plateasca cursa cu taxiul si nu taximetristul, caruia nici prin gind nu i-a trecut sa se uite in felul ala la ea, el fiind om cu familie si, de regula, cu numar de copii divizibil la trei. contrar uzantelor aplicabile in tot restul anului, mamica isi va uita telefonul mobil pe masuta din hol, lucru care s-ar potrivi de minune cu faptul ca noi tocmai trebuie sa iesim la o sedinta, daca n-ar si elimina posibilitatea de-a o chestiona urgent cu privire la dispersia diverselor articole de imbracaminte masculine prin spatiul conjugal, ceea ce este strigator la cer, pentru ca oamenii aia n-o sa ne astepte in fata blocului toata noaptea, pina binevoim noi sa ne gasim chilotii sau pantalonii si se vor duce la sedinta fara noi, colegi de cacat. dupa intoarcerea in caldura si atmosfera lipsita de griji a caminul conjugal, consoarta va afisa un zimbet larg, superior, identic cu cel pe care-l afiseaza in restul anului atunci cind, calme, ne anunta ca mama ei ne vine in vizita pe timp nedefinit sau ca, daca nu reparam sifonul la baie, il cheama pe lica instalatorul, afemeiatul ala care foloseste cheia si limba franceza numai ca pretext ca sa patrunda in casele femeilor cu sotii incadrati in cimpul muncii, om serios in mintea lor, nu ca noi, care nici romaneste nu stim bine. zimbetul respectiv va tine, insa, numai pina in momentul in care vei incerca (in treacat, bineinteles) sa obtii informatii despre cum a fost la petrecere, moment in care, de regula, vei afla imediat ce timpenii ai mai facut in ultimele luni, ce birfe a mai lansat maica-ta despre taica-su, ce note proaste a mai luat copilul din cauza ca tu ai sedinta in fiecare seara si nu prea ai timp sa te ocupi de el (dupa ce-i face ea temele, normal), cit mai costa ceapa in piata (de parca n-ar mai exista si alte moduri de-ati stirni lacrimile).

un singur lucru, ca barbati, ne mai poate consola: faptul ca ziua 8 martie nu tine toata viata; pe data de 9 martie, dis-de-dimineata, incep zilele barbatului, zile care tin pina la urmatorul 8 martie, tocmai anul viitor. consolare mi se pare un pic cam pretentios spus, pentru ca va veni iar acel 8 martie, ruinind toata munca noastra de un an de zile, munca dedicata asiduu in slujba reasezarii lucrurilor in matca lor fireasca, traditionala. este, daca vreti, ca in balada mesterului manole, care, dependent ca de-un drog de iubirea sa pentru ana, o reprezentanta a unei firme de catering, darima noaptea ceea ce construia ziua, numai ca sa prelungeasca durata proiectului si s-o vada cit mai mult pe ana, punind in primejdie bugetul alocat, rabdarea clientului si, nu in cele din urma, propria sa deontologie profesionala. totul culmineaza cu faptul ca, pina la urma, ii vin mintile la cap, o zideste pe ana de vie (care, cica, ramasese gravida cu el fara stirea celorlalti participanti la balada, inchipuiti-va, ce tertipuri ieftine), termina cladirea urgent, apoi se urca pe acoperis si se arunca senin in gol. ca sa vedeti unde duce iresponsabilitatea unei reprezentante a unei firme de catering. citi dintre voi vreti sa fiti in pielea lui manole?  citi dintre voi vreti sa traiti momentul in care, in mintea sa, se produce acel scurt-circuit care il indeamna sa faca ce-a facut (ma refer la chestia cu aruncatul in cap, nu ziditul anei). eu cred ca nici unul si sint sigur ca nu ma insel. sa avem curaj, asadar, sa punem sub semnul intrebarii obiceiul barbar de-a permite femeilor noastre sa-si adjudece o conditie asupra careia nu au nici un dram de control si sa recunoastem deschis ca nu sintem in stare sa stam acasa, singuri, fara ele. sa spunem, deci, un nu hotarit revolutiilor care nu sint iscate, intretinute si savirsite de noi, cei care putem sa ne batem cu pumnul in piept fara teama c-o sa ne doara dupa aceea.

ps. draga mea, cred ca iar am sedinta in seara asta.

disclaimer: acest post este un simulacru de incercare de tentativa de-a face o gluma pentru voi, dragele noastre consoarte si mamici, in cinstea zilei de 8 martie; care n-ati priceput, la cratita cu voi.

Ion si Maria, indragostiti, stau tolaniti in iarba si contempla cerul plin de stele; ea, delicata si sfioasa, el, nerabdator si incordat. Alti si alti indragostiti li se alatura; ele, delicate si sfioase, ei, nerabdatori si incordati. Vantul adie usor, stirnind miresme neasemuite de flori parfumate…
Maria: Ce mult imi place cum canta greierii!
Ion: Nu sunt greieri, sunt fermoare.

bucurestenilor, degeaba o mai dati acum la-ntors (eu banuiam lucrul asta de multa vreme): ati fost dati in git in prime-time! si nu de oareshcine, ci de marele trubadur ionutz dolanescu, a carui contributie la dezvoltarea rock’n'roll-ului stramosesc nu poate fi pusa la indoiala:

Romania are grave probleme de polutie, mai ales Bucurestiul. Eu individual imi doresc sa ma mut din Bucuresti din cauza traficului din cauza polutiei…

marturisesc faptul ca eu, desi am locuit timp de sase ani in bucuresti, full-time, nu am intilnit asemenea probleme. se vede treaba ca fenomenul este destul de recent si, in ciuda faptului ca actualele oficialitati se caznesc din rasputeri sa-l ascunda, el a reusit, acum, sa iasa la iveala. tulburator! fara sa ne mai ascundem dupa deget, eu cred ca trebuie sa ne adunam curajul si spunem lucrurilor pe nume. un asemenea fenomen, extins la scara unui intreg oras (care, de citeva secole bune, joaca rol de capitala), este extrem de ingrijorator si poate avea repercursiuni din cele mai nedorite pentru intreaga populatie. cu voia voastra, imi permit sa enumerez numai citeva:

• reducerea drastica a natalitatii si extinderea pubertatii pina la grupa de virsta 40-50 de ani
• diminuarea atentiei conducatorilor auto (cind se produce in trafic)
• risipa de detergent si energie electrica
• umblatul cu cearsaful lipit de cur si chiloti incomozi, scortosi
• reducerea turismului in zona
• cresterea ratei divorturilor

sa ne grupam cu totii, deci, sub semnul devizei “Sa taiem polutia din Bucuresti la radacina!” si sa manifestam in fata edililor bucuresteni pentru o capitala noua, fara polutie. asta daca nu vreti sa va mutati din bucuresti, cum, voalat, noul nostru posibil euro-parlamentar sugereaza. 

ca fost fidel suporter al miscarii “Noi, cooperatoarele din Satu Nou, spunem un NU hotarit bombei cu neuroni!”, va invit sa postati manifestul noii noastre miscari pe blogurile voastre, asa cum, dealtfel, am facut si eu. va multumesc!

(foileton sci-fi rural)

partea I se gaseste aici

ca orice sat de munte respectabil, moroieniul reusise sa tina turistii departe. rareori, prin zona, se mai ratacea cite un student debusolat si, adesea, plin de julituri, dar burghelea, primarul, impreuna cu seful de post, sgt. camil harnagea junior, reuseau sa-l puna mereu pe fuga. in ciuda vociferarilor in plen ale lui pandele la sedintele c.a.c.a.t.(*), caruia-i intrase-n cap ideea ca are fata de maritat si nu vrea un troglodit local, precum si ale lelii stana, care, montata de parintele avadanei, facuse nenumarate petitii din care reiesea negru pe alb ca cearsafurile folosite de sus-numitii in scopuri necrestine de intimidare au fost sustrase de pe sirma dumneaei si sa le fie retinute din chenzina si inapoiate victimei, expeditiile de intimidare au continuat nestingherite. nu se stie daca lelea stana si-a recuperat vreodata vreun cearsaf, insa lucru sigur este ca nici un student n-a reusit vreodata sa puna piciorul pe scurta ulita a moroieniului. cel putin asta reiese din pistogramele c.a.c.a.t. inramate in biroul lui burghelea, din resemnarea bolnavicioasa a lui pandele, a carui fiica, francesca, de la o vreme, pulsa vizibil de viata citadina in ciuda strabismului accentuat si schiopatatului dizgratios, precum si din agresivitatea deja nedisimulata a lelii stana, care, sub acoperirea reclamatiilor legate de disparitia cearsafurilor, isi directiona intreaga ura inspre inlocuitorul la sefia satului a nepotului sau preferat.

scobindu-se printre dintii nepereche c-un pai uscat de papadie, pandele monitoriza cu ochii-n patru orice miscare a nou-venitilor. acestia stateau in picioare, bagati unu-ntr-altul, isi fluierau in urechi incontinuu unul altuia si se uitau pe rind, cind la pandele, cind la deodolitul care plutea stingher in fata fero-metalului. sub deodolit, plin de-un oarecare respect, inamicul lui terente sarea marunt pe loc iscind nori de praf si se izbea peste piept cu un instrument argintiu din care iesea un suierat asemanator fluieraturilor caraghiosilor de inginerasi. satul de atita inactivitate (astia-s sigur de la centru, prea se-asteapta unu’ pe altu’!), pandele s-a ridicat intr-un cot, a cascat lung a lehamite, s-a sters cu dosul miinii la ochii inlacrimati de atita concentrare si si-a consultat demonstrativ pobeda aurita (frecata cu malai de fi-sa, sa-i revina stralucirea initiala): aoleo fratilor, e deja sase! (16:00 gmt) a exclamat el cu voce tare agitind ceasul catre inginerasi, voi puteti sa-i dati inainte cu masuratu’, da’ sa stiti ca de muntele dracului nu treceti!, i-a amenintat profetic, apoi s-a ridicat icnind a lumbago si s-a dus alene-n treaba lui. scapati din incercuire, inginerasii au dat buzna inspre deodolit si au disparut inauntru. in urma lor trapa s-a inchis cu un fisiit scurt, apoi sandramaua a decolat grabita inspre digul de la marginea satului, unde a coborit incet si s-a asezat pe buza acestuia, departe de orice pericol, ca o musca pe oala cu lapte, cum, mucalit, a remarcat greavu. nici nu s-a odihnit bine cinci secunde pe buza digului, cind, in virful deodolit-ului s-a aprins un bec rosu, a ingrijorare. sandramaua a plonjat rapid in praful ulitei de unde decolase, a recuperat masina de spalat (mai bine zis s-a lipit de ea), apoi a revenit sus, in siguranta, pe buza digului. becul rosu s-a stins si, in aer, toata lumea din vale a simtit o pala de relaxare.

bre, daca-i felicopter, cum zici, unde-i elicea? il inghionti greavu, ciobanul, pe sergentul camil, care, prada unei mahmureli cumplite si ramas in pana de fasconal, venise la stina dupa zer. pai o avea, da-l dracu’, da’ pe dinauntru. e model mai nou, din cite vad, ii clarifica sergentul dilema si se scobi prin buzunare, dupa o tigara. gasi o jumatate de carpati cu filtru, stopata cind il luase tusea la urcare catre stina, o baga intre buzele uscate, o aprinse si trase, setos, un fum. ba marcele, io am facut armata la aeropurtati, ba, declama el cu emfaza dupa ce termina de tusit, apoi, contemplind ingrijorat jarul tigarii, care o luase pe-o parte si ameninta sa-i ajunga la degetele ingalbenite de nicotina, adauga cu un aer de cunoscator: io le stiu pe toate alea. tu ai vazut vreodata cum amerizeaza un felicopter in balta? pai ce vorbesti, ba? convins, marcel cobori supus privirea si continua sa faca cercuri in praf, cu toiagul.

departe, sub dig, ascuns in maruntaiele salii generatoarelor, acum loc de meditatie si reintilnire cu propriul sau eu, marcel simti vibratia digului suprapunindu-se cu bataile inimii sale panicate de un paianjen cu care se trezise umblindu-i nestingherit pe frunte. adept inflacarat al teoriei istoria este pentru invingatori, literatura este pentru ratati, marcel, poet patimas odinioara, dar nepublicat si, in general, neinteles, ba chiar luat in deridere de mai toate editurile carora le calcase pragul, lucra acum, infrigurat, la o monografie exhaustiva a locului. scuipa necajit in podul palmei, strivi paianjenul de fruntea incretita, apoi, cu o expresie de dezgust, se freca asiduu cu batista, uitindu-se inspre tavanul acoperit de pete de motorina cleioasa, pinze de paianjen si radacini ale ierbii de la etajul superior. isi recupera bloc-notes-ul, il strecura evlavios in rucsac si se indrepta spre scari, curios sa vada de unde vin vibratiile astea enervante.

(*) c.a.c.a.t. – consiliul autonom cetatenesc de aparare a teritoriului

va urma…

(sau de ce miturile in viata mor mai repede decit cele moarte)

aflam din presa ca, in timpul unui meci de tenis ce se disputa intre argentinianul nalbandian si italianul starace, butoiasul atomic l-a injurat pe cel din urma ca la usa cortului in care, bineinteles, italienii nu l-au fortat sa stea pe toata perioada capsunarelii sale prin italia.

vizibil transpirat de atita efort sustinut fara obisnuitele prafuri tamaduitoare la indemina, butoiasul nostru s-a umplut din nou de cacat; de data asta, se pare, chiar la propriu, daca studiem poza de mai sus pe indelete… sau sa fie de vina regurgitarea si lipsa barbitzei?

ps. oare ce cauta fantoma lu’ joe dassin in coltul din stinga-jos al pozei?

My flight was being served by an obviously gay flight attendant, who seemed to put everyone in a good mood as he served us food and drinks. As the plane prepared to descend, he came swishing down the aisle and told us: Captain Harvey has asked me to announce that he’ll be landing this big scary plane shortly, so lovely people, if you could just put your trays up, that would be super. On his trip back up the aisle, he noticed this well-dressed and rather Arabic looking woman hadn’t moved a muscle. Sweetie, perhaps you didn’t hear me over those big brute engines, but I asked you to raise your trazy-poo, so the main man can pitty-pat us on the ground. She calmly turned her head and said: In my country I am called a princess and I take orders from no one. To which the flight attendant replied, without missing a beat: Well, sweet cheeks, in my country I’m called a queen, so I outrank you. Tray-up, bitch! 

va mai aduceti aminte de episodul cu tiganca imputita a starostelui armean basescu? va mai aduceti aminte ce indignati am fost cu totii si cita dreptate le dadeam, atunci, ziaristilor care, in virtutea colegialitatii de breasla (sau, mai bine, de trust?), ii luau bietei fete apararea?

ei bine, azi, din presa de partea ailalta a prapastiei, aflu stupefiat ca nastase (ilie, hoo, nu adrian) si tiriac (la asta nu trebuie sa precizez prenumele, da? e ala cu colti de argint) l-au amenintat fara perdea pe un biet ziarist de la evenimentul zilei, care a descoperit si dezvaluit, pare-se, niste nereguli legate de niste bani alocati competitiei prin care franta isi pastreaza fara emotii renumele international (cupa davis). amenintarile celor doi mangatzi au constat in amenintari cu datul afara din presa scrisa (tiriac – prieten, pare-se, cu seful de trust) si cu omorul deosebit de grav prin intermedierea unui hitman fara scrupule (nastase – care se pare ca nu are imaginatia lui tiriac cind vine vorba de dat in bot – curios, este? – si apeleaza la imaginatia altora).

ma rog, nimic oripilant aici, e normal la noi in tara, ce tupeu si pe ala sa-si bage nasul unde nu-i fierbe cupa (cupa de vis - pentru cei doi recalcitranti in ale democratiei, cupa davis - pentru noi, astia fara domenii, fara adidasi obraznici sau conturi prin insulele cayman sau insula serpilor, nu mai stiu care). ceea ce m-a intrigat la culme este mersul pe burta al latrailor de serviciu ai lui felix, care nu numai ca nu iau atitudine impotriva incercarii de intimidare a unui coleg de breasla (cum au facut in cazul tigancii cu mobil - printr-o extraordinara coincidentza, colega de trust cu ei), dar chiar trec incidentul sub tacere.

vedeti, bre, de ce li se duce buhu’ ca-s platiti de felix ca sa muste din ce pofteste placa lui dentara?

cîh!

ca orice fiu normal la cap (parerea e, bineinteles, a mea, deci subiectiva si deschisa comentariilor), si eu imi iubesc parintii. drept pentru care, auzind aseara de la scumpa mea nevestica despre faptul ca parintii mei planuiesc sa-si cumpere un aragaz nou, am decis sa ies in intimpinare si sa le fac o bucurie; cum ar veni, m-am decis sa comand eu unul online, cu aprindere electrica, cuptor iluminat, usa demontabila, cu livrare acasa, adica cu tot tacimul. zis si facut. dupa o scanare atenta a ofertelor de pe diverse site-uri romanesti de profil (si nu sint putine), m-am oprit la kumparaturi.ro, pentru ca zanussi a fost mereu slabiciunea mea. m-am inregistrat pe site, am ales modelul, l-am pus in cos si, frecindu-mi miinile satisfacut, am asteptat sa ma sune pentru confirmare, dupa cum scrie pe site. a trecut o ora, o ora jumate… nimic. bag un ochi in outlook, nici un email de la kumparaturi.ro. intru iar pe site si caut detaliile lor de contact. erau acolo (firma serioasa!), asa ca sun eu, pentru a urni lucrurile. imi raspunde o voce de puber intirziat, deranjat, probabil, de tupeul meu matinal, necofeinizat. trec usor peste asta (in fond e luni dimineatza, cheful de munca apare intotdeauna martzea), ii explic faptul ca am plasat o comanda la ei pe site si-l intreb daca pot plati cu card de credit. nu se poate, raspunde el categoric, dar merge prin ot. profund versat in chesiuni de genul asta, deduc imediat ca e vorba de transfer bancar, si-i cer detalii despre numarul de cont si banca unde trebuie sa trimit banii. imi spune ca ei lucreaza cu reiffeisen si ca gasesc detaliile contului pe site. il rog sa astepte putin la telefon si ma duc sa verific: bineinteles ca nu era nici un numar de cont trecut acolo, doar niste telefoane unde eventualii clienti pot suna la reiffeisen bank pentru a afla detaliile despre contul firmei kumparaturi.ro. ok, imi zic in sinea mea, nici o problema, am sa sun, am sa aflu contul si gata, nu-i mare scofala. ii spun c-o sa sun eu ca sa ma interesez de cont, ii multumesc si dau sa inchid. dar, stai! puberul imi retine atentia cu o informatie de ultima ora: oricum (si asta e formularea lui, nu a mea), sa stiti ca s-ar putea ca produsul sa nici nu fie pe stoc, desi pe site scrie ca este. asta o avea ciuda pe patron? boon, ii raspund, atunci ia verifica dumneata daca-l ai pe stoc si da-mi un telefon scurt pentru confirmare, cum trebuia sa faci, de fapt, de la inceput. el zice ca nu, nu se poate, sa revin io, pentru ca numarul meu de telefon nu e din romania. pentru citeva secunde ma las in voia unui zimbet, apoi insist, totusi, sa-i fac vinzare: eu cred ca la o comanda de 300 de euro, puteti si dumneavoastra sa cheltuiti jumatate de euro pe un telefon, nu? imi raspunde ca nu se poate, categoric, va trebui sa revin eu telefonic peste jumatate de ora. pai atunci, dragule, ma decid eu repede, uite cum facem: anulam comanda! anulati comanda? se mira el cu urechile bulbucate. dap, rade-o din catastif! o zi buna! si pun receptorul in furca.

prima oara cind am facut cunostinta cu cancerul a fost la virsta de 5 ani. 
 
impreuna cu bunica, intr-o zi de vacanta, am plecat sa vizitam o matusa. stiam ca era femeie in toata firea, cu doi copii, dar vaduva. barbatul i se prapadise pe un santier, undeva departe de casa, prin transilvania, si ea nu se mai maritase; se complacea asa, singura, dind vina pe lipsa de timp si obligatiile fata de cei doi baieti ai sai. matusa traia intr-un alt oras si pe vremea aceea telefoanele erau inca un moft (pentru convorbiri “loco”, sunai la centrala si cereai “casa popescu”, de exemplu, iar de convorbiri interurbane nu mai zic, pentru ca, in postul asta, mi-am propus sa vorbesc despre alt calvar). o scrisoare nu s-ar fi justificat, avind in vedere distanta redusa pina la respectivul oras, asa ca, dis-de-dimineata, ne-am urcat in autobuz, tragind voiniceste de doua sacosi grele, pline cu cozonaci si piine de casa, plus citeva borcane cu gem si dulceata facute de bunica. tin minte ca drumul a fost linistit (miroasea a vanilie in tot autobuzul, de la cozonacii bunicii) si am ajuns cu bine pe scara blocului unde locuia matusa. bunica a sunat la usa, matusa a deschis repede (avea ochii plinsi) si am intrat in apartament. holul era despartit de sufragerie printr-o usa in doua canate din geam gros, matuit, cu minere de lemn cu insertii de inox. matusa a tras de unul din minere, usa a glisat tacuta si dinsa ne-a poftit inauntru. am intrat. in sufragerie era penumbra, draperiile grele acopereau soarele si, in aer, simteam un miros greu, nedeslusit. deodata, in coltul din stinga, intr-un fotoliu, am observat miscare. matusa-mea a cules repede o patura de pe canapea si a aruncat-o peste mogildeatza care-mi trezise mie spaime. n-am apucat sa vad bine ce era, pentru ca matusa ne-a tras repede in alta camera, dar, cu coada ochiului, am reusit sa observ ca mogildeatza avea doua picioare descarnate si ca patura, moale, luase, cumva, forma umana. nu mai tin minte ce s-a discutat atunci, stiu ca am stat cam o ora, timp in care mogildeatza a ramas in permanentza acoperita cu patura (o vedeam prin crapatura usii lasate intredeschisa) si n-a zis nici pis. la un moment dat, matusa-mea s-a ridicat si i-a dus un pahar cu apa, iar mogildeatza l-a baut incet, cu inghitituri rare, fara sa-si arate chipul. la plecare, matusa m-a strins in brate, m-a mingiiat si a plins mult de tot in bratele bunicii. 
 
pe drumul inapoi spre casa am intrebat-o pe bunica ce s-a intimplat, de ce a plins matusa si ce era aia din fotoliu. am aflat ca mogildeatza era varul meu, bolnav de raceala (“pentru ca nu-i place sa poarte caciula, vezi? exact ca tine”), iar plinsul matusii era din cauza ca s-a bucurat ca am venit noi la ea (“asa e ea, mai emotiva”). n-am contrazis-o pe bunica, dinsa stia de toate despre orice si nu s-ar fi cuvenit, dar am simtit, atunci, ca ceva ingrozitor a ramas nespus si mai stiu ca, de atunci, in memoria mea de copil, au ramas intiparite imaginea celor doua picioare scheletice si a valurilor pe care le facea patura la fiecare miscare a mogildetzei. eram prea mic ca sa inteleg tragedia care se petrecuse chiar sub ochii mei si astazi inca traiesc cu regretul ca nu am apucat niciodata sa schimb o vorba cu mogildeatza, Stefan pe numele ei, varul meu in virsta de 12 ani. in aceeasi vara, la vreo doua sau trei saptamini dupa vizita noastra, am facut iar drumul catre matusa, dar de data asta nu numai impreuna cu bunica, ci si cu parintii mei, si pentru un cu totul alt motiv: o inmormintare.

multi ani mai tirziu, am aflat ca Stefan suferise de cancer osos si ca atunci cind ne-am dus noi la ei in vizita, boala era in faza terminala. cind am sunat noi la usa matusa se pregatea sa-i faca baie, iar el, cum nu se mai putea tine pe picioare, a asteptat rabdator in fotoliu ca matusa sa termine cu noi si sa vina sa se ocupe de el. de multe ori m-am gindit la matusa mea: la doi ani dupa dupa ce si-a pierdut sotul, si-a ingropat un copil. n-am reusit sa inteleg niciodata adevarata dimensiune a suferintei sale si nici cu dinsa nu am apucat sa mai vorbesc vreodata, pentru ca, dupa vreo trei ani de la inmormintare, linistita si impacata cu soarta, ne-a parasit intr-o noapte de iarna, in timpul somnului, cam pe la ora cind mos craciun trebuie ca se lupta cu troienele si cu sacii doldora de bucurii.
 
si copiii mor de cancer.
 
amintirile care au generat postul acesta au izvorit din tragedia pe care andreanum, aici, o povesteste in cuvinte atit de simple. tragedia aceasta se petrece acum, sub ochii nostri. eu nu-mi pot inchipui o suferinta mai mare decit aceea de a fi martorul mut al suferintei unui copil ce sa zbate in ghearele unei boli necrutatoare. cu ce ramii dupa asta, ca parinte, si ce mai are rost in viata?

este in stare un ultim zimbet al unui copil pe moarte sa umple abisul nascut in sufletele parintilor?

eu cred ca da.

voi?

(foileton sci-fi rural)

astazi, exact la ora 13:47 (11:47 gmt), pe ulita principala a satului moroieni, chiar in fata fero-metalului, a aterizat un ozn.

moroieniul este situat, strategic, chiar in gura vaii mortului, in umbra permanenta a barajului lui simirea, baraj abandonat de cind bunica fata. caldurile din ‘76 au fost atit de amarnice, incit riul ce se aduna cuminte in lacul de acumulare a secat definitiv, lasind in urma o vale stearpa, plina de pietre colturoase si busteni putrezi si urit mirositori, vale ce desparte versantul vestic al buciumanului mic de cel estic al muntelui dracului. in zadar veti cauta pe harta sau in biblioteca academiei vreo referire la moroieni, istoria sa a inceput prea recent la scara geologica sau, daca preferati, administrativa, odata cu disparitia riului. de fapt, prea putine au fost vizitele de dinafara pentru a-i documenta existenta si lumea s-a obisnuit asa. cit despre muntele dracului, numai satenii il stiu dupa numele asta, iar numele i s-a tras de la o sudalma a fostului primar, in momentul in care a aflat ca proiectantii au renuntat la constructia tunelului care i-ar fi legat de lume si le-ar fi adus curent electric. satenii cred ca asta e si motivul pentru care moroieniul nu apare pe harta, cui i-ar conveni sa aiba un sat neelectrificat pe harta tinutului de care raspunde? in urma deciziei de-a abandona lucrul la tunel, vasile garofita, primar neales democratic, dar om de omenie si tata de familie, a fost obligat sa renunte si la organizarea taberei pentru scolari (cum sa-i fi adus, calare pe magari sau cu felicopteru?), precum si a festivalului folcloric zambila din moroieni, ambele disparind, cum s-ar zice, inca inainte de-a se fi nascut. multi ani l-a urmarit of-ul asta si lelea stana, matusa-sa, sustine ca de la necazul asta i s-a tras si moartea, in ciuda faptului ca l-au gasit sfisiat de urs chiar linga ghereta parasita a paznicului barajului. actualul primar, marin burghelea, democratic ales, este var primar de-al lui vasile, dupa mama. de fapt, ar fi fost si culmea sa nu-i fie var sau chiar frate, din moment ce moroieniul are, cu totul, douazeci si patru de suflete, dintre care numai doua sint straine de meleagurile astea: parintele marcel avadanei, un flacau de 48 de ani sosit tocmai din craiova, si ciortan hodorogea, vinzatorul de la fero-metal, brutar in timpul liber si, pe sestache, colectionar de flori de colt, chibrite unguresti si timbre cu regele mihai.

satenii nu i-au dat nici o importanta, au socotit ca o fi vreun deodolit din ala de-al echipei de arhitecti. pina si omuletii verzui ce se invirteau in jurul sau au fost luati drept ingineri, chit ca statura lor era un pic diferita si nu sorbeau, nici unul, din vreo sticla. astia-s de la centru, ca prea-s disciplinati! a hotarit greavu, ciobanul, si si-a vazut linistit de scobitul intre degetele de la picioare. vazing atita lipsa de interes, pina si ciinele sau credincios i-a lasat in plata Domnului, preferind sa hapaie in gol dupa muste sau sa-si linga burta plina de paduchi. singurul care s-a manifestat la adresa intrusilor, si asta bine de tot dupa orele 15:00 (13:00 gmt), a fost terente, taurul lui spirciiala, care s-a si luat un pic dupa un ingineras obraznic ce se apropiase prea mult de el, pina cind l-a fortat sa se retraga sub deodolit, cu salopeta si casca in dezordine si proferind niste vociferari stranii catre umflatura lucioasa de pe sold. stabilind ca n-are rival, terente s-a retras alene la umbra unui molid si si-a vazut inainte de pascut.

inspre orele 17:00 (15:00 gmt), printre inginerasi a aparut un soi de masina de spalat cilindrica, care se tinea zumzaind dupa ei. asta a atras atentia lui pandele, care cosea iarba inalta din spatele casei. ia uite, ma, la astia, ce dracu tot masoara pe ulita? nu le-or fi zis aia dinainte ca problema e tunelu’? a pus coasa jos si s-a apropiat hotarit sa le zica vreo doua. in ciuda pasului sau apasat, inginerasii nu l-au simtit, erau ocupati cu zgirmanitu-n praf si, oricum, arbustii ce dadeau inspre curtea lui pandele erau destul de desi. d-apai ce masurati mneatale p-aicea, nu stiti ca tunelu’ s-a suspendat?. cel mai apropiat ingineras a sarit ca ars, si-a adunat sculele de pe jos, si-a tras una cu mina peste piept de-a iscat un nor de praf galbui si a rupt-o la fuga inspre deodolit. ailalti trei s-au strins gramada, protejind cu corpurile lor firave masina de spalat. da’ ce-aveti, bre, de va speriarati asa? a tusit pandele si a dat sa dea mina cu cel mai apropiat ingineras. acesta s-a retras un pas, a scos un ocmen ca a lu’ fane studentu‘, a zis repede ceva in el si l-a indreptat spre pandele cu mina tremurinda si ochelari negri, sticlosi. pandele a intins mina si a dat sa-l ia ca sa-l puna la ureche, dar inginerasul s-a tras inapoi cu o schimonoseala de dezgust pe masca. al dreac a lasat pandele sa-i scape si s-a apropiat banuitor de masina de spalat. acesta zumzaia incet, semn ca nu terminase inca rufele. pandele i-a dat un bobirnac, in gluma, si un tiutit ascutit i-a confirmat ca inca se invirte. satisfacut de descoperire, pandele a decis ca asa se poate discuta si s-a asezat in iarba, masurindu-i interesat pe inginerasi, care stateau bagati unu-ntr-altul si isi tot pasau unu’ altuia ocmenu.

va urma…

acum citava vreme, pe un site obscur, am citit oripilat un articol despre doi canibali de la periferia orasului new mexico, care au transat o betiva si au infulecat-o cu fasole. in fata judecatorului, nici unul dintre cei doi canibali nu a manifestat vreo remuscare, motiv pentru care au fost condamnati la pirnaie pe viata.

acuma, sa stam strimb si sa judecam drept…

pornim de la doua adevaruri pe care, daca le-am contesta, femeile si popii ne-ar arunca cu vitriol in ochi:

- barbatii e porci
- eva s-a nascut din coasta lui adam

in lumina celor de mai sus putem deduce logic faptul ca sarmanii nostri mexicani s-au infruptat cu fasole cu costita de porc afumata.

sa mergem sa-i eliberam.

azi-noapte, insomnia m-a muscat de fata. de regula, io dorm ca un bebelus curat si placut uscat, de cum pun capu’ pe perna, seara, pina-mi suna ceasu’, dimineata. care e secretu’? constiinta curata, normal. de multe ori ma trezesc cu doua-trei minute inainte de-a-mi suna ceasu’, ceea ce denota fara umbra de-ndoiala ca mi-a crescut un ceas interior (biologic ii zic savantii), care nu da gres niciodata. bine, mai sint si exceptii, cind ceasu’ meu interior suna pe la unshpe dimineatza sau dupa doishpe trecute de prinz, da’ astea sint cazuri rare si se intimpla, in special, cind cantitatea sau calitatea uleiului folosit pentru ungere, seara, a iesit cumva din parametrii uzuali.

deci, dupa cum spuneam, aseara am fost insomniac. cum somnifere nu obisnuiesc sa iau (n-am luat in viata mea vreunu’), am decis sa-l smecheresc pe tolomacu’ ene cu metode clasice: am inceput sa numar oi. dupa ce am numarat citeva stini intregi, de la noi din tara, cu tot cu patroni si sefi de liga (aolio, am pus si magarii, ma scuzati, ora tirzie!), am constatat ca sint mai treaz si mai revoltat decit inainte. booon, sa marim doza! mi-am zis, si am inceput sa numar tauri. dom’le, cirezi veneau! nu mai pridideam. alergau tropotind in jurul meu si io, cu o mina, ii apucam de coarne, ii doboram intr-o rina si ma urcam pe lesurile lor. pe la 327 m-am plictisit, prea devenise monoton, se stie ca taurii nu au dram de imaginatie si io, la ora aia, n-aveam nici un chef sa stau s-o fac pe matadoru’.

asa nu merge, am conchis, sa lasam animalele si sa trecem la masini. prima masina care mi-a venit in minte a fost logan-ul, drept pentru care am inceput sa numar veveritze. astea sint date dreacu’, in primul rind ca nu le vezi de crengi, apoi nici nu sint disciplinate, sa stea si ele potolite, ca oamenii, pina le bifezi. neaaa, mi-am zis, nu-mi pierd io timpu’ meu de somn cu numarat maimutzici din astea si gindul mi-a zburat imediat la ursul carpatin. nici pina la cinci n-am ajuns, ca era cam tirziu si restaurantele de liziera inchisesera, ca-n libertate sa-i numarati voi. oricum erau niste slabaturi, nici macar ca jumatate de urs nu merita clasat vreunu’, mieunau mai jalnic decit pisica vecinului, aia pe care am poreclit-o adidas, ca sare mai bine decit mizuno, a celuilalt vecin, careia nici macar efect nu poti sa-i bagi si refuza cu insistenta sa intre la vinclu’ usii de la intrare.

mi-am pipait buza si am descoperit ca e cam umflata, in ciuda faptului ca io ma simteam dezumflat de-a binelea. pai si io cum mai dorm in seara asta? disperat, am incercat sa numar lilieci, da’ astia, zbuciumati cum sint, ricosau din pereti in capu’ meu si-mi zguduiau memoria din soclu, fortindu-ma sa reincep numaratoarea de fiecare data. mi-am ridicat fata spre cer si, cu voce muta, am implorat: Dumnezeul meu, de ce n-ai nascocit si tu un animal care sa se preteze la numarat?

crocodilu’ este un animal reptilian de clasa medie si ferocitate maxima. n-am citit asta nicaieri, da’ la ora aia asa mi-a venit, te pui cu somnu’? hai sa numar crocodili, ar fi fost pentru prima data in viata mea si m-am gindit sa fiu si io original. in ciuda pericolului, am numarat cu succes vreo paishpe, cind mi-am adus aminte de un documentar bibisi in care un crocodil insfaca un tauras de pe mal si il tiraste in mocirla, moment in care am uitat subit numarul de crocodili si am decis ca mai bine numar papagali, ca cu astia pot sta linistit pe mal. la papagali am intimpinat prima problema majora: semanau atit de tare unul cu altul, incit n-am stiut cu care sa incep, asa ca am renuntat si i-am bagat pe amindoi in cusca, sa-i numar alta data. purici. PURICI? ce dracu mi-a venit? pai io nici nu stiu cum arata un purice, darmite sa-i mai si numar. de unde stiu io ca nu numar un paduche mai atletic, o capusa cu bretele sau o furnica in stadiu de fat-frumos? e ca si cum as numara mere cu gutui si dude, iar rezultatul va fi, in mod sigur, viciat. care stii, mah, cum arata un paduche?

ma uit la ceas si vad cum limba mare trece de 6. e si jumate, imi zic in gind, in alte nopti, la ora asta, dormeam bustean. lei nu merita sa numeri, asta am stabilit mai demult, ei nu prea se sufera reciproc si trebuie sa umbli prea mult pina insumezi citiva, plus ca au prostul obicei sa te muste de ureche sau coapsa, depinde pe ce parte alergi, ceea ce nu este deloc compatibil cu statutul de somnolent. euro nu stau sa numar acum, pentru asta iti trebuie cap limpede si daca aprind lumina imi zboara somnu’. deodata m-am plesnit peste frunte si apoi am stat linistit 15 minute sa-mi aduc aminte de ce. asta e: sa numar somni! m-am dezbracat de caracter si mi-am dat tricou’ jos, m-am urcat pe trambulina si am plonjat in apele dunarii albastre. am dat reset la abac, am deschis ochii, i-am inchis la loc, am tipat cu bule de aer pline de nervi si am iesit pe mal sa-mi torn visine pe globii oculari si whisky pe git, ca sa-mi treaca gustu’ de mlastina. cum dracu’ vietuiesc, dom’le, somnii in mizeria aia? daca turnam niste pamint si vreo 4-5 camioane de ingrasaminte, trecem dunarea la pas, nu mai zic ca am putea transforma insula brailei in ditamai continentu’. sau brailii, cum e corect? ca doar e drumu’ taberii, nu drumu’ taberei. sau nu? cum e?

ce sa mai numar io? m-am sculat intr-o rina si am dat roata cu ochii prin casa. era intuneric bezna. m-a trecut un fior; sa vezi ca am uitat sa las frigideru’ deschis. m-am sculat alene si l-am verificat; asa era, era inchis. m-am felicitat batindu-ma pe umar ca am uitat sa-l las deschis si m-am intors in pat. ce sa mai numar?

afara s-a pornit un vint salbatic, necrestin. plopul ala de tuia sau baobab – ce-o fi (chiar, ce dracu’ o fi pomu ala de sub fereastra?) imi bate in geam ritmic, aproape amenintator. apropo de baobab: io nu m-am priceput niciodata la conifere, dar stiu ca singurul conifer care isi pierde frunzele iarna este zada. ce jalnic arata un conifer in curu’ gol, cred ca de-aia a si aparut obiceiu’ de-al impopotona cu globulete si ghirlande, de craciun. tuz gura matii de pom timpit, cum dracu’ sa dormi in conditiile astea? am inceput sa numar izbiturile din geam, dar m-am plictisit repede.

apoi, cu ultimele puteri, am renuntat la numarat, am inchis ochii si am adormit bustean.
 

Daca nu citesti acest mesaj vei primi 100.000 EURO.

Anunta-i si pe altii sa nu-l citeasca, pentru ca e incredibil, chiar functioneaza: si eu l-am citit si nu am primit 100.000 EURO.

It was entertainment night at the Senior Center and the Amazing Claude was topping the bill. People came from miles around to see the famed hypnotist do his stuff. As Claude went to the front of the meeting room, he announced:
- Unlike most hypnotists who invite two or three people up here to be put into a trance, I intend to hypnotize each and every member of the audience.
The excitement was almost electric as Claude withdrew a beautiful antique pocket watch from his coat.
- I want you each to keep your eye on this antique watch. It’s a very special watch. It’s been in my family for six generations.
He began to swing the watch gently back and forth while quietly chanting:
- Watch the watch, watch the watch, watch the watch…
The crowd became mesmerized as the watch swayed back and forth, light gleaming off its polished surface. Hundreds of pairs of eyes followed the swaying watch, until, suddenly, it slipped from the hypnotist’s fingers and fell to the floor, breaking into a hundred pieces.
- Shit! said the hypnotist.
It took five days to clean up the Senior Center.

HAPPY NEW YEAR!

in virtutea unui obicei impamintenit de 17 ani in romania, si anul acesta, zapada ne-a luat pe nepregatite. de data asta, victima nu a fost nea nelu, zugravu’, care a alunecat pe gheata risipindu-si toate sculele prin canalizarile neacoperite dimprejur sau tanti aglaia, fosta pianista la opera si actuala posesoare de mops cu vesta, garsoniera in floreasca si pensie de urmas, ci ditamai demnitaru’, taman ministrul transporturilor. masina perfida audi a6 asta, cu toata clima bizonica de care e in stare. pai ce computer de bord e ala care iti zice ca “bey, fii antena, satelitu’ astra e la ora 14:00, calca frina”, da’ nu-ti spune “vezi, boule, ca a dat zapada, incalta-ma cu cauciuce de iarna”? sincer, tractoru’ meu e mult mai destept. un vot de blam importatorului de audi in romania, care a adus varianta cu procesor depasit moral.

acuma, tot taraboiul asta din presa, mie, mi se pare ceva normal. normal in sensu’ ca doar n-o sa zica de nea nelu sau tanti aglaia, da-i in pizda masii p-astia, sa cada ca popicele, ci normal in sensu’ ca face (sau nu) tot posibilu’ sa aflam ce s-a intimplat. lu’ turcescu, acum, pe linga fatza aia de piftie marinata-n sos de bere neagra ii tremura si chilotii, vc a scris si el ceva de asta si a pus o poza mare in care se pupa in bot cu fostul si , cel mai probabil, viitorul ministru, unii tipa ca din gura de sarpe “afara cu sobolanu” (cum o tipa sarpele?), altii tac mult mai asurzitor. dupa ordine si interese, ca doar “la asa tara, asa presa”, nu?

bun, omul a avut un accident. asta e, se intimpla, nimic iesit din comun. problema e ceea ce s-a intimplat dupa aia: uite victima/nu e victima, uite intelegerea de tip financiar/nu exista nici o intelegere de tip financiar, uite fiola/nu e fiola. nimic nu e clar si mare parte din bulibaseala asta e imputabila presei. ca om normal, responsabil si integru, daca tractoru’ meu mi-ar fi facut un pocinog din asta, io stiu un singur lucru: as fi stat acolo pina cind venea politia. pentru ca e normal sa procedez asa cum stabileste legea, pentru ca responsabilitatea mea se extinde si asupra faptelor pe care le fac neintentionat si pentru ca integritatea morala imi porunceste sa nu o dau cotita, pe dupa coltul legii, lucru de care ar profita, neindoios, cei care imi poarta simbetele. bine, unii catelusi de presa au avansat deja ideea ca ar fi fost un accident usor, dar, din ce-am vazut io la teveu, masinile erau avariate destul de bine, nu aveau numai o aripa infundata sau un far crapat. basca presupusa victima, confirmata de politistul ilie tufan si medicul de garda, dar negata vehement de sofer, tatal cu bani nesperati de sarbatori si presa anti (sau pro, depinde de vederile pe care le aveti). da’ poate sint io exagerat, poate asta e mizilic pe linga accidentul de la balotesti sau vreo deraiere de tren cu salt de pe pod direct peste traficul de dedesubt (scenariu sci-fi, recunosc, pentru ca inca nu s-a intimplat, dar perfect plauzibil). cred ca asa si este, exagerez io, dar evenimentele ulterioare accidentului, dupa parerea mea, ridica semne de intrebare mult mai grave decit balotestiul sau vreo garnitura de tren care s-a crezut condor: chiar este posibil ca, in tara asta, sa scapi cu fata curata indiferent de ce ai savirsit?

io zic asa: SA FIE APLICATA LEGEA, NECONDITIONAT SI INDIFERENT DE URMARI. vreau sa vad legea in exercitiul functiunii, vreau sa vad organele abilitate cum isi fac datoria asa cum trebuie, la fel cum ar face-o si in cazul meu sau al tau, ca nedemnitari, daca am fi avut vreun accident si am fi incercat sa “smecherim” ancheta. sa fie aplicata legea si pentru intirzierea aia de 30 de ore de la accident si pina la prezentarea la politie, si pentru presupusa intelegere cu parintii presupusei victime, si pentru organele genitale ale unei prese in orgasm politic cu nabadai (recte pulile alea de jurnalisti care il scot victima taman pe… orban). pentru ca, daca se musamalizeaza treaba asta (a cita oara, fir-ar sa fie?), victimele nu sint altii decit noi insine. dinupaturica asta de demnitari trebuie scuturata un pic. macar pentru magariile pe care le face pe strada, in vazul unei tari intregi, daca pe alea de alcov nu le poate dovedi nimeni.

pacat, chiar il simpatizam, pe undeva, pe orban…

UPDATE: pentru a ingrosa cantitatea de cacat aruncat in ventilator (cum ii place lui sa spuna), vc sugereaza parchetului de pe linga inalta curte de casatie si justitie sa se auto-sesizeze despre faptul ca turcescu (care nu-mi este simpatic deloc, cred ca trebuie precizat asta) a publicat/difuzat/dezvaluit continutul convorbirii telefonice pe care a avut-o cu ministrul accidentar-musamalist. in acest scop, vc se ajuta de urmatorul paragraf de lege:

Violarea secretului corespondenţei

Art. 195. – Deschiderea unei corespondenţe adresate altuia ori interceptarea unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon, telegraf sau prin alte mijloace de transmitere la distanţă, fără drept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează sustragerea, distrugerea sau reţinerea unei corespondenţe, precum şi divulgarea conţinutului unei corespondenţe, chiar atunci când a fost trimisă deschisă sau a fost deschisă din greşeală, ori divulgarea conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de acesta din greşeală sau din întâmplare. Dacă faptele prevăzute la alin. 1 şi 2 au fost săvârşite de un funcţionar care are obligaţia legală de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea informaţiilor la care are acces, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 5 ani şi interzicerea unor drepturi. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

pai bine bai, papagal de hazna nationala, paragraful asta nu spune nimic despre dezvaluirea continutului corespondentei sau a unei convorbiri telefonice care ti-a fost adresata, ci se refera la interceptarea si dezvaluirea acestora de catre o tertza parte. deci bai ciutacule, daca te ameninta unu’ la telefon, poti sa te duci cu inregistrarea la politie (sau unde vrei tu), fara teama ca te baga aia la violarea corespondentei; sau tu esti atit de dobitoc incit nici macar asta nu esti in stare sa pricepi? specimenul asta e jurnalist/redactor sef? du-te, ba, la capsuni, in spania, cistiga-ti existenta in mod cinstit.

va pun si o poza, ca asta editeaza imediat cum e prins cu drujba la taiat garoafe, doar n-ar fi prima oara:

Sotia, suparata ca sotul e plecat cu zilele de acasa la vanatoare, ii cere insistent acestuia sa o ia si pe ea sa vada ce pasiuni poate naste acest sport sangeros. Sotul o aseaza la locul de panda si-i face instructajul:
- Cand vezi vanatul, ridici pusca, iei linia de ochire si tragi. Atentie insa, sa fugi repede la vanat, sa nu ti-o ia alt vanator inainte si sa-ti fure trofeul.
Zis si facut. Se pune femeia la panda si, nu dupa mult timp, sotul aude o impuscatura si apoi zgomot mare si cearta. Fuge repede in directia respectiva si o vede pe sotie certandu-se aprig cu un domn:
- Bine, madam, bine, am inteles! Cerbul e al tau, dar macar lasa-ma sa-i scot saua…

romani, sintem priviti.

in clipul de mai sus, calul este batut pina la moarte. dar asta nu e important, cu treburi din astea ne-am obisnuit, ceea ce socheaza este C.H.E.S.T.I.A. aia pe care ne-o arata sageata. asta dovedeste faptul ca ne-au ginit, baietii sint cu ochii pe noi ca pe butelie, si e timpu’ s-o lasam mai moale daca nu vrem s-o luam in bot original.

am crezut ca vreti sa stiti.

Un român decide ca e momentul sa prinda ceva cheag si emigreaza în Canada. Acolo se pune serios pe treaba si începe sa câstige multi bani. In cele din urma se întoarce acasa plin de bani, iar un vecin, verde de invidie, îl întreaba:
- Dar cum ai reusit, mai vecine, sa faci atâta avere?
- Pai simplu, vecine, ma trezeam în fiecare zi pe la 10-11, faceam un dus, beam o cafeluta si dadeam un telefon sa vina niste fete, sa ne simtim bine. Dupa câteva ore de distractie, pe la 3, ieseam si eu la munca. Mergeam pe strada si vedeam o hârtie de 100$, ma aplecam si o ridicam. Mai încolo era una de 50$, o luam si pe aia. Si tot asa, culegeam de pe caldarâm bancnote peste bancnote, pâna oboseam si îmi dadeam seama ca e momentul sa ma întorc acasa. Pâna noaptea târziu mai mâncam, ma mai distram cu fetele, iar a doua zi o luam de la capat.
Vecinul se decide sa faca si el la fel. Vinde tot, îsi ia bilet de avion si se opreste in Toronto. Când iese din aeroport, vede pe jos o hârtie de 100$. Se apleaca si da sa o ridice, dar se razgândeste brusc, zicîndu-si în sinea lui:
- Da’ ce, sunt prost sa ma apuc de lucru chiar din prima zi?

sample 1 – cu pixu-n gura si limba-ntre urechi

sample 2 – cu muci pe basca si parfum de pruna

sample 3 – cu sinceritate impinsa la extrem