Fiul unui general ceausist, Mircea Geoana va fi maine la Timişoara. El si cei care-l insotesc vor sa confişte istoria unui oraş, primul oras eliberat de comunism. Daca exista undeva dreptate in ceruri  sau pe pamant acest lucru nu trebuie sa se intample! Pentru cei tineri vom reda putin din istoria acestui oraş glorios, semnul luptei anticomuniste.

La Bucureşti, pe 17 decembrie 1989, Ceauşescu a obţinut din partea CPEx aprobarea folosirii forţei pentru înăbuşirea revoluţiei de la Timişoara. În dimineaţa zilei de 18 decembrie, centrul Timişoarei era păzit de soldaţi şi agenţi de Securitate în haine civile. Primarul Moţ a cerut o adunare a partidului la Universitate, cu scopul de a condamna „vandalismul” zilelor precedente. De asemenea a decretat legea marţială, interzicând populaţiei să circule în grupuri mai mari de două persoane. Sfidând interdicţiile, un grup de 30 de tineri au înaintat spre Catedrala Ortodoxă, unde au fluturat drapele tricolore din care tăiaseră stema comunistă. Aşteptându-se să se tragă în ei, au început să cânte „Deşteaptă-te, române!”, care fusese interzis din 1947. Într-adevăr s-a tras asupra lor, unii dintre ei au murit, alţii au fost răniţi grav, în timp ce unii au avut norocul să scape.

În aceeaşi seară, 43 de cadavre ale celor împuşcaţi mortal la demonstraţie, dar şi ale unor răniţi executaţi în Spitalul Judeţean, au fost sustrase de la morga spitalului şi duse la Bucureşti pentru ca urmele represiunii să fie şterse. Cadavrele vor fi incinerate la crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti, cenuşa a fost colectată în patru pubele de gunoi şi ulterior deversată într-o gură de canal aflată pe raza localităţii Popeşti-Leordeni, Ilfov.

La 19 decembrie, Radu Bălan şi Ştefan Guşă au vizitat muncitorii din fabricile timişorene, dar au eşuat în a-i determina să-şi continue munca. Pe 20 decembrie, coloane masive de muncitori au intrat în oraş. 100.000 de protestatari au ocupat Piaţa Operei (astăzi „Piaţa Victoriei”) şi au început să strige sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”. În foaierul Teatrului Naţional din Timişoara o serie de cetăţeni curajoşi vor crea Frontul Democratic Român, cu un Program politic în care se regăseau cererile celor aflaţi în Piaţă. Între timp, Emil Bobu şi Constantin Dăscălescu au fost desemnaţi de Elena Ceauşescu (Nicolae Ceauşescu era la acel moment într-o vizită în Iran) să se întâlnească cu o delegaţie a protestatarilor; totuşi, ei au refuzat să îndeplinească revendicările oamenilor şi situaţia a rămas în mare parte neschimbată.

La 20 decembrie, trenuri încărcate cu muncitori de la fabrici din Oltenia au sosit la Timişoara. Regimul a încercat să-i folosească la înăbuşirea protestului, dar până la urmă aceştia s-au alăturat timişorenilor. Un muncitor explica: „Ieri, directorul fabricii noastre şi un oficial al Partidului ne-au strâns în curte, ne-au dat bâte din lemn şi ne-au spus că huliganii şi ungurii devastează Timişoara şi că este de datoria noastră se mergem acolo şi să ajutăm la înăbuşirea demonstraţiilor. Dar acum mi-am dat seama că nu este adevărat.” Treptat situaţia iese de sub controlul autorităţilor. Mai mulţi militari încep să fraternizeze cu demonstranţii. La sfârşitul zilei, Timişoara este declarată oraş liber de către demonstranţi.

Timişoara trebuie sa ramana anticomunista, Geoana si liberalii rosii nu au ce cauta in Timişoara. Primul oraş eliberat de comunism este al nostru si nu al lor. Nu-i lasati sa ocupe Timişoara!

In zona Argesului exista traditia ca de Sf. Andrei sa se puna grau la incoltit in casa, pentru a vedea cum va fi norocul anul urmator. Mai exista o traditie sa se unga cu usturoi maruntit tocurile usilor si geamurilor pentru ca in noaptea aceasta umbla strigoii, intra in case si fura mintile oamenilor.

Cum cu usturoi nu aveam voie sa manjim usile si geamurile, imi aduc aminte ca atunci cand eram mica puneam acasa cu totii boabe de grau la incoltit in farfurioare. La Craciun se interpretau rezultatele: dupa lungimea si robustetea firelor de grau se putea spune cine va avea mai mult noroc si sanatate in anul ce va veni.

Nu stiu daca este un mod valid de a prezice viitorul, insa era o activitate amuzanta, si fiecare incerca sa aiba grija de germenii de grau cum stia mai bine, pentru a avea cele mai lungi si frumoase fire: le udam des, le puneam la lumina, la caldura, faceam diverse experimente pe ele. Era amuzant.

Aseara am gasit in pachetul de mancare primit de acasa o punguta cu grau. Multumesc, mama! Uitasem de acest obicei, si chiar mi-a placut sa reiau traditia: am ales cele mai frumoase boabe, si le-am asezat cu grija pe stratul de vata umeda dintr-o cescuta pentru lumanari. Acum astept sa creasca, le tin la lumina si la caldurica, si la Craciun… om vedea noi!

Mie mi-a mai ramas grau, asa ca daca nu aveti… cereti. Si… aveti grija cu usturoiul si cu strigoii! Eu cred ca mananc mujdei in seara asta…

ps. La multi ani tuturor ce poarta numele de Andrei sau Andreea!

Locuia într-o ţară tare frumoasă o fată şi mai frumoasă. Şi faptele îi erau pe măsura frumuseţii, poate chiar o întreceau. Dar nimeni nu o aprecia la justa valoare. Cum n-o da, cum n-o întorcea toată lumea era împotriva ei. Erau invidioşi mai ales pe frumuseţea şi, oricât ar părea de straniu, pe înţelepciunea ei (deşi se ştie că aceste două calităţi nu fac menaj împreună). Absolut toate acţiunile pe care le iniţia îi erau sabotate, huiduite, batjocorite şi ironizate. Dar fata noastră nu se da bătută. În fiecare zi sfida maţele pestriţe din jurul ei, încercând să realizeze nişte idealuri frumoase şi înălţătoare, ca mai apoi, la bătrâneţe, să nu regrete că şi-a trăit traiul sau şi-a mâncat mălaiul degeaba.

Bunăoară, într-o zi a început să sape o fântână pentru că satul nu era bine aprovizionat cu apă şi toţi ar fi avut ceva de câştigat din asta. Dar credeţi că i-au permis să facă o faptă bună? Groapa pe care o săpa în timpul zilei, era astupată noaptea de invidioşi, care plecau de la locul faptei cu un rânjet perfid în colţul gurii. S-a chinuit biata fată cam vreo două luni să ducă la bun sfârşit proiectul iniţiat, dar în cele din urmă s-a lăsat păgubaşă.

Dar asta nicidecum nu înseamnă că a renunţat definitiv la idealuri. După o lună de reculegere, când i-a mai trecut din stres şi angoasă, a trecut la implementarea unui alt proiect - Plantează şi tu un arbore.

Deci, s-a sculat fata noastră într-o dimineaţă mai devreme, a luat un hârleţ şi un arbore, şi s-a îndreptat spre marginea satului, unde preconiza să-l planteze. După vreo jumătate de oră de mers, a ajuns la locul faptei, s-a dezbrăcat până la brâu şi a început să sape groapa pentru arbore. Oamenii care treceau pe alături nici măcar nu se oboseau să o salute, să o întrebe ce mai face… Totuşi, domnişoara combativă a reuşit să-şi sădească pomul, l-a stropit cu apă, a îmbucat ceva şi spre seară s-a întors acasă. Însă răufăcătorii n-au stat cu mâinile în sân nici de data aceasta. Pe la miezul nopţii s-au furişat tiptil şi l-au zmuls din rădăcină, turnând motorină în groapa rămasă goală. Desigur că n-au scăpat momentul să râdă sardonic la plecare.

A doua zi fata s-a îndrepat cu o căldare de apă la arborele ei de care reuşise deja să se ataşeze. A rămas înlemnită văzând dezastrul. Mai mult chiar, a izbucnit în plâns. Lacrimi mari i se scurgeau pe faţă. Dar niciun sătean care trecea pe alături nu a compătimit-o, nu i-a adresat niciun cuvânt de alinare.

A mai trecut o lună tristă. Fata nu ştia de ce să se mai apuce. În cele din urmă a luat o decizie fermă: dacă în viaţă nu-mi merge, o să-mi meargă în dragoste. Zis şi făcut. Şi-a pus desagii pe umăr într-o bună dimineaţă şi a trecut dealul în satul vecin, unde o aştepta o mândreţe de flăcău, frumos ca şi ea, dar mult mai ghinionist. Au jucat nunta pe malul care despărţea cele două sate, ca să evite tot soiul de intrigi şi atentate. Mai mult, şi-au clădit acolo şi o casă, în nădejdea că că nimeni nu se va amesteca în viaţa lor. Speranţe deşarte…

***************

Deci, după cum spuneam, fata noastră, care între timp devenise nevastă, încerca să-şi clădească fericirea pe dealul golit de vegetaţie, bătut de vânt şi ploi din toate părţile, dar cu inima plină de încântare când îşi vedea soţul falnic şi blajn, mai ales când îi treceau prin faţa ochilor faptele frumoase pe care urma să le înfăptuiască împreună pentru binele comunităţii din vale. N-o deranja că nu-i erau recunoscători şi că-şi arătau ostilitatea cu orice ocazie. Avea un suflet bun pe care răutatea oamenilor nu reuşise să-l urâţească.

Gospodăria lor era tot mai înfloritoare. Aveau un grajd plin de animale, coteţul devenise neîncăpător pentru păsări, care rămâneau peste noapte cocoţate în copacii de lângă casă.  Se mai întâmpla uneori ca vulpea să le mai răpească câte o moţată, dar soţii nu-şi pierdeau optimismul. “Şi vulpea e fiinţă, are şi ea nevoie de hrană. Nouă ne ajunge şi ne mai rămâne”, spuneau ei senini.

Numai că, la un moment dat, vulpile şi alte vieţuitoare carnivore din pădurea de sub deal au început să simtă concurenţă. Adolescenţii din sat au dat de gustul distracţiilor, numai că nu erau mari amatori de muncă cinstită. De fapt, şi părinţii îi educase alintaţi, leneşi, cu dispreţ faţă de muncă, aprigi băutori. Şi unde puteau să găsească aceştia merindele, vinul şi banii atât de necesari pentru chefurile lor interminabile, dacă nu la căsuţa din vârful dealului. O puteau face nepedepsiţi, dimpotrivă toată lumea i-ar fi lăudat dacă le-ar fi făcut un rău cât de mic intruşilor. De mici copii au auzit doar de rău vorbindu-se despre ei, le stăteau la toţi ca sarea în ochi şi nimeni nu ar fi fost împotrivă să râdă pe seama lor.

De aceea, cam în fiecare sâmbătă dădeau câte o raită pe la gospodăria de la marginea satelor şi furau câte 2-3 găini pentru frigărui, iar dacă reuşeau – şi câte o căldare de vin roşu, că era cel mai bun vin din sat şi flăcăuanii ştiau să aprecieze tot ce e mai bun pe faţa pământului. A doua zi, dumunică, satisfăcuţi, îşi povesteau râzând unul altuia isprăvile de haiduci şi simţeau cum cresc unul în ochii altora, se simţeau parcă mai uniţi, mai bărbaţi.

Tinerii însurăţei erau în luna de miere şi nu aveau timp să-şi numere orătăniile, să mai măsoare vinul din poloboace dacă nu se evaporă. Dimpotrivă, când vedeau că trece vreun tinerel pe lângă casa lor, erau foarte bucuroşi, îl pofteau în casă, îl serveau cu tot ce aveau mai bun şi-i mai puneau în traistă câte o garafă de vin. Se cam plictiseau în vârful dealului, de aceea erau bucuroşi de oricine le trecea pragul.

***************

În localitatea din vale, printre sătenii inculţi şi analfabeţi locuia un ins erudit, intelectual. Ştia atât de multe, încât părea că a învăţat pe de rost toate enciclopediile din lume. Dar era hain la inimă şi cu cerul gurii negru. Îi dispreţuia pe toţi din jurul său, dar reuşea să-şi mascheze sentimentele, făcându-l pe fiecare să creadă că îi doreşte doar binele. Pe faţa-i uscăţivă se contura o mustaţă rară, care crea o impresie ciudată, de falsitate, nefiresc. Nu părea a fi una naturală, ci mai degrabă ataşată, încleiată cu lipici. Ai fi jurat că este o femeie travestită. Avea şi el de reglat nişte conturi cu nevasta din deal. Cândva îi ceruse mâna, dar îl refuzase cu un uşor  dispreţ şi dezgust. Gestul nu a trecut neobservat, iar ranchiuna îl măcina cu puteri înnoite cu trecerea timpului.

Dar iată că sosise şi ziua răzbunării. Eruditul a observat că se copsese toate premisele care i-ar fi permis să-şi pună în aplicare planurile perfide şi răutăcioase. Cu băieţii din sat nu se afla în relaţii strălucite, aceştia simţind instinctiv că nu e unul de-al lor, dar totuşi îl tolerau, mai ales când puteau extrage din afacerile cu el nişte foloase.

Deci, într-o seară, Eruditul a mers la club, la o partidă de biliard, cică. Trăgând cu urechea, auzi zvonurile răutăcioase care circulau pe seama cuplului din deal, care-şi permitea să fie fericit fără a cere permisiunea nimănui. Sătenii erau de-a dreprtul ultragiaţi de situaţia creată, starea de spirit generalizându-se încetul cu încetul. Nici tinerii nu puteau rămâne deoparte, căci sufereau părinţii, buneii şi străbuneii lor. De aceeea, în fiecare seară, la club, născoceau tot felul de planuri ce i-ar fi pus la punct pe cei care nesocoteau autoritatea satului. Numai că, fiind lipsiţi de imaginaţie, cu mintea înecată în alcool, nu reuşeau să nască nimic, niciun plan viabil.

Desigur că Eruditul era pur şi simplu de neînlocuit în aceste circumstanţe.  Flăcăii cei mai temuţi din sat îl priveau cu mult respect, chiar cu un soi de veneraţie. Solidarizarea i-a făcut să se simtă utili şi necesari.

“Nu au ce căuta pe teritoriul NOSTRU, îşi începu discursul un pic patetic şi teatral Eruditul”. Altădată ar fi fost persiflat dacă îndrăznea să vorbească atât de livresc, de nefiresc, dar de data aceasta totul îi era iertat. Iar el o ştia. “Nici urmă de-a intruşilor nu trebuie să rămână pe deal. Exemplul lor ar putea fi contagios, ar putea suferi copiii NOŞTRI. Dar nu-i putem lăsa să plece aşa. Ar putea reveni. Să mergem!”, icni el hotărât.

Se îndreptără cu toţii spre vârful dealului. Acolo ardea o luminiţă, era încă devreme şi gospodina încă nu se culcase (soţul ei era plecat în komandirovkă pe câteva zile). După un sfert de oră ajunsese în preajma casei. “Tu, tu şi tu, indică el cu degetul arătător spre flăcăuanii care respirau din greu, o veţi face pe cucoană să se simtă bine! Iar ceilalţi pregătiţi chibritele şi motorina!”.

Zis şi făcut. Primii trei intară în casă, de unde în curând se auziră strigăte disperate. Ceilalţi, rămaşi afară, adunară paie pe care le stopiră cu motorină şi începură să incendieze tot ce le ieşea în cale.

După vreo 15 minute, tinereii ieşiră din casa care încă nu ardea, încheindu-se la şliţuri, cu rânjete satisfăcute, lăţite pe feţele lor un pic nătânge. Restul flăcăilor se năpustiră şi ei în casă, unde şi-au satisfăcut instinctele sănătoase, căci toţi fără osebire erau ahtiaţi după femei. Nevasta zăcea leşinată pe podea, lângă prag.  Întreaga gaşcă ieşi în grabă afară. La plecare, unul din ei aruncă o făclie peste casă.

***************

Când a revenit din komandirovkă, soţul era să-şi piardă minţile de durere şi disperare. Priveliştea care i se înfăţişa în faţa ochilor semăna mai degrabă cu cea din  Valea Morţii: din gospodăria lor nu rămăsese decât scrum şi cenuşă. Soţia sa, după ce a fost internată la Spitalul de Urgenţă în secţia de terapie intensivă, unde s-a zbătut între viaţă şi moarte timp de două zile, decedase cu câteva ore în urmă. Din casa arzândă o scoseseră doi  boschetari care hălăduiau prin împrejurimi în noaptea cu pricina.

Între timp la locul faptei ajunsese poliţia şi anchetatorul. Era unul din cei mai buni din ţară. Din o sută de crime reuşea să descopere infractorii în 7-8 cazuri, de aceea era foarte apreciat atât în mediul profesional, cât şi de populaţie.

A poposit în primul rând la primăria din sat, unde primarul şi secretara sa îl aşteptau deja cu masa întinsă. După un dejun copios şi câteva pahare de vin, anchetatorul, însoţit de poliţie, a urcat într-un uazik şi s-a deplasat la fosta casă din deal, unde urma să desfăşoare o investigaţie. Ajuns la locul faptei, criminalistul a început să-şi pună în practică cunoştinţele acumulate la Academia de Poliţie. Atenţia i-a fost atrasă de două frunze, unicele, rămase pe o creangă arsă aproape în întregime. A numărat cu atenţie toate “vinişoarele” care le străbăteau  de-a lungul, apoi şi de-a latul. S-a aşezat pe un trunchi de copac şi s-a cufundat în meditaţie. Părea intrat în transă. Trecuse deja jumătate de oră, dar chipul său continua să rămână împietrit. Însă vraja a fost curmată de un  poliţist mai năuc, care decisese să se uşureze şi care se împiedicase de un picior al anchetatorului, acoperit de buruiene. Acesta a sărit ca fript, înjurând printre dinţi “Cu dobitocii ăştia n-ai nicio şansă să-ţi faci siesta…”.  Dar se reculese rapid, îşi îndreptă cravată şi zise: “Cauza incendiului este clară. Scurt-circuit”. Poliţiştii din jurul său muţiseră de admiraţie. Să rezolve cazul într-un răstimp atât de scurt, doar cu două frunze, numai un adevărat profesionist o poate face.

Au urcat cu toţii satisfăcuţi în maşină şi au pornit în direcţia centrului raional pe calea cea mai scurtă, ocolind satul din vale. Ziua de muncă nu se încheiase încă pentru anchetator, care urma să întocmească un raport pe marginea cazului.

În sat evenimentul nu a produs prea mare tulburare. Rânduielile ordonau viaţa oamenilor timp de veacuri şi aceştia nu puteau să le încalce din cauza unui eveniment minor. Nici măcar nu erau din sat. Acolo, pe vârful dealului, păreau picaţi din altă lume.

La înmormântare au venit doar cei doi boschetari şi încă câţiva oameni din sat care nu prea aveau ce mânca. Popa l-a trimis pe dascăl să oficieze serviciul funerar în locul său, pentru că i se ivise un chilipir destul de solid în localitatea vecină, unde murise unul din şefii locali. A fost îngropată în grabă, iar soţul ei a părăsit  imediat localitatea după înmormântare.

Soarele lumina cu putere pe cerul azuriu. Aerul înmiresmat de miile de flori şi ciripitul fermecător al păsărilor încântau simţurile sătenilor care s-au trezit dimineaţa devreme să meargă la biserică. E duminică şi rânduielile strămoşeşti nu pot fi încălcate.

Am participat la evenimentele prilejuite de celebarea a 150 de ani de la înfiinţarea Facultăţii de Drept. Consider semnificativ faptul că sunt student la cea mai prestigioasă Facultate de Drept din România, mai ales într-un moment important ca acesta – 150 de ani de Tradiţie. Fotografia este realizată în Aula Magna.

Azi am mai auzit una.  Eu unu detest religia. Ce inteleg eu prin religie?

Se ia una bucata biserica si una bucata popa. Se iau mai multe bucati de credinciosi.. sau creduli, nu stiu cum sa le zic.  Trebuie multe bucati tare. Se duc bucatile in biserica si se aseaza in genunchi. Vine popa si incepe sa-i stropeasca cu apa sfintita (cu argint evident).  Nimic dubios. La un moment dat, toti crestinii aia se pun pe burta jos. Popa incepe sa ii calce in picioare practic, adica sa calce pe ei si sa ii stropeasca in continuare.  Ei se inghesuie acolo sa fie calcati de popa. Cica daca esti calcat in picioare de popa ala atunci ti se indeplineste ce dorinta vrei tu.  Din cate am vazut eu, popii astia in general cam depasesc suta de kile.  Is curios cati din enoriasi vin a doua oara cu dorinta de a rezolva o durere de spate ceva.  Da – asta la vreo 50 de km de Bucuresti.

Se mai ia una bucata biserica si una bucata popa. Biserica o asezam pe un deal si ii facem un zid mare imprejur. Pe popa il punem in biserica. Se ia una bucata credincios – sau credul, cum vreti si se aseaza la poalele dealului. Punem credinciosul in genunchi si ii dam sarcina: urca in genunchi dealul, si inconjoara zidul bisericii de 3 ori in genunchi pe aleea din beton si ti se indeplineste o dorinta.  Nu conteaza ca iti sangereaza genunchii de nu te vezi si ca ai sa mergi schiop doua luni, ideea e sa faci cum iti zice popa ala daca vrei sa ti se indeplineasca dorinta. Asta e la vreo 10 km de Suceava.

Acu, fara intentia de a ofensa vreo traditie, vreun cult, religie, vreun om.. intrebarea mea… de unde au scos cacaturile astea de obiceiuri sado-masochiste ca eu am citit de  cateva ori biblia de la cap la coada si n-am gasit nimic care sa semene cu ce se intampla acolo.    Una e sa crezi in Dumnezeu si alta e sa crezi in niste farmece si niste traditii idioate care iti dau tie nu stiu ce impresie ca ai contribuit cu ceva pentru indeplinirea rugaciunii.  Ca e mult mai usor sa lasi un popa sa iti rupa spatele decat sa iti corectezi putin din comportament, si e mult mai usor sa iti rupi genunchii decat sa iti ceri iertare de la cineva caruia stii ca i-ai gresit. Prea mare mandria. Lasa ca mergem la biserica si ne rezolva popa daca ne rupem spatele si ne farmam genunchii daca Dumnezeu nu poate mocca.  HA!

“fiecare om este dator sa manance covasa, in aceasta zi, pentru ca sa fie ferit de strigoi”(Pamfile, 1914, p. 146).

Covasa.

Prin Colinele Tutovei, la Ovidenie sau la Santandrei, se prepara din malai si faina, uneori numai din malai de porumb sau de mei, o bautura fermentata numita covasa. Literatura etnografica descrie doua tehnici de preparare a covasei; din malai si faina sau numai din malai. In primul caz se luau malai si faina, in parti egale, se amestecau si se opareau cu apa clocotita pana se obtinea un fel de terci. Dupa doua ore, amestecul acesta se punea intr-o putina si se turna apa calduta pana se obtinea un lichid vascos ce putea trece prin ciurul cu care se cernea malaiul. Continutul se amesteca foarte bine si se lasa apoi sa fermenteze, la loc caldut, pana a doua zi cand se fierbea, la foc potrivit, intr-un ceaun, pana se mai ingrosa. Gustul bauturii era dulce-acrisor, asemanator cu cel al bragii. Covasa se punea prin strachini sau oale si se impartea prin vecini “pentru ca vacile sa fie laptoase, iar laptele sa fie smantanos” (Pamfile, 1914, p. 145). In alte sate covasa se numea braga si se prepara numai din malai, care se oparea si se faceau patru turte; doua turte se coceau, doua ramane au crude. Dupa ce turtele coapte se raceau, erau framantate intr-o putina, se amestecau cu malaiul ramas necopt si se turna apa clocotita. Continutul se amesteca, se puneau cateva felii de lamaie si se lasa sa fermenteze pana a doua zi, cand era bun de baut. In zona Covurluiului din Moldova Centrala se spunea ca fiecare om “este dator sa manance covasa, in aceasta zi, pentru ca sa fie ferit de strigoi” (Pamfile, 1914, p. 146).

sursa:crestinortodox

sursa poza:bijuteriileania

          Observând că unii dintre voi au anticipat unele aspecte pe care aș fi vrut să îmi axez această aplecare asupra lupilor, am decis să modific puțin planul pe care îl concepusem inițial. Ca atare, astăzi aș vrea să îmi justific alegerea de a discuta despre lup în această săptămână. Probabil că știați, probabil că nu…, chiar dacă veți dori să admiteți sau să vă împotriviți, trebuie spus că actualele calendare creștine au făcut uitate calendarele populare arhaice. În cadrul acestor calendare arhaice, în zona Europei de Est, luna noiembrie este marcată de figura predominantă a lupului.

            Calendarul lupului este format din trei perioade marcate de spectrul acestui animal. Prima perioadă începe cu respectarea sărbătorii Sfântul Petru de iarnă (16 ianuarie), zi numită și “lanțul lui Sfântul Petru”. În această zi, stăpânul lupilor le hotărăște prada pentru tot cursul anului. La 17 ianuarie, o altă „zi ţinută”, Tănase de ciumă, devine, printr-o contaminare directă, „rău de lupi”.De asemenea, zilele dintre 25 ianuarie și 3 februarie, numite Filipii de iarnă, impun respectarea anumitor interdicții de lucru, fiind ținute de frica lupului.

            Cea de-a doua perioadă în care lupul devine figură marcantă în riturile sătești este data de 29 iunie, numită Soborul lupilor. Credința populară spune că la această dată lupii se adună la o răscruce, iar Sfântul Petru le împarte pâine, lupilor rămași flămânzi împărțindu-le, uneori, vite sau oameni. Mai plastică este exprimarea reținută de Mihai Coman, în cuprinsul Bestiarului mitologic românesc. “lupii se adună într-un loc anume hotărât, la urlătoare, la o răscruce; urlatul înseamnă că lupii se roagă sau cer de mâncare stăpânului lor; Sf. Petru, auzind urletul vine între lupi; el începe să rupă codrii dintr-o pâine care nu se mai isprăveşte şi aruncă la fiecare lup, sau le împarte prescură, ori nişte boabe de năut ori seminţe, care le taie foamea aşa încât pot răbda mai multe zile; dacă acestea nu se ajung, pentru lupul rămas flămând urseşte un om sau o vită; fără porunca lui Sf. Petru lupii nu îndrăznesc să facă vreo stricăciune în lume, chiar dacă ar muri de foame”.   

            A treia perioadă calendaristică dedicată lupului este în luna noiembrie. Între 12 și 21 noiembrie, perioada Filipilor de toamnă, este interzis lucrul cu orice obiect ascuţit, cusutul cu aţă roşie, torsul lânii, datul cărbunilor din vatră. Se crede că, dacă aceste interdicţii nu sunt respectate, lupii au acordul Sfântului Petru să mănânce vitele sau copiii de la casa respectivă. În ultima zi de Filipi se lipeşte cu lut gura cuptorului, pentru ca gura lupului să fie la rândul ei lipită. Această perioadă de toamnă se încheie cu „păzitul usturoiului” de Sfântul Andrei (30 noiembrie), când toți membrii familiei consumă usturoi, ung cu usturoi ferestrele şi uşile şi spun toată noaptea poveşti pentru a alunga fiarele şi strigoii.

            În realitate, acest ciclu de toamnă este așezat în jurul anumitor momente importante din viaţa lupului. În luna octombrie se formează haitele și încep atacurile pentru procurarea hranei, iar în a doua jumătate a lui noiembrie începe perioada de împerechere. Nu știu dacă poate fi considerat ciudat, sau o caracteristică aparte, dar lupul „se înmulţeşte şi dă viaţă într-o perioadă în care natura este moartă”. Probabil și acesta este unul dintre motivele pentru care, în mitologia românească, se consideră că lupul are legături simbolice cu spiritele, cu morții și cu strigoii, fiind un Caron autohton, îndeplinind misiunea de a conduce sufletele pe lumea cealaltă.

Notă: informațiile au fost preluate din Bestiarul mitologic românesc – Mihai Coman

“Unii nu sunt in stare sa mulga mai mult lapte de la vaca adevarului si de aceea s-au hotarat sa mulga taurul.”

Gisteravond een lezing in onze bieb . Dit keer bezocht Wim Daniëls, taalkundige en schrijver onze vestiging. In het kader van het Jaar van de Traditie.

Een aantal regionale bibliotheken heeft gezamenlijk , in samenwerking met het Regionaal Historisch Centrum Eindhoven een programma samengesteld genaamd “De Carrousel van de Traditie“.
Komt toch wel het een en ander aan organisatie bij kijken. Uiteraard dienen van te voren afspraken te worden gemaakt met de persoon in kwestie. Tijd, plaats, kosten, benodige apparatuur. Je kent het wel. Daarnaast dient de PR geregeld, toegangskaarten gemaakt, afspraken maken met collega’s voor assistentie .  Op de dag zelf schouwen met stoelen, aparatuur koffie, flesje wijn regelen, inleiding voorbereiden. Help!!! Niks vergeten?

En dan op de avond? De microfoon werkt niet ( wat een blamage, vanmiddag bij test nog wel), de koffie is toch wel erg slap ( omdat de koffie gratis is Wim?). Dan maar improviseren. Zonder microfoon kan in verband met het goede stemgeluid van spreker  in de kleine leeszaal gelukkig ook , kleine ( reserve) koffiezetaparaten maar ingeschakeld.  

En verder? De avond was super, de spreker was in vorm ( wat een woordenwaterval,  anekdotes en woordspelingen) zijn uitlatingen herkenbaar, de sfeer intiem en het publiek vond het razend interessant en leuk.
Ondanks alles geslaagd? Ja, GESLAAGD.
(foto: via moillusions )

“…Al doilea adevăr, şi cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă…”
Constantin Schifirneţ, Formele fără fond, un brand românesc, Capitolul Teoria formei fără fond în opera lui Titu Maiorescu, Bucureşti, 2007, pp.51-80

“…A-l boteza din nou pe un om nu va să zică a-l schimba; a pune numele de regim democratic unei oligarhii vechi nu va să zică a schimba starea de lucruri…”
Mihai Eminescu, Opere, XII, p. 135-136

Romania se confrunta  de aproape doua secole cu “blestemul” formulat de Titu Maiorescu si  dezvoltat eseistic de Mihai Eminescu: blestemul “formelor fara fond”. Duminica, o parte din populatia  Romaniei va trebui sa aleaga intre trei candidati, care sunt rezultatul evolutiei contemporane a acestui “blestem istoric”. Dl Mircea Geoana – reprezentantul “fără forma, fără fond”, Dl Crin Antonescu – resprezentantul autentic al “formelor fără fond” si Presedintele Traian Basescu – reprezentantul “fondului intr-o forma impusa si inadecvata.” Am sa incerc in cateva cuvinte elaborarea fiecarei definitii intr-un efort de a o rationaliza.

Dl Geoana s-a dovedit a fi mascota unei echipe formate din politicieni corupti, oameni de afaceri corupti si baroni locali corupti. Dl Geoana propaga o forma  ideologica falsa si contrara ideilor sale (vezi Patriciu si Geoana liberalul), nu are nici o forma de curaj civic de a-si explica faptele, si, in sfarsit, partidul pe care-l reprezinta este  un amalgam de interese,  de multe ori potrivnice (ultima greva de la Metrorex este edificatoare), asa ca nici de forma nu se poate vorbi.  Partidul de stanga numit PSD este compus din cei mai bogati politicieni din Romania. Asadar, Dl Mircea Geoana este reprezentantul “fără forma, fără fond.

Dl Crin Antonescu este un vechi politician, care incearca sa mimeze prospetime politica.  De fapt, dl Crin Atonescu a fost prezent  în toate legislaturile între 1992 şi 2009. Dl Antonescu poate fi numit veteran, si in nici un caz “prospatura.” Prospetimea Dlui Antonescu este functia anonimatului sau. Cine “nu face, nu greseste” sau, daca doriti, “una spune, alta face”. E suficient sa mentionam “Revolutia bunului- simt”, la care se adaugă ponegrirea unor intregi segmente  ale electoratului de catre omul principal al partidului,  de facto ajutorul lui principal, si, bineinteles, fuga lui Crin Antonescu  la extreme (Vadim sau Becali) in cautarea oricarui candidat in afara lui Basescu. Dl Crin Antonescu reprezinta vorbe fara fapte si “forme fără fond.”

Dl Traian Basescu a devenit presedinte ad-hoc, nu voi cunoaste probabil niciodata care a fost taina schimbarii intre Stolojan si Basescu, dar  nici nu este necesara pentru acest demers. Basescu este tipul omului de actiune, al executivului, pentru el presedintia a fost o gaura neagra, mult prea putin adecvata pentru formatia si caracterul lui. Presedintia Romaniei este chipul treimii-comuniste de sorginte iliesciana: presedinte, premier, partid.  In configuratia originala, presedintele trebuia numai sa coordoneze o situatie monolitica si monocolora. Constitutia Romaniei, chiar si dupa rectificarea ei, a fost scrisa pentru a sustine aceasta treime  criptocomunista. Forma pentru ceea ce a vrut sa infaptuiasca Basescu nu-i putea permite reformele dorite. Asadar, fondul exista, forma  e inadecvata. Pot scrie zeci de pagini despre situatia creata si pot analiza si argumenta fiecare din  problemele ivite. Din nefericire, romanii nu sunt un popor de cititori ai “textelor uscate.”  Asadar, nu lipsa de fond i-a lipsit lui Basescu, ci lipsa unei forme cu ajutorul careia putea sa-si promoveze reformele.  Din nefericire, presedintele Basescu nu a reusit sa transmita eficient mesajul, incurcandu-se in sentimentalisme care nu-si au locul in politica adevarata. Sper ca dl Basescu a invatat diferenta dintre politician si om de stat si sper ca in viitorul lui mandat el va reusi sa-si construiasca cu ajutorul poporului roman forma necesara fondului pe care-l promoveaza. Eu il voi vota pe Basescu pentru a ne elibera dupa doua secole de acest blestem al “formelor fără fond.”

Inchei aceast articol cu un citat din prof. Neagu Djuvara, cel care-l sustine pe reprezentantul formelor fara fond, insa intelege si contextul istoric:

Intrebare: Vorbeaţi de opoziţia istorică dintre boieri şi domn. Nu pot să nu mă gândesc la opoziţia feroce dintre parlamentari şi preşedinte.
Raspunsul lui ND: M-a vizitat şi pe mine gândul acesta, să fac o paralelă între situaţii. Să ştiţi că la noi puterea a fost împărţită mereu între Vodă şi marii boieri. Acest lucru e mult mai puţin caracteristic altor ţări. În spaţiul românesc însă, puterea a pendulat mereu între aceste două extreme: ori e mai tare boierul, ori e mai tare Vodă. (aici)

În esenţă, naţionalismul nu se deosebeşte cu nimic de comunism. E aceeaşi dictatură a gloatei, care urăşte fanatic individul şi libertăţile sale. Un pupător de prosoape şi icoane nu e cu nimic mai bun decât un pupător de drapel roşu. Ambele sunt impregnate de spiritul dictaturii, al grotei, al turmei… Atât comuniştii, cât şi naţionaliştii sunt gata să taie şi să spânzure oameni concreţi, în carne şi oase în numele idealurilor lor abstracte. Oameni care nu se încadrează în doctrinele şi ideologiile lor, în idealurile lor în care nu este loc de libertate, democraţie, individ, totul fiind în subordinea Statului, Neamului, Tradiţiei, Religiei, Proletariatului…

Practic, toate conflictele sângeroase de la sfârşitul secolului trecut, când se părea că Europa, chiar şi cea estică, a evoluat, s-a civilizat şi nu mai poate tolera sacrificarea oamenilor doar în baza apartenenţei lor la o religie sau naţionalitate, au avut la bază idealuri nobile, de emancipare a unui popor cu preţul sacrificării altuia. Iar purificările etnice sunt emblema idealurilor care privilegiază strămoşi în iţari sau şalvari, icoane, indiferent cine le operează: comuniştii şi cazacii lor ori Antonescu, Garda de Fier sau Miloşevici.

Deci, nu-mi rămâne decât să concluzionez. Dacă locul comuniştilor este luat de naţionalişti, cu siguranţă într-o ţară sau alta nu se întronează democraţia. Mai degrabă, o dictatură este înlocuită cu alta…

Pentru prima oara in Cupa Angliei un joc a fost difuzat video in direct si exclusiv pe pagina de internet a federatiei dar mai putin surprinzatoare a fost eliminarea inca din turul intai a 6 cluburi profesioniste de catre “buturugi mici”.

Dupa 6 tururi preliminare, The F.A. Cup a strans la start in First Round Proper, turul intai, si cluburile profesioniste din ligile a treia si a patra, editia cu numarul 129 intrandu-si astfel cu adevarat in drepturi. In cele 40 de meciuri s-au regasit asadar si dueluri intre David si Goliath, si nu doar jocuri intre echipe amatoare, ca pana in runda precedenta. Iar recompensa a crescut pe masura, la 18.000 lire sterline din partea federatiei pentru calificarea in runda secunda.

Iar cine asteapta turul trei din primul weekend al lui 2010 pentru intrarea in cursa a prim-divizionarelor, sa ia aminte totusi ca in primul tur s-au aliniat la centrul terenului 8 castigatoare ale Cupei Angliei. Ca traditia, palmaresul ori esalonul superior nu inseamna totul au aflat si cateva dintre triumfatoarele din trecut, eliminate fara mila.

In uvertura, vineri, au fost programate 3 jocuri in nocturna, Sven-Goran Eriksson si a sa Notts County, o castigatoare a competitiei in 1894, mergand mai departe in dauna unei alte grupari din liga a patra, Bradford City, la randul ei triumfatoare in 1911. Southampton, retrogradata in primavara in esalonul trei si pornind la drum cu 10 puncte penalizare datorita unor nereguli financiare, si-a indulcit amarul din campionat cu un 3-2 in Cupa Angliei la Bristol, pe terenul lui Rovers, o colega de esalon, in fata a 6.446 spectatori.

Sambata la amiaza, in meci televizat, o aparitie in premiera in turul intai pentru Paulton Rovers, un club vechi de 128 ani din comitatul rural Somerset, undeva la piciorusul insulei sub forma de iepuras, activand in Zamaretto League Division One South and West, un fel de esalonul opt. Dar surpriza nu s-a produs, “Canarii” abia cazuti si ei in liga a treia spulberandu-si amfitrionii: 7-0 pentru Norwich City. Cu Delia Smith presedinta, renumita autoare de carti culinare, si scotianul Paul Lambert la timona, preluata de fostul mijlocas al Borussiei Dortmund in aceasta toamna, “galben-verzii” au regasit ingredientele care le-au realimentat pofta de gol…

Apoi, in grosul jocurilor, respectand ora traditionala de start, cincisprezece, s-au regasit altele 3 purtand doar pecetea ligii a treia, Coca Cola League One. Tragerea la sorti fiind complet aleatorie, fara capi de serie ori diferentieri in privinta gazduirii intalnirii, asemenea imperecheri ale unor potentiale favorite ale turului I sunt inevitabile.

Iar un asemenea meci l-a inceput si romanul Adrian Patulea, in atacul lui Leyton Orient Londra, ce-l aducea in vara de la Lincoln City. La Liverpool, in fieful lui Tranmere Rovers, ce-l demitea recent de la carma pe John Barnes, The O’s au scapat cu fata curata, 1-1, intr-una dintre cele 7 remize ale rundei, ce sunt rejucate in aceasta seara de marti 17 noiembrie. Patulea, inlocuit in minutul 67, o fi gasind poate pe teren propriu drumul spre gol si calificare.

Dar surprizele nu s-au lasat totusi asteptate. Staines Town, trupa din urbea lui Sasha Baron Cohen alias Ali G, venind din seria sudica a ligii a sasea, s-a calificat pe terenul lui Shrewsbury, o pretendenta la promovarea in esalonul trei: 1-0. Colega de divizie a lui Staines, Bath City, reprezentand un oras universitar prolific in rugby, a invins si mai clar, 2-0, la Grimsby Town, din Coca Cola League Two, liga a patra. Diferenta de doua esaloane n-a contat in alte doua cazuri, micuta Kettering calificandu-se si ea cu un 1-0 in deplasare, la profesionista de liga a III-a Hartlepool, iar Oxford United, candva o prim-divizionara, scufundata acum in divizia a cincea, bucurand peste 6.000 de fani cu un 1-0 in dauna lui Yeovil Town, la randul ei o “buturuga mica” pana mai ieri.

Ca liga a cincea are nucile ei tari a dovedit-o si York City, ce a intors in ultimele 5 minute rezultatul la 3-2 in fata profesionistei Crewe Alexandra. Tragand linia si adunand, cinci grupari profesioniste au fost trase pe dreapta de echipe dinafara Football League.

Iar apoi, sambata dupa-masa, in premiera absoluta in Cupa Angliei, un joc a fost difuzat video in direct pe pagina virtuala a federatiei engleze, www.thefa.com. Un meci de fapt de liga a treia, intre Oldham Athletic si Leeds United, colege de esalon si in 1992, cand oaspetii, pe-atunci cu Cantona, Strachan ori McAllister, cucereau ultima editie in elita inaintea lansarii Premier League. Dar semifinalele de Cupa Angliei cu remize si rejucari pierdute in fata lui Manchester United, in 1990 si ’94, cand si retrograda din prima liga, nu i-au tinut acum de cald lui Oldham: 0-2. Leeds s-a calificat in experienta in direct pe internet.

Daca n-ar fi falimentat Setanta, canalul prin satelit irlandez ce avea drepturile de difuzare, nici Football Association n-ar fi apelat la o asemenea solutie. Iar duminica onoarea televizarii i-a revenit canalului terestru ITV1, ce a mirosit surpriza langa Manchester, la Northwich, locul 16 datorita unei penalizari de 10 puncte in seria nordica a ligii a sasea, ce a eliminat-o intr-o surpriza-soc pe Charlton Athletic, o prim-divizionara pana in 2007. Riley, un barman de 20 ani cu jumatate de norma, a marcat in minutul 81 in dauna castigatoarei din 1947 a F.A. Cup!

Cu un nume predestinat, Northwich Victoria a fost inclusa in urna tragerii la sorti a turului doi, cu premii de calificare de 27.000 lire sterline, derulata in transmisiune directa pe acelasi ITV1 imediat dupa jocul surpriza. Iar ca emotiile sa-i fie iute curmate, a iesit prima din urna, pentru jocul din 28 noiembrie, acasa cu Lincoln.

Insa turul intai s-a incheiat abia luni seara, odata cu derbyul londonez Millwall – Wimbledon, colege in 1990 in prima liga, cu “Leii” acum in esalonul trei iar oaspetii in cinci. Dar ce mai oaspeti, blazonati cu cucerirea Cupei Angliei in 1988, in fata favoritei Liverpool! De asemenea succes n-a avut parte Millwall, in finala din 2004, 0-3 cu Manchester United, dar derbyul de pe The Den a fost inedit mai ales prin faptul ca a fost preluat de 31 posturi TV, printre care si Sportklub, insa niciunul din… Albion. Paradox ce mi-a amintit de exclamatia unui amic, fan Wimbledon, pe cand erau afisate pe Sky Sports rezultatele din ligile “mici”, dupa ce fusesem la jocul de liga a saptea cu Leyton, 0-0 in decembrie 2005: “Ha, ha, uite-ne numele la teve! Asta-i marele pas, intr-o buna zi sa fim si televizati, de exemplu intr-un joc de turul I al Cupei Angliei, pentru ca nu suntem fiste cine, ci urmasii unei castigatoare”.

Viziunea lui Nick s-a conturat, dar pentru telespectatori din Albania ori aiurea. Aici, jocul l-au vazut doar cei 9.500 spectatori, dintre care 3.339 fani oaspeti, prezenti la Millwall – Wimbledon 4-1. Inegalabila F.A. Cup in forma pura.

Het ‘Pact der Gevers’ wordt steeds vaker geschonden. Zo hoorde ik net op de radio al reclame voor Kerstmis en de kerstman! En het is pas 17 november! Sint-Maarten heeft net zijn koffers gepakt. De kerstman houdt zich trouwens wel vaker niet aan de in 1993 gemaakte en in 1998 opnieuw vastgestelde afspraken. Zo zie je al kerstartikelen in de winkel liggen in september. Ook Sint-Nicolaas maakt er af en toe een potje van: marsepein en pepernoten zijn eind augustus al her en der te krijgen. De enige die zich goed houdt aan het Pact der Gevers is Sint-Maarten.

Sint-Maarten mag tot en met 11 november met cadeautjes strooien. (c) Sint-Nicolaasgenootschap Nederland.

Drie kindervrienden
Het stadhuis van Brussel was op 17 november 1993 de locatie waar de drie kindervrienden een vriendschapsakkoord sloten. Sint-Maarten, Sint-Nicolaas en de kerstman stelden in het Pact der Gevers richtlijnen op voor de afbakening van de feestperiodes, de kindvriendelijkheid van de activiteiten en de diepere betekenis van de gebruiken. In het pact erkennen de drie gulle gevers elkaars tradities. Zij roepen tevens iedereen op op deze tradities te eerbiedigen. Vijf jaar later – net voor de start van de 21-ste eeuw – werden deze afspraken nog eens dunnetjes overgedaan in Utrecht.

Sint-Nicolaas komt in actie van 12 november tot en met 6 december. (c) Sint-Nicolaasgenootschap Nederland.

Seniore schenkers
Het Pact de Gevers komt er op neer dat de ’seniore schenkers’ niet eerder in actie mogen komen dan de kalender voorschrijft. Sint-Maarten (Martinus van Tours) mag tot 11 november geschenken uitdelen. Na 11-11 is het de beurt aan de heilige Nicolaas van Myra. De Sint mag cadeautjes uitreiken tot en met 6 december. Daarna komt de kerstman met zijn slee vol gulle gaven uit het Noorden naar de Lage Landen gesjeest. Bij het pact hoort een ongeschreven regel dat de intocht op televisie het officiële startsein is voor alle Sint-Nicolaasactiviteiten in Nederland en België. Wellicht is het weer eens tijd om het Pact der Gevers opnieuw te bekijken en te ondertekenen? Misschien kunnen we dan meteen sancties afspreken voor de gulle gever die zijn eigen afspraken schendt?

De kerstman mag pas na 6 december aan de slag als gulle gever. (c) Sint-Nicolaasgenootschap Nederland.

S-a intamplat duminica doar pentru a doua oara in doua decenii ca o reprezentativa europeana sa castige Campionatul Mondial sub 17 ani, o afacere preponderent nigeriano-braziliana.

A trebuit sa descinda in Nigeria o debutanta absoluta la aceasta categorie de varsta, Elvetia, pentru a rasturna calculele hartiei, pentru a infirma o traditie nefavorabila Europei si nu in ultimul rand pentru a sugera ca fotbalul mileniului III la nivelul selectionatelor nationale extrage deja avantajele si poate culege roadele unei fericite alchimii rezultate din naturalizari.

Tara Cantoanelor, desi neutra si nealipita clubului celor 27 din Uniunea Europeana, este in mod paradoxal un adevarat Babilon universal prin imaginea sa fotbalistica reprezentata pe scena mondiala de aceasta nationala de tineret. In finala, Elvetia lui Ryser a deposedat gazda Nigeria de titlul mondial, prin golul nouarului Haris Seferovic, un mandru Grasshopper de Zurich dar originar din Bosnia si Hertegovina. 1-0.

Tara alpina nu s-a topit aidoma ciocolatei Milka in cazanul generat de cei 60.000 fani ai gazdelor in arena din Abuja, ci a fost de Granit, aidoma prenumelui mijlocasului ei Xhaka, si a adus aurul mondial pe batranul continent, reamintind de triumful Frantei in Caraibe, in 2001. In contrast, nigerienii, suspectati tocmai de alti africani, ghanezii, in privinta “datelor din buletin” relativ la varstele jucatorilor ei, un semn de intrebare ce planeaza de decenii cand e vorba de tinerii fotbalisti ai continentului negru, n-au adaugat celor 3 titluri mondiale la U-17, ramanand pe acelasi palier cu brazilienii.

Inca doua consideratii… Numarul mare de goluri cu care a triumfat Elvetia este o revelatie entuziasmanta, semn ca ros-albii nu s-au strecurat spre cucerirea aurului, ci au turat toate motoarele. 2-0 cu Mexic, Pajtim Kasami si Rodriguez marcand inaintea pauzei. Apoi 4-3 cu Japonia, Haris Seferovic inscriind in ambele reprize iar Granit Xhaka si Ricardo Rodriguez de la 2-2. A urmat un surprinzator 1-0 cu Brazilia, semnat de decarul Nassim Ben Khalifa.

In optimi, unicul meci in care Elvetia n-a castigat in timpul regulamentar de joc, intinzandu-se si in prelungiri in dauna Germaniei, pentru un 4-3 in care a condus de fiecare data, prin golurile acelorasi Rodriguez si Seferovic, dublati de Andre Goncalves si acelasi Ben Khalifa. In sferturi, elvetienii au trecut si de vecinii de la sud, italienii, Ben Khalifa si Oliver Buff inscriind intr-un 2-1. In semifinala, festival de goluri, din nou cu 4 reusite, de aceasta data fara replica din partea Columbiei: Ben Khalifa, Seferovic, Bruno Martignoni si Rodriguez pe lista marcatorilor. 

Total… 5 goluri Seferovic, 4 Ben Khalifa si Rodriguez…

A doua notita, pe marginea numelor invingatorilor. Pe Granit Xhaka si Pajtim Kasami, deschizatorul de partie de la Lazio, stim de unde sa-i luam. De extractie balcanica, aidoma altui “helvet”, Haris Seferovic, un bosniac de etnie musulmana. Ar mai fi Ben Khalifa si Rodriguez si Martignoni. Baieti de 17 ani din cel putin a doua generatie de familii imigrate in Tara Cantoanelor. Tineri care au intuit in fotbal o cale de ridicare, de afirmare. Au mai jucat in finala Goncalves, Sead Hajrovic, un alt nume cu sonoritatea spatiului ex-iugoslav, nascut la Brugg (Elvetia) din parinti bosniaci, si Kofi Nimeley. Pe cand pe banca au luat loc alde Nakic, Mijatovic ori Kiassumbua.

Elvetia a oferit oglinda perfecta  a unui inceput de mileniu fara granite, in care tineri din diverse comunitati si etnii triumfa sub un anume steag. Este un exemplu sugestiv al metamorfozei sociale din acest deceniu, cu globalizarea aratandu-si efectele rezultate intr-un termen relativ scurt si in lumea fotbalului. A carui fata in viitorul imediat e oferita tocmai de imaginea Elvetiei sub 17 ani. Fotbalul lui 2015. Nume de care vom mai auzi, un Granit Xhaka de Basel ce ar putea deveni un Anelka al deceniului viitor.

Een mooi interview met Paul van der Velde, mijn gewaardeerde co-samensteller van het Bronnenboek Boeddhisme, naar aanleiding van de Maand van de Spiritualiteit. ‘Wortel schieten’ is het thema, en Paul vertelt hier op nuchtere wijze over zijn ervaring met de hindoeïstische en boeddhistische culturen van het Oosten, en hoe belangrijk het juist daar is om bij je ‘roots’ te blijven. “Om serieus genomen te worden als hindoe, moest ik katholiek zijn.” Boeiend!

While it is not possible to argue that J.R.R. Tolkien intentionally designed his world to fit in a traditional pattern, as he rejected the use of intentional allegory, it is somehow evident that his vision of the world is more than a simple literary tool. In my opinion, the authenticity of his works resides in the proper understanding of principles once valid, now no longer to be found in the real world. That points to the necessity of fantasy, a vision of the world different from what we consider to be true. Tolkien himself did not consider his legendarium as “false”. In a letter dated 1951, he clearly stated that a certain category of „truth”cannot be perceived by means other than myth. Without explicit allegory, but with a greater meaning, Tolkien’s mythical world is, in more than a few aspects, traditional.

The legendarium begins, in the same manner as the Book of Genesis, with the Principle. He, Eru Iluvatar, existing before and beyond Time, first created the Ainur with his thought. As “emanations” of the divine thought, the Ainur inherently possessed power and virtues of their own. There is not much to develop on the nature of these beings. Their knowledge, which is also the basis of their authority in the created world, is of divine origin, but limited and particular, and the limits of their understanding always let obscure parts in Eru’s plan remain unveiled. The true greatness of the forefather lies in the intimate parts of his thought, where the unity of truth resides, and in the yet unfolded history, source of wonder and amazement for both mortals and Ainur.

The act of Creation, which Tolkien designed with much detail and originality, is the point where the similarities with classical myths are abandoned. The History is seen as the Music of the Ainur turned into being by Iluvatar. Eru himself plays a great role in the act. He has a plan for the world and his thought is embodied in a theme. He also possesses the active principle, “the Flame Imperishable”. Actually Tolkien does not imply that Eru was the Flame, he says that it was “with Him”.

„Then the voices of the Ainur began to fashion the theme of Iluvatar to a great music; and a sound arose of endless interchanging melodies woven in harmony that passed beyond hearing into the depths and into the heights, and the music and the echo of the music went out into the Void, and it was not void.”

So Tolkien’s Creation is in fact a craft. The unity of the theme passed into the multiplicity of things through the work of the Ainur. An episode somewhat similar to the Vedic myth of the three Ribhu craftsmen who divided into four parts the chalice of the Titan.

The Ainur are, like the great part of Hyperborean divine figures, largely functional. The generic title of „Power” describes the initial aspect of the impersonal divinity of the Ainur. Made to reflect in their own nature the perfection of Iluvatar, they are still bounded and not limitless. Instruments of Eru in the Creation of Arda, the World that Is, the Ainur gain personality following their choice to enter Arda and partake in the unfolding of history, the drama of their own shaping. “Then they put on the Raiment of Earth and descended into it, and dwelt therein”. Though it may seem that the Valar (the name Elves gave to the Ainur dwelling in Arda) gained their nature as a result of a weakness, a “desire”, their choice is in full accord with their divine being. Eru Iluvatar’s vision was just a step in the great plan of bringing the world from potentiality to actuality, the plan in which their role was to shape the divine seed, both in the unfolding of history (the Music of the Ainur) and in the corporeal world. “Then those of the Ainur who desired it arose and entered into the World at the beginning of Time and it was their task to achieve it, and by their labours to fulfill the vision which they have seen.”

“Therefore Iluvatar gave their vision Being, and set it amid the Void, and the Secret Fire was sent to burn at the heart of the World.” Again, Tolkien mentions the Flame, the principle of activity which keeps the World into Being. The first object of Melkor’s desire, which he searched in the Void, and for that he never found it. That shows that Melkor, despite his great power, was incapable of understanding the divine thought. His music, although majestic, is vain. The power does not reside in the form, but in the essence, and here the Enemy shows his internal weakness and why he is doomed to disappear. The continuous struggle between the Children of Iluvatar with Melkor has a correspondent (if Tolkien’s way of thinking permits the use of the word) in the essential contradiction between the divine law of the World, the principle of the Imperishable Flame, eternal, occult and immutable, and the power of Melkor, whose authority resides in fear and illusion, thus being limited and changeable. His power appears in all things as the result of blasphemous mockery of true nature and authority of the Valar. That’s why he never managed to subdue the sea or bring it into his domain, as his simulacrum of order cannot restrain the primordial forces of water, “the fairest of all things”. Incapable of true creation, Melkor remained a master of illusion and counterfeit, and his desire to corrupt everything that was new and fair never ceased. Even the Orcs, whom he created by twisting the Elves’ beauty, do not revere him as their father, but rather obey him out of fear, never ceasing to hate him.

The struggle which reflects the original musical contest in which Melkor arose against the will of Iluvatar is the basis of the metahistory of Arda. Thus the unfolding of the drama has a deeply sacral and symbolical dimension, and History appears as the continuous re-enacting of the initial confrontation.

The Music of the Ainur is by no means the ideal image of the World as it existed before history, in a way similar to Plato’s Ideas. Confronting the Vision of Iluvatar with the World at the beginning of Time, the Valar found that they were not similar. “For the Great Music had been but the growth and flowering of thought in the Timeless Halls, and the Vision only a foreshadowing.” The Music is indeed the course of metahistory, and by mixing their own thoughts in Iluvatar’s theme, the Valar had put the world into motion , revealing for the first time the becoming which is the cause of all multiplicity. So the order of Arda is much more than the primordial state of uncorrupted Being. As Iluvatar managed to overcome Melkor’s music by introducing it into his own, the order of the world is the integration of good and evil, of particular order and particular chaos in a scheme in which all things gain their value in the thought of Iluvatar. Time is not homogenous, as the Music itself was not as such, either. It is indeed cyclical. Inexorable in some ways, because it mirrors the Music of the Ainur, but still incomprehensible, as the Music is only the basis of metahistory, and its fulfilling often takes aspects that amaze even the Powers, thoughts intimate to Eru and brought into Being by his own will.

As creation is the first divine act of putting order into chaos, into the vortex of infinite possibilities which Tolkien calls the Imperishable Flame, the unfolding of history culminates with the contrary process, the undoing of everything marred by Melkor in the beginning, so as the World to be rebuilt and the Theme be played aright. Chaos has its own value, as it facilitates regeneration. Overall, Tolkien’s divinity is conceived as coincidentia oppositorum. Iluvatar reveals to Melkor the illusion of individual freedom. All good and evil are conceivable in the thought of Eru, so Melkor’s desire of individuality beyond the the great plan of Iluvatar is pure ignorance. “And thou, Melkor, wilt discover all the secret thoughts of thy mind, and wilt perceive that they are but a part of the whole and tributary to its glory.” Tricked by his vanity, Melkor no longer recognizes himself as a part of the divine plan. However, he never ceases to be. And the order of the world, surpassing all imperfection, is the organic view in which all things take part, partially and imperfectly, to the achievement of the perfect thing devised by the perfect mind.

While Tolkien’s world proved meaningful as it revealed its metahistory, the same meanings are to be found in the shape of Arda. Symbolic landmarks reveal the divine presence in Arda and the continuous strife between law and chaos. Tolkien’s world is, in the same way as the traditional man viewed the space around him, geographically consecrated and its features are often cosmologically relevant. The most common is the symbolism of Center, whose first manifestation is the occult (“Secret”) principle of the Imperishable Flame. Either an island in the middle of a lake, a sacred land, a mountain or a tower, these landmarks have a precise function: to organize the universe around them, to become a place where the World under the Stars comes closer to the Timeless Halls of Iluvatar. Ritually re-enacting the cosmogonic work of the Valar, Elves and Men confirm the supremacy of the spirit against the treachery of Melkor. Again and again, the symbolism of the Center is the same cosmogony on lesser scales, devised to keep the world in order.

Apart from the hidden Flame, in the first ages before the coming of the Elves, the World had a present and efftective center. Tolkien firstly talks about the Isle of Almaren in the middle of the Great Lake, the first dwelling of the Valar. The image of land in the middle of water clearly indicates a center of order amidst the primordial, unshaped and chaotic waters. However, Tolkien’s views on the nature of water are ambiguous and uncommon. The fairest of all things, water is the image of Time, to which all Valar are inevitably bound. For Tolkien, fire is chaos, the primordial fire from the depths of the earth, the tool of Melkor. As the strife between the Powers and Melkor precedes the World, but is essentially tied to it, cosmology reflects this battle. “When therefore Earth was yet young and full of flame, Melkor coveted it, and he said to the other Valar: <<This shall be my kingdom, and I name it unto myself>>”. Subduing the fires under the land is the first act of the shaping of Arda, the first time when Melkor’s simulacrum on order is contested by legitimate authority. Although fire is the main chaotic element, water retains a sovereignity of its own, and the Vala Ulmo is often seen as a distinctive figure among his fellows, not dwelling in their lands and following only his own advice. Although it doesn’t resemble the water kingdom of Absu and Tiamat, the domain of Ulmo is both loved and feared by the Children of Iluvatar, who find great wisdom in Ulmo and great peril in seastorms.

Returning to the symbolism of the Center, it manifests later in Valinor, as the mountain Taniquetil, where the Vala Manwe resides. The first sign of a ritual regarding the consecration of the World appears in the story of the Teleri, the Elves who chose not to dwell in Valinor, but on its shores, under the stars of Arda. On the island of Tol Eressea they raised a high mound which stood under the light of the Trees, and their city was built upon it. This is an act of deliberate sub-creation of a copy of the Undying Lands to sanction the order of the lands around it. The Teleri approached the divine in an original manner: instead of taking their place in Valinor, they chose to bring the light of Valinor into the world, thus confirming the unity of creation as the will of Iluvatar was. When they abandoned Valinor for the search of the Silmarils, the Noldor did indeed break the law of the Valar, but by doing so they confirmed the way of the warrior, the active resistance against chaos. However, their act sealed Valinor, thus changing the Center from its effective state to an occult, hibernating land, awaiting the hero to reactivate the bonds between the Valar and the Children of Iluvatar. The estrangement of Valinor marks the decadence of Arda. The Deathless Lands were slowly separated from Middle-Earth, remaining accessible only to those who knew “the straight way”, immortals like Elves and a few mortals who achieved the right to enter “by special grace” (Letters, 156, 411). After the sundering of Numenor, Manwe remodeled Arda, making it spherical, and removed Valinor from it. Thus the cycle of decadence closed and became inescapable, as the Center was no longer effective since mortals broke the Ban of the Valar. “Men may sail now West, if they will, but return only into the east and so back again; for the world is round, and finite, and a circle inescapable, save by death.” The True West remained an occult land, inaccessible by physical means, but only by truly heroic nature.

Overall, the shape of Arda is by no means unintentional, but reveals a sacred geography, a traditional world to which Elves are naturally bound, even in decadence, and in which Men struggle to pursue a spiritual way that goes both according to their mortal nature and against it, for the true transcendence is in the Principle, beyond the confines of the World.

Multumiri stimabilului Sebastian pentru bunavointa de a corecta originalul de neghiobiile mele de limba engleza.
Traducerea in limba romana, pentru care multumim stimabilului Ion, se afla publicata pe site-ul Proiectului Arche, aici.

Si un cadou din partea casei, pentru cei mai mizantropi dintre voi, asa cum si subsemnatul este in momentele de fata.
Burzum – Channeling the Power of Souls into a New God

Livia@Halloween Party@Cluj

HALLOWEEN@CLUJ
De unde vine totusi aceasta sarbatoare pe nume ‘Halloween’? Halloween are mare legatura cu vechiul festival celtic, pe nume Samhain. Cu 2000 de ani urma, celtii sarbatoreau anul nou pe data de 1 Noiembrie. Aceasta zi marca sfarsitul verii si inceputul iernii. Celtii credeau ca in noaptea inainte de noul an, bariera dintre cei morti si cei in viata se va deschide. In data de 31 octombrie ei sarbatoreau Samhain, si credeau ca fantomele celor morti isi fac aparitia pe pamant. Pentru a comemora evenimentul, druizii pregateau un imens foc de tabara unde oamenii obisnuiau sa arda animale drept sacrificiu pentru zeii lor.
In a doua jumatate a secolului XIX-lea, America devenise o tinta foarte buna pentru noii emigranti, in special milioane de irlandezi (Irlanda fiind unul dintre teritoriile populate de celti acum 2000 de ani) care au jucat un rol important in ceea ce priveste sarbatoarea de Halloween. Pornind de la aceasta traditie (irlandeza si engleza) americanii au inceput sa se costumeze si sa mearga din casa in casa pentru a cere alimente sau bani, iar acea traditie este inca valabila si a devenit in cele din urma traditia “trick-or-treat”.
La sfarsitul anilor 1800, a avut loc o miscare a americanilor prin care acestia tranfosrmasera aceasta traditie intr-o sarbatoare oarecum pozitiva care avea ca scop imbunatatirea relatiilor intre familii, vecini, copii; practic se dorea o intarire a legaturilor sociale dintre membrii comunitatii.
Traditia americana “trick-or-treat” isi are radacinile probabil in Anglia pornind de la parada “All Souls” unde cei saraci primesc mancare ca pomana, in schimbul careia se vor ruga pentru sufletele celor morti.

Noi numim aceasta sarbatoare “Ziua Mortilor” sau “Luminatia” cand oamenii merg din timp la cimitire, fac curat si pun flori pe morminte, iar in seara de Luminatie aprind lumanari si dau pomeni saracilor.
Nu stiu exact cum se intampla noaptea in cluburile din America, insa —>

In Cluj aproape toate cluburile se pregatesc de Halloween

In Cluj aproape toate cluburile se pregatesc de Halloween asteptandu-si clientii mascati. Ma intreb de ce nu se pun bomboane pe bar . Poate din cauza crizei nu se practica acest obicei, dar poate la anul… ar trebui sa se organizeze concurs si sa se ofere premii pentru cea mai deosebita costumatie, nu?!
Anul acesta cele mai renumite cluburi din Cluj cu tema Halloween au fost:

DEACADENCE, DIESEL, MY WAY

Clujenii s-au mascat in tot felul de personaje… unii chiar au inchiriat costume de la Teatrul National.
In DECADENCE am vazut o costumatie foarte draguta, o zana sau spiridusa ce era, avea o rochita foarte frumoasa.
In MY WAY am vazut un detectiv interesant, gen Sherlock Holmes
In DIESEL erau cativa ingerasi simpatici (vezi poza) si un Clown interesant pe care l-am prins de nas, ca apoi sa-mi dau seama ca era Honoriu, un prieten . Eu m-am deghizat intr-un dracusor… cu toate ca mi s-a spus sa-mi las coarnele acasa ca nu am nevoie de ele Lumea s-a smitit bine… cred, Livia cel putin s-a simtit excelent… poate la anul ma voi deghiza si eu intr-un ingeras , nu mi-ar strica niste aripi pufoase …

Livia

Azi in Judetul Salaj se face iluminatia,o sarbatoare veche si care se respecta cu strictete mai ales de catre familia mea,este un prilej de a ne revedea si a le arata celor care au fost cu noi ca nu.i uitam.

]]> http://octavianracu.wordpress.com/2009/10/30/frontiera-intre-civilizatia-apuseana-si-civilizatia-ortodoxa-%e2%80%9eprincipele-european%e2%80%9d-vs-%e2%80%9edomnitorul-roman%e2%80%9d/ Fri, 30 Oct 2009 14:15:06 +0000 octavianracu http://octavianracu.wordpress.com/2009/10/30/frontiera-intre-civilizatia-apuseana-si-civilizatia-ortodoxa-%e2%80%9eprincipele-european%e2%80%9d-vs-%e2%80%9edomnitorul-roman%e2%80%9d/

În anul 1513 vedea lumina zilei „Principele” lui Nicolo Machiavelli, lucrare politică care, peste o perioadă timp, va prezenta un adevărat manifest al „pragmatismului politic” şi una din expresiile de bază ale gândirii politice moderne.  Mai mult decât atât, „Principele” va deveni un adevărat prototip al politicianul occidental modern.

Între 1516-1521, într-un principat ortodox în partea de sud-est a continentului european, vede lumina zilei o lucrare care abordează o viziune absolut opusă celei înaintate de Machiavelli. Din păcate, aceasta  va trece neobservată mult timp chiar de poporul căreia i-a fost lăsată drept moştenire.

Este vorba de „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, un adevărat testament politic lăsat urmaşilor, un tratat diplomatic şi o scriere care prezintă o viziune integră asupra fenomenului politic din perspectiva spaţiului ortodox.

Surprinde nu doar faptul că ambele lucrări apar în aceeaşi perioadă istorică, dar şi faptul că subiectele discutate sunt aproximativ aceleaşi: relaţiile monarhului cu supuşii săi, diplomaţia, etica, războiul.

Momentul în care aceste două lucrări văd lumina zilei, devine un punct de separaţie dintre cele două lumi radical diferite şi opuse ca accepţiune a lumii: civilizaţia apuseană şi civilizaţia ortodoxă. Europa occidentală, care se află într-un continuu proces de renegare a propriilor valori, moment istoric care a primit numele de „renaştere”, şi societatea românească statornică, continuatoarea tradiţiei imperiale bizantine.

Diferenţa de viziuni devine radicală prin modul în care sunt tratate subiectele. Machiavelli este îmbibat de anticlericalism retrograd şi dispreţ faţă de orice norme morale, politica fiind percepută de acesta ca un lucru care există pentru sine însuşi. Urmărind încercările lui Machiavelli de a justifica necesitatea depăşirii normelor morale de dragul obţinerii puterii, observăm că în lucrarea acestuia nu regăsim un scop final al politicii, pe altarul căreia au loc sacrificiile.

Totuşi, care este scopul final al politicii?

Din păcate, autorul italian nu oferă un răspuns la această întrebare. Puterea „principelui” există şi nu are nevoie de nici un fel de explicaţii, pentru Machiavelli aceasta reprezintă o valoare în sine. Politica este percepută ca o zeitate păgână, în cinstea căreia, pornind de la ideea că puterea este unicul element care oferă un sens existenţei, principele este obligat să jertfească orice. Iată de ce, în acest caz, scopul scuză mijloacele, scopul fiind, fireşte, puterea politică.

Machiavelli caută să şteargă orice diferenţă dintre „bine” şi „rău”, declarând că atunci când este vorba de obţinerea şi păstrarea puterii, totul este permis: „…să nu-i pese dacă va merita faima rea a acelor păcate fără de care i-ar fi greu să păstreze statul; căci dacă cercetăm lucrurile cu atenţie, vom observa că unele scopuri care ni se arată a fi virtuoase, ne-ar duce la pieire dacă le urmărim, în timp ce altele, care ni se par a fi rele, ne fac să dobândim, prin atingerea lor, şi siguranţa şi bunăstarea”.

Două elemente sunt fundamentale, în opinia lui Machiavelli, pentru cucerirea şi menţinerea puterii politice: puterea şi viclenia. Puterea, simbolizată de leu, este cea care intervine în momentul în care nu este suficientă autoritatea legii, iar vulpea este politicianul viclean care caută să ocolească toate legile, inclusiv şi cele morale pentru a ajunge la ceea ce şi-a propus.

Machiavelli ajunge a institui un adevărat cult al vicleniei (de aici şi noţiunea de „machiavellism”), pentru că „…cei care procedează numai în felul leului nu se pricep deloc la arta guvernării”. Politicianul machiavellic este cel care nu cunoaşte ce înseamnă onoarea cuvântului dat: „…un stăpânitor înţelept  nu poate şi nici nu trebuie să-şi ţină cuvântul atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui şi când motivele care l-au făcut să promită un lucru au încetat de a mai exista”, iar  mila, fidelitatea, integritatea de caracter şi credinţa în Dumnezeu sunt doar instrumente pentru înşelarea celor din jur.

„Principele – vulpe” trebuie să-şi menţină o mască falsă pentru a-şi ascunde adevăratele scopuri: „…dar trebuie să ştii să-ţi ascunzi în tot felul această natură de vulpe, să te prefaci şi să nu te dai pe faţă, deoarece oamenii sunt atât de naivi şi se supun atât de uşor nevoilor prezente, încât acela care înşală va găsi întotdeauna pe unul care să se lase înşelat”.

Oamenii din natură sunt răi, consideră Machiavelli, respectiv, unica soluţie contra “răului oamenilor” este puterea, o divinitate însărcinată cu protecţia tuturor. În contextul acestei idei, normele morale, valorile supreme, în cazul în care nu au calitatea de instrumente pentru cucerirea puterii, îşi pierd orice importanţă.

În tabăra opusă se află „principele ortodox”, domnitorul Neagoe Basarab, pentru care politica nu este un lucru care există de la sine şi pentru sine, ci urmăreşte nemijlocit mântuirea domnitorului şi supuşilor săi. Acesta este raţionamentul politicii în spaţiul civilizaţiei ortodoxe. Aici politica devine o pregătire pentru viaţa de dincolo, nu o construcţie a raiului pe pământ. Desigur, o astfel de logică este de neconceput în lumea catolico-protestantă, unde omul este stăpân absolut asupra vieţii sale şi are deplinătate absolută să aleagă între „bine” şi „rău”.

Spre deosebire de principele lui Machiavelli, virtuţile şi izbânzile domnitorului nu se datorează unor calităţi personale, ci voinţei lui Dumnezeu. Acest lucru nu înseamnă deloc faptul că ortodoxul se lasă pradă fatalismului. Pentru un domnitor ortodox toate eşecurile şi victoriile personale, şi în acelaşi timp ale ţării întregi, sunt rodul vieţii sale duhovniceşti. Dumnezeu nu este un păpuşar, iar omul nu este o paiaţă neputincioasă, însă separarea omului de Dumnezeu înseamnă golirea omului de esenţă, slăbirea interioară care conduce inevitabil la eşecuri.

Izvorul puterii politice nu se află în calităţile personale şi nici în voinţa oamenilor, ci în voinţa şi calitatea lui Dumnezeu. Doar în faţa Lui, voievodul urmează să răspundă pentru modul în care a păstorit supuşii săi: „…că nu te-au ales, nici nu te-au unsu oamenii spre domnie, ci Dumnezeu te-au ales şi te-au unsu şi aceluia plăcere să-i faci”.  Să observăm că această viziune se îndepărtează atât de despotismul asiatic, cât şi de democratismul liberal.

Milostenia devine unul dintre elementele de căpetenie pe care trebuie să le urmărească domnitorul. Însă nu o milostenie de dragul menţinerii popularităţii în rândul populaţiei, aşa cum se întâmpla în Roma antică sau în Europa occidentală. Domnitorul nu oferă „pâine şi circ”, ci o milostenie sinceră, pentru iertarea păcatelor sale. Pomana nu este un simplu act de caritate, ci o faptă, o acţiune mistică, însoţită de post, rugăciune, smerenie şi răbdare. În acelaşi timp, spune Neagoe Basarab, domnitorul are trei lucruri în faţă: „ceasul morţii”, „vămile cele înfricoşate” şi judecata de apoi. Anume aceste trei elemente îl fac pe monarh să-şi păstreze verticalitatea morală şi duhovnicească.

Domnitorul ortodox – erou cu înalte calităţi morale

Un capitol separat prezintă relaţia dintre domnitor şi boieri. Neagoe Basarab, vorbind metaforic, prezintă boierii drept o grădină, iar voievodul – gardul care apără grădina de primejdii: „Că eu, feţii mei, am o grădină, cu darul şi cu ajutoriul lui Dumnezeu între multele mele osteninţe şi nevoinţe, o am făcut şi o am crescut frumos şi bine. Grădina aceia şi creştirile cele frumoase dentr-însa suntu boiarii miei cei mari şi cinstiţi. Şi am îngrădit cu gard ca cu un zid de piatră şi grădina mea o am apărat, ca nu cumva să îndrăznească cineva să între într-însă şi să strice ceva den ostenelele mele”. De fapt, aici este vorba de sistemul politic al cărui garant este domnitorul, pentru că în mare parte, păstrarea suveranităţii ţărilor româneşti este legată nemijlocit de puterea boierimii. Chiar şi Machiavelli observă, în „Principele”, că un stat care are o nobilime puternică este uşor de cucerit dar greu de stăpânit.  Acolo unde această pătură a fost slabită în favoarea unui despot, cum ar fi exemplu Serbiei, sau nu a reuşit să se cristalizeze, ţările şi-au pierdut independenţa transformându-se în paşalâcuri turceşti.

Ataşamentul boierilor faţă de domnitor depinde de ataşamentul domnitorului faţă de boier. În măsura în care aceste două componente ale puterii politice ştiau să se respecte şi să se completeze reciproc, depindea şi soarta ţării. Iată de ce Neagoe Basarab se adresează fiului său cu următoarele cuvinte: „Iar acum, fătul mieu, eu te las să fii gard grădinii mele şi să o păzeşti, cum am păzitu şi eu. Că dacă o vei păzi şi vei fi gardul împrejurat de piatră, cum am fost şi eu, deacii ei cum cugetă să-şi verse sângele şi să-şi pue capetele pentru mine, aşa-şi vor vărsa sângele şi-şi vor pune capetele pentru tine – sau pentru fieştecare domn care va face şi va păzi aceste învăţături ale mele – şi niciodată nu vor da spatele vrăjmaşilor voştri”.

Dacă la Machiavelli principele îşi menţine autoritatea în faţa supuşilor prin cruzime, domnitorul îşi câştigă simpatia prin milostenie: „…slugile tale care-ţi vor greşi, nu le tăia pentru cuvintele oamenilor, nici îl băga în foc, ci-i iartă greşala, măcar de ţi-ar fi greşit, şi-l învaţă. Cândai doar s-ar întoarce, să fie ca alte slugi, care-ţi vor sluji cu dreptate. Iar de nu să vor întoarce, eşti volnic să-l tai, ca şi pre pomu sterpu. Însă iată ce te învăţu: să nu fie adeseori păharul tău plinu de sânge de omu, că acel sânge, care vei tu să verşi făr de milă, vei da seama de dânsul înaintea lui Dumnezeu”.

O altă logică a lui Neagoe Basarab, care aparent răstoarnă ordinea socială a Evului Mediu, ar fi putut şoca în acea perioadă mentalitatea occidentalului machiavellic cu sânge albastru: „Şi de va fi harnicu unul din cei săraci decât unul den feciorii de boiari sau decât o rudă de ale voastre, voi să nu daţi acelora cinstea şi boeriia, în făţărnicie; ce să o daţi aceluia mai sărac deacă iaste vrednic şi harnic şi-şi va păzi dregătoria cu cinste. Că mai bun îţi iaste săracul cu cinste decât boiarul cu ocară”.

Calitatea morală a persoanei este aceea la care atrage cea mai mare atenţie Neagoe Basarab, rezervând un întreg capitol modului în care domnitorul trebuie să se comporte la masă, fragment care este destul de interesant şi util, dar pe care totuşi îl vom trece cu vederea din motive de lipsă a spaţiului.

La subiectul războaielor, la Machiavelli găsim un spirit războinic, dornic de cuceriri. În opoziţie cu acesta, Neagoe Basarab se prezintă ca o fire diplomatică şi pacifistă. În cazul unei ameninţări cu invazia străină, acesta sfătuieşte să se răscumpere de la păgâni pacea, iar în cazul în care aceştia vor dori totuşi să vină cu războiul, domnitorul să nu îndrăznească să părăsească ţara pentru că, mărturiseşte Neagoe Basarab: „…şi eu însumi am fost pribeag, pentr-aceia vă spui că iaste trai şi hrană cu nevoe pribegiia, şi eşti de toţi oamenii dosădit, încă şi copii cei mici, şi de carii suntu mai răi. Pentru-aceia să nu faci aşa. Că mai bună iaste moartea cu cinste, decât viaţa cu amar şi cu ocară. Nu fireţi ca pasărea ceia ce să cheamă cucu, care-şi dă oaolă dă le clocescu alte păsări şi-i scot pui, ci fiţi ca şoimul şi vă păziţi cuibul vostru”.

În acelaşi timp, nu ne poate lăsa indiferenţi îndemnul la luptă al domnitorului român, în cazul în care ţara o cere:

„…să-ţi rădici gândul şi mintea la cer, să-ţi pogoare şi să-ţi fie Dumnezeu într-ajutor. Iar tu să mergi dreptu faţă la faţă spre vrăjmaşii tăi, fără nici o frică; iar cări vor fi ei mulţi, nimic să nu te înfricoşăzi, nici să te îndoeşti. Că omul viteazu şi războinic nu se spare de oameni cei mulţi; ci cum risipeşte un leu o cireadă de cerbi, şi cum omoară un lup o turmă de oi cât de mare şi cum rashiră un glonţu de tun multe cete de ostaşi, nu căci este el mic, ci căci vine cu mare rane şi cumplire, pentru-aceia răshiră şi răsipeşte multe cete de oameni, aşa şi omul viteaz şi bărbat şi hrăbor nu se înfricoşează de oameni mulţi. Că omului viteaz toţi oamenii îi sunt într-ajutor, iar omului fricos toţi oamenii şi suntu duşmani, şi încă de ai săi iaste gonit şi batjocorit şi hulit”.

Din câte vedem, gândurile lui Neagoe Basarab sunt pline de realism, izvorât din momentul istoric care dicta împrejurările de atunci şi experienţele de viaţă ale domnitorului, dar în acelaşi timp păstrează spiritul eroic pierdut de Europa în epoca renaşterii. Bineînţeles, „Învăţăturile” nu reprezintă o viziune personală a lui Neagoe Basarab, ci un manifest ideologic al civilizaţiei în sânul căreia acesta s-a născut, manifest al cărui idei şi principii s-au pierdut în urma procesului de formare şi modernizare al statului român şi victoria „Principelui” lui Nicolo Machiavelli.

Generaţiei de astăzi îi revine sarcina de a reînvia, de a scoate din cămara istoriei valorile autentice româneşti pe care civilizaţia occidentală cu o mare insistenţă încearcă să le arunce în lada de gunoi, înlocuindu-le cu un surogat pe care elita modernă românească îl numeşte cu perversitate „cultura română”.

Canonizarea, la 26 septembrie 2009, a lui Neagoe Basarab de către Biserica Ortodoxă Română este un semn dat de sus poporului român.

În vremurile de pe urmă, domnitorul se întoarce pentru a spulbera dominaţia „Princepelui”, a nemerniciei, a nedreptăţii şi a politicianismului. Nouă nu ne rămâne decât să-l primim.

Sfinte domnitor Neagoe Basarab, roagă-te pentru noi!

V-am spus deja ca am de gand sa spicuiesc din ceea ce invat si sa pun cate ceva pe blog. Inainte de orice, vreau sa lamurim putin cu ce se mananca aceasta cultura de care tot amintim si reamintim si pe care o discutam de mult prea mult timp. Ma refer, asa, la cafea, aud mereu acest subiect pe la mesele din jur: ca suntem prosti, ca suntem asa si pe dincolo, ca mentalitatea trebuie schimbata etc. A se intelege ca nu vreau si nu ma intereseaza lucrurile negative pe care le aveti de spus, deci nici nu ma voi obosi sa va aprob commenturile daca sunt critici.

Buuun. Definitia culturii, luata ca si fenomen, este totalitatea bunurilor simbolice ale unei societati. In acest sens, elemente precum literatura, dansul, arhitectura, artele plastice o imbogatesc, pe cand tehnica si stiinta sa zicem, o transforma si o modifica, nefacand totusi parte din ea. Cultura poate fi studiata din doua puncte de vedere: ca si creatie culturala si ca receptare culturala. Dar ne vom intoarce aici in partea a II-a. Acum punem doar bazele.  Cultura merge mana in mana cu mentalitatea, pe care o si inghite la un moment dat. Mentalitatea poate tine atat de individ, cat si de colectivitate sau de societate. Ea este mai degraba o reprezentare ce priveste structura societatii si raporturile dintre oameni si fortele care conduc societatea. In societate, putem vorbi despre doua categorii de coduri simbolice: codurile mentalitatii (care nu aduc nimic nou, nu creeaza nimic, ci doar mentin structura societatii) si cele ale culturii, intr-un sens restrans, plastic. In societatile de tip traditional, codurile mentalitatii determina codurile creatiei culturale, ea avand loc in forme fixe, traditionale (ganditi-va la China, spre exemplu: ti-ai permite sa faci o creatie aristica avangardista? -avangardismul fiind el insusi un curent inedit, excentric, o arta a viitorului- ). Spre deosebire de societatile traditionale, in mentalitatile de tip modern -unde cel mai bun exemplu este America-, creatia culturala este marcata de schimbare, de valorizarea noului, a originalului gratie mentalitatii care premiaza individualismul, combatitivitatea si autoafirmarea. Noi avem un amestec de culturi copiate si prost intelese, de aceea noi suntem un neam prost. Nu prost cu sensul de lipsit de cunostinte ori de inteligenta, ci prost in sensul de stricat. Suntem un neam stricat. Am fost ramasi in urma mereu si vom urma acest tipar inca 50-100 de ani de acum inainte. Suntem inca foarte murdari, inculti, limitati, indoctrinati si cel mai adesea, niste nesimtiti. Dar suntem foarte talentati si putem duce mult, asta ne mai scoate din rahat.

Pe data viitoare.