Drumul catre Ortodoxie, catre firea omului.

Nu prea ştiu de unde să încep, dar v-aş spune cîte ceva din viaţa mea. Acasă am primit puţină învăţătură creştinească. Mergeam la biserică din cînd în cînd, mai ales la Paşti, aprindeam lumînarea, apoi plecam acasă şi ciocneam ouăle. Puţin mai mult decît asta poate, dar nu prea mult. Într-o zi, cînd am început să-mi dau seama că există nu numai Biserica Ortodoxă, ci există şi o Biserică Catolică, există şi ”pocăiţi”, cum se numeau în Bucureşti (”pocăiţii” fiind sectanţii), am întrebat-o pe mama de ce există atîtea Biserici. Trebuie să vă spun că mama, fiind englezoică, era botezată anglicană. A trăit 40 de ani în România, cînta prin coruri ortodoxe, mai ales la o biserică unde era preot un prieten al familiei noastre, un om foarte bun, căruia îi sînt îndatorat, cred, mai mult decît îmi dau seama, şi pentru influenţa prezenţei lui asupra familiei. Cu toate acestea, mama nu a înţeles sensul adînc al Ortodoxiei, al Bisericii Ortodoxe. Nici ea nu avusese o educaţie creştină. Tatăl ei fusese cîntăreţ într-un cor englezesc, la Catedrala din Coventry, care a fost bombardată în războiul trecut, dar, ca mulţi alţii din generaţia lui, a devenit ateu. Altfel era om bun şi chiar a murit cu Biblia în mîna. Aşa că nici mama mea nu avea o educaţie duhovnicească. Dar şi mama şi tata m-au învăţat respectul faţă de cele sfinte, pentru care le-am fost mereu îndatorat. Deci am întrebat-o pe mama de ce sînt atîtea Biserici: Ortodoxă, Catolică, Protestantă şi ce diferenţă este între ele. Şi mama mi-a spus, săraca: ”Păi, diferenţa este mai ales că ortodocşii şi catolicii gîndesc că trebuie să slujeşti lui Dumnezeu cu toată frumuseţea din lume, pe care El a creat-o, cu icoane, cu muzică, cu tot ce se poate mai frumos, în timp ce protestanţii gîndesc că trebuie să laşi toate astea, căci nu sînt esenţiale şi să te concentrezi pe rugăciune, într-o formă simplă, despuiat de tot ce nu este esenţial”.

Trebuie să vă spun că observ acum, la vîrsta asta, că am avut întotdeauna tendinţa către simplu, către esenţial. Şi m-a impresionat cuvîntul acesta al mamei, motiv pentru care am rămas atunci cu o oarecare simpatie faţă de protestanţi. Ajungînd în Anglia, acolo nu mai era Biserica Ortodoxă Română. Erau una sau două biserici ruseşti şi cîteva biserici greceşti, dar n-aveam de gînd să mă duc undeva unde nu înţelegeam limba. M-a dus mama de mai multe ori la biserici anglicane. Acolo înţelegeam limba, dar atmosfera era foarte sărăcăcioasă, aş zice acum, foarte rece, plicticoasă chiar. Nu în sensul că te-ar apuca căscatul în biserică, ci în sensul că nu te hrănea cu nimic. Căutarea mea m-a trecut prin mai multe crize. Iată una din ele:de ce trebuie să ne ducem la biserică, să ne rugăm? Nu ne putem ruga şi acasă? Şi întrebarea asta şi-o pun mulţi, chiar şi astăzi, dar o ridicau mulţi din generaţia mea şi, deşi nu mă rugam acasă, găseam că este destul să te rogi acasă. Aşa că doar căutam. Nu mă rugam, aşa cum numim noi rugăciunea, dar eram totuşi în căutare. Şi am întîlnit o comunitate de baptişti, condusă de un om într-adevăr remarcabil.

Trebuie să spun că sectanţii şi catolicii, în Apus nu sînt ceea ce cunoaşteţi aici, pentru că aceia nu sînt oameni care se dezlipesc de Biserica Ortodoxă. Acolo ei nu cunosc altceva. Au numai ceea ce au primit şi ei în forma pe care au moştenit-o. Şi, deci, nu este duhul acesta înrăutăţit, care poate fi într-o ţară ortodoxă, unde mulţi ori s-au dezlipit de Biserica Ortodoxă, din tot felul de motive, ori vin din afară, cum se face acum şi aici şi incearcă să pescuiască în apele ortodoxe peştii Bisericii.

Am participat la viaţa religioasă, nelegat de forme exterioare, cu gîndul că am găsit în forma aceea baptistă, aşa cum era în acea biserică, o formă mai curăţită, mai simplificată a slăvirii lui Dumnezeu. Am rămas acolo cam un an, un an şi jumătate, pînă cînd am ajuns, în căutările mele duhovniceşti, în Franţa, într-o enclavă română (în Anglia eram singur: erau puţini români atunci şi ne vedeam din cînd în cînd, dar nu mai era Biserica Română. Preotul plecase în America şi, deci, nu mai rămăsese mare lucru prin anii ’50).

Deci, în Franţa mă găseam în mediu românesc, unde am continuat căutările mele, mai ales în discuţii cu un om pe care îl apreciam foarte mult pentru simplitatea, pentru smerenia lui şi, în acelaşi timp, pentru adîncimea trăirii lui. Şi nu atît prin conversaţie, cît printr-o încercare grea, prin care m-a trecut Domnul; puţin cîte puţin m-a atras Maica Domnului înapoi in Biserica în care am fost născut şi botezat, de data aceasta cu descoperirea că Biserica Ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenţa Ortodoxiei este firea omului. Şi a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos şi foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreţi, ceea ce au căutat Părinţii cei adevăraţi, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămînă în dreapta slăvire, descoperită de Însuşi Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omeneşti.

Pentru vindecarea acestei firi, care s-a smintit prin păcat, a fost nevoie ca Dumnezeu Însuşi să Se întrupeze şi să devină om adevărat, adică nu numai în sensul de om în carne şi oase, ci fără păcat, om fără sminteală, Adam cel nou. Acest Adam a fost în stare, fie şi prin moarte şi prin iad să completeze călătoria pe care Adam cel dintîi n-a completat-o şi, înviind ”a treia zi, după Scripturi” şi la 40 de zile înălţîndu-Se la ceruri ca om, a aşezat de-a dreapta Tatălui firea omenească. Şi acum, pentru prima dată în Creaţie, omul a devenit om complet. Aceasta este viziunea pe care au primit-o Sfinţii Apostoli şi pe care au păstrat-o Părinţii noştri, rămînînd în istorie cu numele de dreptslăvitori. Alţii au vrut să fie universali, alţii au protestat, fiecare cu filosofia şi gîndurile lor.

Şi deci, m-a miluit Bunul Dumnezeu – în loc să Se supere de rătăcirile mele – aşa cum a fost miluit şi Fiul rătăcitor de către tatăl lui, care nici măcar nu l-a lăsat să-şi rostească cuvîntul pocăinţei pînă la capăt, ci l-a împodobit cu toate podoabele moştenirii, moştenire pe care o risipise pînă atunci – aşa şi pe mine m-a miluit Dumnezeu cu înţegerea asta. Şi an după an mi s-a adeverit din ce în ce mai mult, tocmai în Apus, unde sîntem atacaţi şi îmbulziţi de toate ”vînturile” care există pe pămînt, de la cele mai nevinovate poate, pînă la cele mai îndrăcite, sataniste şi, cu ajutorul Domnului, trăim an după an rugăciunea şi Liturghia noastră de acolo. Şi ne învaţă şi Părintele Sofronie să nu ne fie frică de nimeni şi de nimic. Nu propovăduim în sens de prozelitism, dar cine vrea ne găseşte şi, fiecare în felul lui, cu trăirea şi cu rădăcinile lui din care a ieşit, găseşte cîteodată la noi mîngîiere şi înţelegere, într-o lume foarte întunecată şi foarte greoaie duhovnicească.

Noi, în mănăstirea noastră, preţuim foarte mult legăturile cu ţările şi popoarele ortodoxe, care ne întăresc în trăirea şi în greutăţile pe care le avem de dus. Şi eu, dacă vă rugaţi pentru mine, căci mă cunoşteţi după nume, o să vă fiu recunoscător, dacă mă pomeniţi cîteodată în rugăciunile voastre cele sfinte.

Aţi vrea să vă referiţi mai pe larg la frămîntările dintru început, pe care le-aţi încercat şi la evoluţia duhovnicească ulterioară?

Divorţaseră părinţii mei pentru ca mama să recapete cetăţenie engleză şi, eventual, să putem merge în Apus. Părinţii voiau să ne dea nouă, copiilor (mai am o soră), o copilărie şi o educaţie mai libere decît se anunţau că vor fi în ţara aceasta. În ’55 am plecat, cu nădejdile şi planurile pe care le-am găsit, de multe ori după aceea, la mulţi dintre cei care veneau din ţările acestea în Apus şi am trecut prin toate greutăţile şi dezamăgirile pe care toţi ceilalţi le-au încercat.

Eram copil şi, fără multă educaţie duhovnicească, amestecam libertatea, aşa cum o înţelegem noi pe pămînt – adică libertatea de expresie, putinţa de a face tot ce vrei, de a voiaja – cu libertatea în duh, rugăciunea şi viaţa bisericească. Dar, de mic copil era ceva în mine care mă atrăgea către cele duhovniceşti şi cred că – numai Dumnezeu ştie de unde încep toate – drumul vieţii mele are legătură cu un moment al copilăriei, de care îmi amintesc. Nu ştiu cum a început, dar ţin minte că aveam la un moment dat sentimentul morţii, un sentiment aşa, vag. Cineva îmi vorbise despre aceasta, probabil mama, şi-mi amintesc că aveam o oroare de moarte, cum avem toţi. Şi mă intrebam: ”Dacă ne naştem, de ce trebuie să murim?”. Neavînd educaţie duhovnicească, nu ştiam atunci (lucrul acesta l-am aflat mai tîrziu) că nu Dumnezeu a făcut moartea şi că moartea este boala omului, duşmanul omului. Şi încercam şi eu să mă mîngîi, aşa cum făceau şi semenii mei, că tot mor, că aşa e făcută lumea, că şi animalele, şi frunzele, şi florile au un sfîrşit şi, deci, de ce nu şi eu?

Dar moartea nu era numai un fel de coşmar în viaţa mea; fără să-mi dau seama atunci, eram deja pe un drum de căutare duhovnicească; exista ceva în sufletul meu, pe care-l pot formula acum, dar, fireşte, atunci n-aş fi reuşit nicidecum: era o înţelegere printr-o reducere la absurd. Moartea era absurdul total al vieţii. Întrebarea mea, pe care n-o puteam formula atunci, la vîrsta de 6-7 ani (poate şi mai înainte, nu-mi dau seama), era: ”Dacă totul se termină cu moartea, atunci viaţa mai are vreun sens?”. Dar fiindcă de bine, de rău, credeam în Dumnezeu şi, deci, şi în veşnicie, tare părea imposibilă şi de-a dreptul fără sens realitatea morţii. Dacă este într-adevăr un Dumnezeu şi viaţa se reduce la moarte, atunci moartea trebuie să ascundă ceva, poate tocmai sensul vieţii.

Cînd ai o problemă şi nu şti să-i găseşti rezolvarea, întrebi la dreapta şi la stînga, deşi întrebările tale, uneori, n-au nimic de-a face cu această problemă. Întrebam, de exemplu, la vîrsta de 7 ani, cînd mă pregăteam să mă duc la şcoală: ”De ce se duce omul la şcoală?”. Simţeam că o să fie o pierdere de vreme, o pierdere de copilărie, în sensul că nu-mi aduce răspunsul la ce căutam eu. Nimeni n-a ştiut să-mi răspundă, fiindcă nici n-a înţeles cineva ce era în sufletul meu. Pentru mine, întrebarea s-ar fi putut traduce: care-i sensul vieţii şi ce aduce şcoala, învăţătura, la acest sens an vieţii?

Mi se spunea că-mi trebuie o bază, o cultură şi nu mai ştiu ce, lucruri pe care, sînt convins, toţi le-aţi auzit. Eu simţeam, dar nu ştiam cum să argumentez, la 7, 8 sau 10 ani, că răspunsul la toate frămîntările mele este Dumnezeu. Şi m-a trecut Domnul prin tot felul de pribegii pînă am ajuns, cum vedeţi, la călugărie. Cînd mi s-a dezvăluit calea aceasta – călugăria – am simţit-o, într-adevăr, ca fiind căutarea mea din copilărie.

Între timp am pribegit şi la alte credinţe, fiindcă eu nu aveam conştiinţa a ceea ce este Biserica şi nu înţelegeam de ce sînt mai multe Biserici. Credeam că, mai mult sau mai puţin, toate sînt valabile şi, pînă la un punct, este şi acesta un adevăr. Însă lucrul specific, pe care nu-l înţelegeam, era Împărtăşania, Sfînta Împărtăşanie în Biserica Ortodoxă. Credeam că-i un simbol şi, dacă-i un simbol – minunat, nu-i aşa? – pîinea ca trup şi vinul roşu ca sînge, eram gata (poate m-am şi ”împărtăşit” în alte biserici, dar nu-mi aduc aminte) să mă duc şi, dacă Domnul a zis să facem aşa, facem aşa. Dar nu înţelegeam de ce. M-a trecut Domnul prin protestantism şi, ca bun protestant, am început să citesc Biblia. Şi în Biblie m-am poticnit în mod special la capitolul al VI-lea din Evanghelia Sfîntului Ioan, unde Domnul Iisus vorbeste aşa de clar şi aşa de deschis despre Sfînta Împărtăşanie, dar nu ca de un simbol. El vorbeşte acolo de Trupul Său, spunînd că cine nu mănîncă Trupul Fiului Omului şi nu bea Sîngele Lui, nu are viaţă în sine. Şi eu încercam să înţeleg ce înseamnă aceasta, de ce vorbeşte aşa de concret? Însă m-am mai consolat un pic văzînd că pînă şi Apostolii s-au smintit de acest cuvînt greu de înţeles, pentru care unii L-au şi părăsit, spunînd: ”Acesta este un cuvînt greu de primit şi cine-l poate primi?”. Şi Domnul S-a întors către cei 12 ucenici şi i-a întrebat: ”Şi voi Mă veţi părăsi?”. Apostolul Petru I-a răspuns: ”La cine ne vom duce, Doamne, cine altul are cuvîntul vieţii?”. Şi eu m-am agăţat cu dinţii şi cu ghearele de cuvîntul Apostolului Petru şi am rămas, ca să zicem aşa nesmintit. Adică aşteptînd pînă ce Domnul îmi va arăta calea.

Printr-o poveste destul de lungă, cu crize, pe care le văd acum cu mult interes (atunci cu multă durere şi greutate, cu anxietate – cum se zice – cu adîncă nelinişte şi tulburări, pe care le-am trecut), mi-a arătat Domnul pînă la urmă ce înseamnă Împărtăşania. Şi iată cum.

Pe cînd eram încă protestant, l-am provocat pe un ortodox să-mi spună de ce ortodocşii arată atîta evlavie preoţilor lor, încît le sărută şi mîna. Şi dînsul, foarte smerit şi blînd, mi-a zis: ”Păi, nu ştiu; eu, personal sărut mîna care-mi poate da ceea ce nu pot avea fără preot”. Şi eu l-am întrebat: ”Ce-i asta? Ce poate un om să-ţi dea, ceea ce tu, om fiind ca şi el, nu poţi să ai?”. Şi mi-a răspuns, tot aşa blînd şi smerit: ”Prea Cinstitul Trup şi Sînge al Domnului şi Mîntuitorului nostru”. Şi atunci mi-am dat seama dintr-o dată că era vorba de ceea ce numim noi în Biserică ”Taină” şi, pentru prima oară, am înţeles mai concret, mai conştient, ce înseamnă Taină. Şi eu credeam în Taină. Toate-s taine în viaţa asta, pînă şi creaţia, pînă, aş zice, şi informatica, în vogă astăzi (şi eu, la mănăstire, m-am ocupat de computer şi am găsit acolo o mare taină descoperită omului). Dar, evident, atunci cînd e vorba de Duh şi de Dumnezeu, de veşnicie, acolo sînt taine deja la un alt nivel.

Deci, ca să revin la ce spuneam mai înainte, am cerut aceluiaşi domn, prin care m-a ”lovit” Domnul cu parul în cap, să aranjeze cu preotul să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc şi de atunci sînt iarăşi în Biserica Ortodoxă.

Acolo s-a întîmplat un lucru, poate cel mai important al vieţii mele. În criza mea, tot căutam să înţeleg de ce Ortodoxia ar fi mai adevărată decît protestantismul în care credeam atunci şi pe care îl socoteam o formă mai curăţită a creştinismului, nu ca Ortodoxia, care mi se părea închistată de tot felul de lucruri cu icoane, cu podoabe, cu cîntări, cu ceremonii. Eu credeam că protestantismul era un creştinism esenţial şi observ că m-a interesat întotdeauna esenţialul, esenţa lucrurilor. Şi aş încuraja şi încurajez tot mereu tineri şi pe cei cu care vorbesc, că trebuie înţelese lucrurile esenţiale, în adînc, şi nu periferal (sic!).

Căutăm cu nesaţ viaţa adevărată, în toate direcţiile vieţii noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovniceşti, ba chiar şi în păcat. Şi în păcat omul, pînă la urmă, îşi caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul nu este adevăr şi de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu înţelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce ştie El mai bine că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut şi El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sînt năzuinţele noastre şi unde găsim hrana ce o căutăm cu atîta poftă, adică viaţa veşnică.

Şi la puţină vreme după întoarcerea mea la Ortodoxie, mi-a venit şi chemarea călugăriei, pe care am simţit-o ca fiind răspunsul la întrebările ce mi le puneam din copilărie şi, cu timpul, am înţeles că moartea deţine sensul vieţii şi văd acum că existenţa noastră aici, pe pămînt, nu este decît un al doilea stagiu al trecerii noastre dintru nefiinţă întru ceea ce ne cheamă Dumnezeu, fiinţa lui Dumnezeu, adică veşnicia.

Primul stagiu a fost viaţa noastră în pîntecele maicii noastre. A fost o gestaţie ”mecanică”, unde s-a format sistemul acesta, trupul acesta, potrivit penrtu a putea trăi în existenţa pămîntească, pe care ne-o dă Dumnezeu. În existenţa aceasta, se petrece o a doua gestaţie: am murit ca să ne naştem aici, am murit pentru viaţa noastră precedentă, în pîntecele maicii, şi acum începe, de cînd ni se conturează personalitatea, dialogul nostru cu Dumnezeu. De acum, Dumnezeu nu mai face nimic în viaţa noastră, decît dacă Îl lăsăm, dacă zicem ”Amin” cuvîntului Lui, dacă avem încredere în El. Prin toate formele pe care ni le-a dat în istorie, Domnul ne cheamă, ne dă încredere în El, ne arată ce poate şi ce vrea să facă cu noi şi, prin acest dialog între sufletul nostru şi Dumnezeu, Părintele ceresc continuă creaţia omului, de data asta nu fără voia omului. Nimic nu face fără voia noastră (este foarte importantă noţiunea aceasta a libertăţii omului); Dumnezeu face apel la libertatea noastră şi ne învaţă în viaţa aceasta că şi ea este o ”gestaţie” pentru viaţa care va să fie, adică viaţa veşnică. În pîntecele maicii ni se formau mădularele, de care n-aveam nevoie acolo. Ce căutau acolo mîini şi picioare; ce aveam de făcut cu nasul, cu ochii şi cu gura? Acestea erau însă pentru viaţa ce avea să fie după aceea.

Mulţi dintre intelectualii noştri se smintesc şi nu cred în rugăciune, nu cred în duhovnicie şi pare normal aşa; cu intelectul rămas în limitele vieţii acesteia, nu se poate vedea o raţiune a lucrurilor duhovniceşti, fiindcă ele sînt mădularele vieţii ce va fi. Spre deosebire însă de starea de dinainte de naştere, Dumnezeu nu ne formează mădularele acestea decît prin voia noastră liberă, care voie liberă se exprimă prin credinţa pe care ne încurajează Dumnezeu să o avem şi o cultivă zilnic în noi. Zic că Dumnezeu o cultivă în noi mai mult decît o cultivăm noi. Deci, răspunzînd prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, Îi dăm putinţa să continue în noi creaţia Sa; Dumnezeu ne învaţă în viaţa aceasta să începem noi înşine să tăiem ombilicul dintre noi şi pîntecele creaţiei acesteia. Şi aici începe, în starea căzută a omului, durerea şi tragismul vieţii duhovniceşti, care trebuie văzute în perspectiva vieţii veşnice. Şi, precum pruncul, în pîntecele maicii sale, nu ştie nimic, ci lasă firea să facă ce ştie ea cu el, aşa şi noi, în pîntecele vieţii acesteia, să ne încredinţăm întru totul Domnului.

Şi chiar să colaborăm, prin rugăciune şi prin participarea la Tainele Bisericii, care sînt energiile vieţii ce va să fie. Începînd de la Botez, despre care Sfîntul Pavel zice că este deja o moarte în Hristos – ne pogorîm în moarte, în apa botezului, şi ieşim din ea înnoiţi întru viaţa cea noua, în Hristos; prin eforturile ascetice ale vieţii noastre, învăţăm, puţin cîte puţin, să ne îndepărtăm, să ne detaşăm, în măsura în care ne este cu putinţă, de elementele vieţii acesteia şi să gustăm ceva din viaţa cea veşnică, adică al treilea stadiu. Vom muri pînă la urmă şi trupeşte, vom muri definitiv vieţii acesteia, ca să ne putem naşte definitiv în cea care va să fie.

Părinte Rafail, care a fost cea mai puternică criză a Sfinţiei Voastre?

Mă tot gîndesc, dar n-am găsit încă răspunsul deplin. Ce vă spun acum nu-i un răspuns matematic. Fiecare criză, cînd vine, este cea mai puternică. Îmi aduc aminte acum de cuvîntul Părintelui Sofronie, care spune că ”drumul mîntuirii este o urcare pe Golgota”. Ori, la fiecare pas, ai acelaşi efort de a te ridica mai sus, cu aceeaşi greutate, la care se mai adaugă, aş zice eu, oboseala.

Fiecare criză care vine omului este pentru prima oară şi mă interesează întrebarea asta, fiindcă acum încep să-mi dau seama că fiecare criză a fost, într-adevăr, o continuitate a drumului. Foarte important este faptul că nu există criză care să nu vină cu îmbogăţire. Şi mulţumesc celui care mi-a pus întrebarea aceasta, tocmai fiindcă m-a făcut să conştientizez această îmbogăţire. Tot ce este durere în viaţa asta, nu este decît o naştere, începînd chiar de la primul blestem pe care l-a suferit omul după cădere. Dumnezeu i-a spus Evei că în dureri va naşte copii. Şi am observat – şi acum îmi este din ce în ce mai clar – nu numai că în durere se nasc copiii, dar că fiecare durere este o naştere de copil şi acel copil eşti tu, care suporţi durerea, care treci prin criză. Dealtfel, un profesor de teologie din Paris explica faptul că noţiunea ”criză” vine de la grecescul ”krisis”, care inseamnă judecată. În criză, Dumnezeu judecă viaţa mea. Deci criza este o judecată pe care Dumnezeu o manifestă faţă de mine sau faţă de o naţiune (profesorul acela vorbea de crizele şi pribegiile prin care a trecut Israel în Vechiul Testament, de robirile la alte neamuri etc.), prin care Dumnezeu mă invită să judec şi eu viaţa mea. Prin criză, gîndul Domnului este să văd ce este adevărat şi ce nu este adevărat în viaţa mea. Deci criza este clipa în care putem şi noi judeca, în care se manifestă judecata lui Dumnezeu. Îmi pare rău că în româneşte nu există un cuvînt ca ”defy” sau ”chalenge”, din limba engleză; există termenul apropiat provocare, care este mai peiorativ decît în limbile Occidentului; deci, e vorba de o provocare şi o invitaţie în acelaşi timp a lui Dumnezeu să mergem mai departe. Şi, aşadar, fiecare criză este un pas înainte; fiecare criză, pentru că n-ai mai trecut-o, este cea mai mare. Şi în sensul ăsta, cu înfricoşare aştepţi să vezi ce alte crize îţi mai aduce viaţa; şi aş zice că şi eu aştept. Dar şi cu nădejde aştept, cu alte îmbogăţiri şi rămîn la rugăciunea: ”Doamne, cum ştii Tu, miluieşte-ne pe toţi”.

Aţi scris vreo carte în Occident?

Am scris o singură carte, care se numeşte ”Gînduri”. Am scris-o, mai ales, din îndemnul cuiva, care se aştepta ca fiul lui Noica să scrie o carte. Şi cînd a deschis această carte, prima paginăa era albă, a doua era albă şi toate celelalte la fel. Acum, la sfîrşitul vieţii mele, mă gîndesc să scriu altă carte care s-ar numi ”Memorii”, fiindcă aşa scriu toţi oamenii mari. Or, cum eu mi-am pierdut memoria, această carte va fi asemenea celei dintîi!

Neîndoielnic, aveţi foarte multe de împărtaşit în planul vieţii spirituale. Referiţi-vă la aspectele ziditoare de suflet care vă vin acum în minte sau cele care vă sînt mai la îndemînă a le exprima.

Începem de la filosofie, fiindcă mulţi aţi auzit de profesorul Noica. Mulţi cunoaşteţi, probabil, că acest cuvînt – ”filosofia” – înseamnă în greceşte ”iubirea înţelepciunii”. Or, pentru noi, înţelepciunea este Înţelepciunea lui Dumnezeu, este Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, Hristos. Şi pentru noi altă înţelepciune nu există. Şi, dacă această înţelepciune este nebunie – şi este nebunie pentru lumea asta – atunci să fim şi noi ”nebuni”, fiindcă înţelepciunea lumii acesteia a nenorocit pe om.

Iubirea este cuvîntul la care putem reduce toate poruncile lui Dumnezeu. Dumnezeu, Care a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui, Care a făcut cerurile şi pămînturile, ştie, fără îndoială, de ce l-a făcut pe om, ce caută, de ce trăieşte omul şi, mai ales, de ce moare. Dumnezeu ne-a dat porunca iubirii de Sine şi a iubirii de aproapele. În acest cuvînt ”iubire”, spune Domnul, se cuprind toată legea şi Proorocii şi, putem adăuga, tot restul. De ce? Pentru că Dumnezeu Însuşi este iubire.

Alt cuvînt pe care mi l-am amintit a fost un cuvînt pe care Părintele Sofronie ni l-a dat într-o mică cuvîntare, cînd m-a tuns călugăr în 1965. Vă mărturisesc că o parte din cuvîntarea lui n-am auzit-o, fiindcă mintea îmi era parcă în altă parte. Dar m-a trezit un cuvînt pe care mi l-a spus, anume că nu se poate să nu biruim. Deci, am cerut Domnului să-mi dea să înţeleg în viaţa de monah, care sînt condiţiile ca să fie cu putinţă să biruim. Şi cred că am înţeles. Este vorba de ţinerea cuvîntului Domnului.

Aţi trecut prin iad şi n-a fost prima oară, căci neamul nostru, ca şi alte neamuri, mai ales cele ortodoxe, au trecut prin iad. Demonul ştie unde să atace. Dar, precum Iov sau Iosif în Vechiul Testament, dacă ne ţinem de cuvîntul acesta al lui Dumnezeu, Cel mai sfînt decît toţi sfinţii, e cu neputinţă să nu biruim. Numai să rămînem cu Domnul.

Pribegia mea m-a ajutat la un lucru foarte important. Întotdeauna am avut o mică problemă cu un sentiment prea patriotic sau prea naţionalist. Mă gîndeam că, dacă m-aş fi născut în neamul celuilalt, aş fi avut la fel ”agăţarea” aceasta faţă de origine. Or în pribegie, prin anii ΄70, am încercat să fac şi eu ceva pentru neamul meu şi limba mea şi am vrut să traduc în româneşte viaţa Sfîntului Siluan. Trebuie să vă spun că m-am poticnit la primul cuvînt; absolut la primul cuvînt pe care l-am întîlnit şi mi-am dat seama că nu mai eram decît un străin, că nu mai rămăsese mult din românismul meu.

De prin anii ΄80 am mai avut contact cu literatura română şi mi s-a mai împrospătat limba. Dar prin anii ΄70 a fost perioada cea mai sărăcăcioasă. Aproape că-mi uitasem limba, nu mai eram obişnuit să o întrebuinţez. În ΄72 tata a venit să ne viziteze şi vorbeam cu el în româneşte, însă cu multă greutate. Nu găseam cuvintele. ”Ruginise” oarecum memoria cuvintelor româneşti.

Deci, poticnindu-mă de primul cuvînt şi descoperind că nu mai sînt decît un străin, că toate limbile pe care le ştiu nu sînt, mai mult sau mai puţin, decît limbi străine, am trăit durerea cu care se trăieşte constatarea asta şi am simţit un fel de eliberare că originea nu este mai importantă decît faptul că exişti. Omul cred că nu se îmbogăţeste dispreţuind vreo realitate oarecare. Originea îţi este cuibul, ca al păsărilor. Pasărea se naşte într-un cuib, pînă-i cresc aripile si îşi ia zborul, creşte în cuibul acela, dar după aceea, de multe ori, nu se mai întoarce în acel cuib niciodată. Omul, în orice caz, îşi face aripi duhovniceşti către fiinţa lui, către veşnicia lui şi zboară acolo, în veşnicie. Şi acesta a fost un pas în căutarea aceea, de multe ori neconştientizată, către ceea ce este veşnic şi esenţial şi care este mesajul ascuns în ceea ce altfel ar fi o grozăvie de nespus – moartea.

Vedeţi, în căutarea mea am ajuns şi la călugărie. Am trecut prin mai multe faze, dar niciodată prin ateism. Am avut şi acolo o intuiţie care nu m-a lăsat niciodată să neg, adică să mă opun gîndului lui Dumnezeu. Dar multe dubii şi neînţelegeri am avut. Am trecut, ca şi mai toată lumea care caută, prin crize, mai mult sau mai puţin adînci, care m-au adus la un rezultat mai mult sau mai puţin spectaculos. Unul dintre cele mai mari, poate cel mai mare, a fost revenirea la Ortodoxie, şi Bunul Dumnezeu, profitînd de prostia mea, în loc să mă pedepsească – aşa cum ne gîndim noi că face Dumnezeu (fiindcă şi noi ne facem un dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră, de prea multe ori) mi-a descoperit Ortodoxia ca fiind firea omului.

Prin cădere, omul şi-a ieşit din această fire, a căzut din firea lui şi a trebuit ca Însuşi Dumnezeu să vină în istoria omului, să-Şi ”suflece mînecile” şi să spună; ”Uite, omule, vin Eu să fiu om, căci tu n-ai aflat, n-ai ştiut cine eşti”. Dumnezeu a venit în istorie să fie El om, a trăit toate nefericirile noastre şi toate rezultatele căderii noastre, a trebuit să trăiască şi moartea noastră, să treacă şi prin iad şi acolo Dumnezeu a dat o singură lovitură. Pînă acolo Dumnezeu a fost blînd ca un miel, dar acolo Mielul a distrus porţile iadului şi cum cîntăm la Înviere, prin moartea Lui a biruit moartea, a săvîrşit un lucru pe care primul Adam n-a ştiut şi n-a putut să-l săvîrşească, din cauza căderii. Dar prin Înviere, Înălţare şi şedere de-a dreapta Tatălui, El a parcurs drumul pe care ar fi trebuit să-l facă măcar un om şi, deci, în Hristos, omul s-a desăvîrşit şi s-a schimbat. Acesta este sensul Noului Testament.

Aş vrea să vă îndemn pe toţi să vedeţi ceea ce este lăuntric şi esenţial, fiindcă odată ajuns la asta, omul nu poate muri. Şi acestea sînt cuvintele pe care Părintele Sofronie mi le-a spus de multe ori, mai ales în ultimii patru ani. Pentru om nu există moarte şi, în clipele cele mai tragice ale vieţii, ori în ce fel ar fi tragice, o mare mîngîiere este credinţa că omul nu poate muri. Mare mîngîiere este să ştii că toate valurile vieţii sînt provizorii. Faţă de vremea în care simţeam tragedia aceasta de a închide ochii la toată frumuseţea lumii, acum din ce în ce mai mult văd că frumuseţea aceasta nu este decît un simbol al realităţii ultime. Deci, viaţa de acum o văd într-un aspect dublu. Un aspect căruia i-aş zice funţional. De exemplu: mîncarea, băutura şi toate lucrurile care te ţin în viaţă au doar o funcţiune. Chiar lucrurile care ne îmbată cu frumuseţea şi cu tot felul de atrageri sînt funcţionale. Fără ele, într-o oarecare măsură, murim sau scădem în viaţă. Există însă şi un aspect simbolic, care trădează ceva din veşnicie. Şi simţirea omului se agaţă de simbol ca şi cum ar fi realitate.

Biserica, Maica noastră. Ne naşte întru veşnicie, arătîndu-ne că trebuie să ne dezlipim de acestea, pentru că ele nu sînt decît nişte dezvăluiri într-o formă foarte redusă a ceea ce ochiul n-a putut vedea, urechea n-a putut auzi şi la inima omului nu a putut intra, adică cele pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce-L iubesc. Deci la aceasta o să mă opresc.

Biserica am trăit-o ca pîntecele maicii şi lumea toată este Biserică în sensul ei simbolic. Biserica este acolo unde este creaţia lui Dumnezeu şi glasul lui Dumnezeu cheamă pe om dintru nefiinţă întru existenţă şi din existenţă în Biserică, iarăşi întru fiinţa lui Dumnezeu. Biserica este acolo unde omul realizează această chemare a lui Dumnezeu şi unde se cultivă toate simbolurile acestea în ceea ce au ele mai adevărat, în aspectele cele mai veridice, prin care ele pot prezenta veşnicia. Mă gîndesc la iconografie, la poezia liturgică, la muzica liturgică. Ce să mai vorbesc de lucrurile esenţiale ale Bisericii, adică rugăciunea, care este convorbirea personală a omului cu Dumnezeu şi Sfintele Taine, care sînt hrana şi puterea acelor lucruri pe care trebuie să le săvîrşim şi care sînt cu neputinţă omului singur. Căci şi aceasta trebuie să ştim, anume că ceea ce ni se cere a împlini în Biserică, nu este greu; este cu neputinţă. Dar ce este cu neputinţă omului, Dumnezeu Însuşi împlineşte pentru om. Şi aici intervin Tainele Bisericii şi puterea lor care hrăneşte această naştere şi creştere întru veşnicie, în fiecare suflet.

SURSA: http://rafailnoica.wordpress.com

Ek wil graag vanaand vir almal vra om my sussie maar veral haar verloofde, Hennie, in julle gebede en gedagtes te hou.

Hulle trou datum is die 19de
Mei maar vandag se gebeure gaan dit onmoontlik maak.
Hy was uit op ‘n stappie, hy is lief vir die natuur, toe rotse begin val het. Sover ons weet is sy kop ok maar hy het ‘n T12 breuk in sy rug en kan tans niks voel in sy bene nie.

Asb bid, dink en hoop saam met ons

I have been meaning to read it for ages because I never have, and it’s the text on which the French Baroque composers based many of the operas in which La Maupin performed. Also because, hidden in among the exploits of Jason and Perseus is the story of Iphis, who was raised as a boy: a story La Maupin would have known well.

I don’t get much reading time, but it’s glorious, and one of those splendid, robust 20th-century translations (Rolfe Humphries, Indiana University Press, 1955).  I imagine Eleanor Dark reading this, while the wind rages around the house, as Juno (or whoever is in charge of the weather in Katoomba) decides to flood the earth:

… he turned loose

The South-wind, and the South-wind came out streaming

With dripping wings, and pitch-black darkness veiling

His terrible countenance. His beard is heavy

With rain-cloud, and his hoary locks a torrent,

Mists are his chaplet, and his wings and garments

Run with rain. His broad hands squeeze together

Low-hanging clouds, and crash and rumble follow

Before the cloudburst, and the rainbow, Iris,

Draws water from the teeming earth, and feeds it

Into the clouds again.

Invece sono quel genere di cose che non posso assolutamente smettere di aver sopra la testa, è seccante. Mi svuota, in un certo senso, avere sempre da star piena fino all’orlo.

Lei, mia figlia, ha detto a un certo punto be’, io ho il quadro della situazione ma adesso che lo so, cosa cazzo ci posso fare?
Non cambi il corso della storia quando hai fatto il giro del perché e del percome.
Non smetti di soffrire se a farti male sono cose a te estranee, su cui tu non hai alcun potere.

Povera ragazza triste, mica ha tutti i torti.

All very 1930s and quiet and misty and autumnal and we are utterly pampered. Feeling very lucky. While I’m here, I’ll be finishing the first draft of Tragédie, and might even get on to some redrafting.

Not me. Hem. But same idea.

Congrès de la société de philosophie du Québec

7 et 8 mai 2012

Palais des congrès de Montréal

159 Saint-Antoine Ouest, Montréal

La tragédie, sur les planches ou dans le monde, continue de nous interpeller, de frapper notre imagination et de nous définir. « Nous » philosophes, certes, et cela depuis Platon, rival des dramaturges à son époque, alors que la philosophie l’accompagne et s’y reflète depuis. Mais « nous » aussi comme spectateurs de ces œuvres qui ont traversé l’histoire et continuent à l’éclairer : la tragédie ne s’adresse-t-elle pas avant tout aux affects et à l’intellect d’un auditoire, avant d’être reprise par d’autres discours ? Par ailleurs, comment ce « nous » actuel, moderne ou postmoderne, est-il rejoint par les tragédies, et quels équivalents rencontrent-elles dans la réalité d’aujourd’hui ? Ces questions, la philosophie n’est pas la seule à se les poser, et c’est pourquoi une rencontre pluridisciplinaire s’impose pour réfléchir à nouveau sur le travail de la tragédie dans notre culture.

Ce colloque se veut une occasion de saisir la tragédie, que l’on entende par là une œuvre, une action ou un événement, dans son moment de réception passif, souffrant voire destructeur, mais tout aussi bien dans son moment de réponse active, créatrice et transformatrice. En nous exposant à ce qui dans l’humain est inhumain, en témoignant de l’excès dont il est capable ou qui le détruit, la tragédie est susceptible de remettre en cause nos assurances et nos certitudes, et cela sur plusieurs plans, tant théorique qu’existentiel. Celui du pouvoir, du lien entre les individus et les peuples tout d’abord, son premier creuset. À toutes les époques, l’histoire politique a fourni à la tragédie non seulement son matériau d’élection, mais aussi un défi constant : dans un monde contingent, comment donner sens à la communauté politique et à l’histoire qui se fait, au-delà des idéologies et des religions établies ? Sur le plan de l’identité ou du sujet humain, également : dans le tourment des événements qu’il déclenche et qui le dépasse, qu’advient-il de son intégrité et de sa responsabilité, de ses projets et de sa liberté, de l’amour et de la souffrance? Sur ces deux plans, la tragédie expose souvent les forces obscures et impersonnelles que la raison souhaite discipliner, et met à mal nos prétentions à l’autonomie, au savoir et au bonheur. Sur un dernier plan enfin, celui des formes qu’elle est susceptible de revêtir, la tragédie peut nous surprendre et nous inviter à la création. Depuis l’idéalisme allemand classique au moins, la tragédie est comprise aussi bien comme œuvre de l’art que comme produit de la liberté humaine (« le tragique ») ; et si on a parfois sonné la mort de la première (nous ne produirions plus de tragédies à la hauteur de celles de l’Antiquité ou des 17e/18e siècles), il est possible que le second se manifeste dans des formes inusitées en attente d’être reconnues et représentées.

Ce colloque sera le premier sur le sujet à se tenir dans un congrès philosophique au Québec depuis celui organisé par Pierre Gravel en 1985 (Tragédie et tragique dans la tradition occidentale). Il permettra de rassembler des chercheurs de plusieurs disciplines pour échanger leurs idées dans un même forum, alors que cet intérêt reste souvent sans face publique commune, et d’apprécier le travail de réception de la tragédie à différentes époques, et principalement la nôtre, pour faire un bilan, certes nécessairement partiel, de son actualité.

Programme

lundi 7 mai

9h00 Sophie Cloutier et André Duhamel, responsables du colloque

Mot de bienvenue

9h15-10h00 Lorraine Pintal, directrice artistique et générale du Théâtre du Nouveau Monde

Conférence d’ouverture : « Les héroïnes tragiques, nos contemporaines »

Le théâtre et ses doubles

10h15-10h45 Benoit Castelnerac (Université de Sherbooke)

« ‘Ce que nous faisons est la plus belle tragédie’ (Lois). Remarques directes et indirectes de Platon sur la tragédie »

10h45-11h15 Noémie Verhoef (Université de Sherbrooke)

« Le théâtre ou la pratique de la vérité : une analyse philosophique de Médée de Sénèque »

11h15-11h45 Jérôme Brillaud (Vanderbylt University, Nasville, USA)

« La tragédie de l’homme simple »

L’inhumaine condition

13h30-14h00 Alexis Richard (Université du Québec à Montréal)

« Cruauté tragique et efficacité théâtrale »

14h00-14h30 Christian St-Germain (Université du Québec à Montréal)

« Dépression et tragédie meurtrière : Que reste-t-il du concept d’imputabilité devant l’acte monstrueux?

L’éthique comme réponse au tragique

14h45-15h15 Jean-François Méthot (Collègue Universitaire dominicain, Ottawa)

« La tragédie comme aboutissement du parcours herméneutique de Paul Ricœur »

15h15-15h45 Richard Linteau (Université de Sherbrooke)

« L’éthique face au tragique chez Emmanuel Lévinas »

15h45-16h15 Adeline Ducos (Université de Sherbrooke)

« Les expériences du tragique dans le cadre de la médecine fœtale : la perspective des professionnels de la santé »

Mardi 8 mai 2010

La tragédie comme apprentissage moral

9h00-9h30 Mathieu Fortin (Séminaire de Sherbrooke)

« Le tragique chez Nietzsche : la nécessité de la métamorphose de soi »

9h30h-10h00 Marie-Andrée Ricard (Université Laval, Québec)

« La souffrance au centre du tragique chez Nietzsche »

Le motif du pouvoir

10h15-10h45 Louise Frappier (Université d’Ottawa)

« Conflit tragique, guerres civiles et philosophie politique au XVIe siècle »

10h45-11h15 Martin Thibodeau (Université Saint-Paul, Ottawa)

« L’action et la tragédie dans L’esprit du christianisme et son destin de Hegel »

11h15-11h45 Sophie Cloutier (Université Saint-Paul, Ottawa)

« Tragédie et révolution chez Arendt et Jaspers »

Dans le théâtre du monde

14h00-14h30  Jeffrey Reid (Université d’Ottawa)

« Tragédie, comédie et terreur chez Hegel »

14h30-15h00  Dominic Desroches (Collège Ahuntsic, Montréal)

« Tragédie et mise en scène du climat politique »

15h00-15h30  André Duhamel (Université de Sherbrooke)

« Faire face aux désastres : les tragédies dans l’espace public contemporain »

Responsables :
Sophie Cloutier, Université Saint-Paul (Ottawa) scloutier@ustpaul.ca
André Duhamel, Université de Sherbrooke (Sherbrooke) andre.duhamel@usherbrooke.ca

Cercavo nel settore filosofia, poi psicologia, poi medicina. Speravo di trovare qualcosa di non troppo divulgativo. Qualcosa a metà tra il trattato medico e il saggio.

Non trovando nulla, stravolta dal troppo piangere, non riuscivo a concentrarmi sui titoli. Porcaputtana, se c’è una cosa che mi manda in crisi è leggere e non capire cosa sono quelle robe nere sul foglio. Proprio la roba peggiore.

Neanche a farlo apposta un imbecille nel mentre, nei pressi delle mie orecchie, cercava di far colpo sulla compagna di pomeriggio, gridando titoli autori commenti frizzi e lazzi. Lei replicava entusiasta ogni volta che riconosceva un autore nno, Baudelaire maddai non ci posso credere.

Trattenendo a viva forza l’impulso di picchiarli ho raggiunto la cassa. Ho comprato una roba anche piuttosto costosa che si intitola disegnare le emozioni, era l’unica di cui ero riuscita a decrittare due tre titoli. Odiavo profondamente la voce di quel ragazzo. Non mi irritava la loro finta felicità-non basta così poco per farmi incazzare. Ero stremata di mio, ero stremata per altri motivi.

Non riesco a spiegarvi com’è lo sguardo di un condannato a morte.
Non è come si crede, non assomiglia a niente.

Credevo di essere capace di dipingere qualsiasi cosa con le parole.
Mi sbagliavo.

Discover Flaubert’s masterpiece in English translation with some excerpts in French! (from beginners to proficient students)

Emma Bovary, the tragic heroine of Flaubert’s masterwork has become the iconic figure full of idealistic romantic illusions and the consequent discontents.

The wildly passionate Emma is unhappily married to Charles Bovary, a dull and mediocre country doctor. Bored with provincial bourgeois reality she dreams of a better life. She seeks escapes in adulterous affairs, and lives beyond her means running up enormous debts. Ruined, disillusioned and in despair she finally commits suicide by ingesting arsenic.

The class will explore Flaubert’s style and attention to details as well as cultural and social aspects of France in 19th century, such as the French bourgeoisie, and the limited role of women in a male-dominated society.

The course will be conducted in English and French.
Book: Madame Bovary translated by Lydia Davis

Alliance Française de Chicago – Cours de littérature session Printemps 2012

Este moartea o

tragedie sau un triumf?

Ioan 19:18-30

Ioan  1:30a   

,,Isus a zis:

,,S-a isprăvit!“

Planul lui Dumnezeu pentru noi implică terminarea lucrului încredinţat.

Când Domnul Isus a zis la cruce ,,S-a sfârşit“, a dovedit victoria Lui. Lucrarea dată Lui, de Dumnezeu, a ajuns la sfârşit. Moartea Domnului Isus a fost un triumf, nu o tragedie. Planul de răscumpărare al omenirii a fost dus la îndeplinire.

Ce lucrare care rămâne veşnic, trebuie s-o duci la bun sfârşit?
Vei duce la bun sfârşit lucrarea încredinţată? Nu începutul unui lucru este important ci sfârşitul lui. Degeaba ai început frumos, dacă sfârşitul este ruşinos. Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui.

Moartea Domnului Isus pe cruce a fost şi un lucru ruşinos. A fost umilitor să fie dezbrăcat şi expus atâtor oameni cunoscuţi şi necunoscuţi. El a făcut acest lucru în locul meu, a luat asupra Lui ruşinea mea, păcatul meu ca să mă împace cu Tatăl.

Ce te-a impresionat cel mai mult în ce priveşte moartea şi răstignirea Domnului? (poate vrei să citeşti în toate evangheliile)
Cum te vei ruga după ce citeşti despre răstignire în evanghelii?
Vei schimba ceva în viaţa ta în săptămâna aceasta?
Vrei să scrii o rugăciune?

,,Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El; şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă…“ Isaia 53:3-5,10a

Domnul să te ajute să duci la bun sfârşit lucrarea Lui!

Schimbă tragedia în triumf !!!

De asemenea e un bun exemplu in favoarea teoriei ca nu pot fi evitate crizele orice ai face. Din simplul motiv ca sunt generate de oameni. Ca sa nu mai fie niciodata o criza (declansata de banci, imobiliare sau de alte valori care se umfla) ar trebui sa nu mai existe oameni.

La reactii greoaie in cazul unor zapezi mari eu ma astept. Pentru ca dupa 5-10-15-50 de ani de ierni mai putin dificile orice bani alocati pentru a face fata unei ierni cu zapezi de 10 metri sunt risipiti. Deci daca din 2007 pina azi bugetul unei primarii se ducea pe utilajele necesare la o iarna cu pete un metru de de zapada primarii respectivi aveau o mare problema. Doar anul asta cheltuiala s-ar fi justificat.

In ceilalti 4 ani anteriori s-ar fi gasit destui sa arate cu degetul risipa de bani pentru ceva care nu e folosit in timp ce scolile nu au caldura, iar spitalele nu au medicamente. E destul de greu sa te pregatesti pentru “situatii exceptionale” intr-un astfel de context.

Totusi, reactia dupa explozia de la Sighetu-Marmatiei ar trebui sa ne puna pe ginduri. Pentru ca, mai devreme sau mai tirziu, un cutremur major tot o sa aiba loc in Romania. Sau un atentat terorist, sau alta chestie/accident in care o sa-si piarda viata multi oameni. Cu siguranta o sa se intimple cindva asa ceva.

Un pic de context de Sighetu-Marmatiei. Reteaua de gaz s-a facut acolo in urma cu citiva ani (vreo 4 sau 5) deci a trebuit adaptata la cladirile existente. Una e sa construiesti o cladire cu reteaua de apa sau gaz inclusa, alta e sa tragi utilitatile pe ceva deja construit.

Chiar si asa, exista destule reglementari legate de siguranta. Adica nu poti face ce vrei, unde vrei si cum te taie capul. Prima explozie o pot intelege pentru ca aciccidente se intimpla oriunde. Pe orice strada, in SUA, in China sau in Romania, accidentele nu pot fi excluse total indiferent de natura lor.

A doua explozie (accident) in care au fost implicati politisti, pompieri, oameni de la gaze s.a.m.d. e insa mult mai problematica. Adica vorbim de niste oameni care trebuiau sa stie ca s-ar putea sa mai fie scapari de gaze. Si sa se comporte ca atare.

Acuma, sincer, daca ati fi o persoana dintr-o echipa de interventie cum v-ati comporta? In principiu trebuie sa fi precaut sa sa-ti iei tot felul de masuri de siguranta. Numai ca daca si le luau si acolo mai murea cineva care putea fi salvat ar fi fost desfiintati.

Trecusera vreo 8 ore de la prima explozie si “seful” le-a zis sa intre. Deja presa duduia de “neglijenta autoritatilor”. Intr-o astfel de situatie nu prea mai ai tupeul sa interbi daca reteaua de gaze a fost intrerupta in zona accidentului ca ti-o iei peste bot.

Asa ca au intrat, au facut ce au crezut ca trebuie si au declansat a doua explozie. Erau gaze acumulate.

Extrapolind comportamentul asta, nu vreau sa imi inchipui ce se va intimpla la un cutremur de vreo 8 grade Richter cind sunt distruse retelele de electricitate, gaze si apa. Asta pe linga cladirile prabusite.

Cite inundatii, morti prin electrocutare sau in explozii de gaze vor fi intr-un oras ca Iasi, Cluj, Craiova, Bucuresti sau Brasov intr-o astfel de eventualitate.

Sau citi morti ar fi intr-o Constanta lovita de un tsunami (ca, deh, se poate intimpla). Asta ca sa nu mai spun ca metroul din Bucuresti e o bomba cu ceas. E suficient sa circuli in aglomeratia dintre 7 si 9 sau intre 16-18 si iti dai seama ca turma de oameni care se deplaseaza ca niste pinguini nu ar avea nici o scapare daca s-ar declansa panica.

Un atentat, un incendiu sau o explozie accidentala ar face zeci sau sute de morti in pasaje ca Unirii sau Victoriei pentru ca nu ai cum sa scapi intr-o multime speriata. Te calca in picioare si nimic nu poate opri chestia asta atita vreme cit nu exista spatiu de “debusare”.

Evident, o poveste de asta se poate intimpla la orice concert mare, pe un stadion sau la o “zilele orasului X”.

Victimele celei de-a doua explozii sunt aproape garantate in cazul unui atac terorist. E suficient sa urmariti cu ceva atentie cum se intimpla asa ceva in Israel. La majoritatea atentatelor dupa explozia initiala exista alte explozii in momentul in care apar echipele de salvare. Fac parte din planul atentatului.

Nici nu e necesar sa fie facute mereu, reticenta in interventie care o genereaza astfel de evenimente anterioare e suficienta ca sa reduca sansele de suprvietuire a victimelor primei explozii.

“Naivitatea este opacă pentru tragic, dar e deschisă pentru iubire, căci omul naiv, nefiind consumat de propriile sale contradicții interioare, are destule rezerve pentru a se dărui”

“Dau în scris, pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să cred pe acest pământ și că unica scăpare este uitarea absolută. Aș vrea să uit de tot, să mă uit complet, să nu mai știu nimic de mine și de lumea aceasta. Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decât cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca această lume, precum focul meu interior ar incendia-o”

“Am și eu o speranță: speranța uitării absolute. Dar aceasta mai e speranță, nu e ea disperare? Nu-i această speranță negarea tuturor speranțelor viitoare? Vreau să nu mai știu nimic, nici măcar să știu că nu știu nimic. De ce atâtea probleme, discuții și supărări? De ce atâta conștiință a morții? Până când atâta filozofie și atâta gândire?”

Soferul autoturismului si trei politisti din autoutilitara, au fost raniti.

Cei din masina veneau, se pare, de la o maternitate din Bucuresti si se indreptau spre casa.

Accidentul a avut loc pe DN2 Bucuresti – Urziceni, intre localitatile Cosereni si Movilita. In Opelul Astra care venea de la Bucuresti se afla soferul impreuna cu un cuplu si copilul lor de o luna.

Pe soseaua acoperita de zapada, soferul a incercat o depasire in viteza, dar sleaurile de gheata l-au aruncat pe contrasens, unde s-a ciocnit cu duba politiei. In autoutilitara se aflau trei politisti.

Pentru femeie, sotul ei, ambii de 37 de ani, dar si pentru bebelus, impactul a fost fatal. Doi politisti au fost raniti si ei, iar al treilea a scapat doar cu rani usoare.

Soferul care a provocat accidentul este in stare de soc si nu isi aminteste ce s-a intamplat. Pe numele lui a fost intocmit dosar penal pentru ucidere din culpa si vatamare corporala din culpa.

C’est à l’écriture que revient le rôle d’exorciste, elle seule peut mener vers le salut ou le pardon. Car la mémoire et la conscience sont les attributs qui différencient au mieux l’homme de l’animal, l’individu des porcs d’Orschwir, le maire du village, ces « fauves sans cœur et sans esprit », pour lesquels seul le ventre compte, et qui « ne songent qu’à une chose, tout le temps, c’est de pouvoir le remplir ».

Brodeck rédige son rapport, ou plus précisément ses deux rapports ; celui que tout le monde veut lire, pour ensuite mieux détruire, ainsi qu’un autre en parallèle qui fera l’objet de ce roman et qui dira la honte, la vérité cachée.

Un jour « toute en douceur et teintes blondes » car Brodeck se souvient de la date, le 13 mai, un étranger arrive au village. Son costume est étrange, son allure bouffonne, et il est flanqué d’un cheval qu’il appelle Monsieur Socrate ainsi que d’un âne, Mademoiselle Julie.
Depuis que la guerre a pris fin, un an auparavant (entendons la seconde guerre mondiale), c’est le premier visiteur à venir au village. Personne ne sait d’où il vient, qui il est et pourquoi soudain il est là. Personnage énigmatique on l’appelle vite l’Anderer (l’autre) ou on le surnomme dans le dialecte local tantôt «Vollaugä » (yeux pleins), « De Murmelnër » (Le murmurant), « Mondlich » (lunaire), « Gekamdörhin » (celui qui est venu de là-bas), ou bien encore « de Gewisshor » (le savant). Personne ne l’aime, tout le monde le craint sauf Brodeck qui d’emblée se retrouve en lui « Parfois même, je dois l’avouer, j’avais l’impression que lui, c’était un peu moi. ».
Erudit, poli, toujours gentil, l’Anderer écoute et sourit plus qu’il ne parle. Il rappelle le Saint ou le prophète, et son destin semble prédéterminé « Parfois en le regardant, j’avais songé à quelque figure de saint. C’est très curieux la sainteté. Lorsqu’on la rencontre, on la prend souvent pour autre chose, pour tout autre chose, de l’indifférence, de la moquerie, de la conspiration, de la froideur ou de l’insolence, du mépris peut-être. On se trompe, et alors on s’emporte. On commet le pire. C’est sans doute pour cela que les saints finissent toujours en martyrs ». Ou peut-être s’agit-il d’un messie, venu pour racheter le monde en perdition, « un dernier envoyé de Dieu avant qu’il ne ferme boutique et ne jette les clés » comme le souligne amèrement le curé.

L’homme d’église, Peiper, a perdu la foi à force d’avoir entendu tout ce « chargement putride » de confessions. Il boit pour oublier, pour ne plus penser. Tous d’ailleurs au village ont recours à l’alcool pour faire taire leur peur ou leur conscience.

L’Anderer arrive dans ce village coupé du monde, mort à toute croyance, et révèle à chacun ce qui se cache en lui. Il écoute, récolte les confessions, celle de Brodeck notamment, fait des croquis, esquisse les portraits de tous les habitants et finalement organise une réception où il montre ses œuvres. Miroirs de l’âme, soudain mise a nue, ces portraits, où chaque citoyen se reconnaît dans sa vraie nature, signeront son arrêt de mort et le village entier ourdira alors une macabre mise à mort.

Le style du roman est riche en descriptions et la structure est captivante, faite de permanents retours en arrière, d’histoires dans l’histoire. Il y a le temps de la narration, soit celui d’après l’écriture du rapport, mais aussi les coulées dans la mémoire qui font revivre à Brodeck et découvrir au lecteur le fameux Ereigniës (scène de mise à mort), l’arrivée de l’étranger, la vie au village, la guerre, ses études à la capitale, sa jeune enfance, ses amours avec Emilia, les camps et d’autres secrets bien gardés au fond de l’inconscient collectif.

En remontant le temps, des lambeaux de souvenirs, lui reviennent. Ceux de sa petite enfance lorsqu’orphelin, âgé seulement de quatre ou cinq ans, la vieille Fédorine, déjà « tavelée comme une nèfle oubliée trois saisons dans le cellier », le recueille sur son chemin. Ensemble, ils traversent des montagnes, des pays et des langues, sur une charrette de fortune avant d’arriver au village qui leur donne une cabane. Ceux ensuite du jeune homme parti étudier à la ville grâce aux cotisations des villageois. On assiste à la montée de la violence et de l’antisémitisme et à la fuite de Brodeck vers le village un matin en compagnie d’Emilia, la jeune fille rencontrée à la ville, qu’il prend pour femme. La haine déborde la ville et rattrape le village bientôt sommé de désigner ses traites. Dénoncé comme étranger « Fremdër », sacrifié pour sauver les autres, Brodeck est déporté dans un camp de concentration.

Six jours de voyage marquent sa lente descente en enfer. Six jours traumatiques ou les plus faibles meurent, ou le choix aussi s’impose entre les futurs morts et futurs survivants, car par delà les aptitudes physiques de survie il y aura celles de la conscience et de l’acceptation ou non de l’humiliation. Dans le camp, les nazis appliquent minutieusement leur politique d’humiliation et de deshumanisation en réduisant chaque homme à un animal. Qui veut survivre doit oublier qu’il est un homme, et être prêt à se plier à tous les déshonneurs.
Brodeck n’a qu’une seule pensée, celle de survivre, pour rentrer et retrouver sa femme à laquelle il a fait la promesse de revenir. Il accepte donc tout, de n’être rien, de ne plus avoir ni langage ni dignité. Il devient tout d’abord le « scheizeman » (l’homme merde), chargé de vider à mains nues les latrines du camp, puis le « chien Brodeck » qui rampe, marche à quatre pattes, aboie, lape, se laisse mener en laisse, et dort dans une niche.

L’évocation des camps et l’idée de l’individu ravalé à une masse informe « des ombres pareilles les unes aux autres » ne sont pas sans rappeler le témoignage de Primo Levi sur l’holocauste et notamment Se questo è un uomo (Si c’est un homme), l’œuvre également d’un autre auteur déporté dans les camps, Jorge Semprun. Semprun décrit dans l’expérience concentrationnaire l’au-delà ou plus exactement la traversée de la mort (je renvoie à un autre billet sur cet auteur dans ce blog, Jorge Semprun « Adieu vive clarté… »).
A ce propos enfin, il est intéressant de noter que Philippe Claudel vient d’être élu il y a peu par l’Académie Goncourt au couvert de Semprun, mort le 7 juin 2011. Le choix n’est pas neutre.

« Depuis le camp, je sais qu’il y a davantage de loups que d’agneaux » dit Brodeck. L’expérience des autres, certes, de lui-même aussi, pris dans l’engrenage de la peur et du besoin. Car la question morale dans le roman est toujours présente et personne n’y échappe. Comment réagit-on dans une situation extrême, acculé à ses limites, face au mal ? Et le pardon est-il possible ?

Plusieurs souvenirs harcèlent Brodeck. Certains traduisent bien l’ambigüité du mal, comme l’épisode du wagon et de l’eau dérobée à la jeune mère et son nourrisson, celui aussi de cette jeune aryenne qui berçant avec amour son enfant dans ses bras regarde chaque matin au camp avec jouissance la pendaison de la victime du jour. L’amour et l’innocence se mêlent à la haine et la perversité et si les loups torturent Emilia, sa femme, la rendent folle à jamais ; c’est néanmoins la beauté qui au final l’emporte dans le regard de Poupchette, l’enfant « née de l’horreur».

Brodeck finit par quitter le village, avec sa femme, sa fille et la fidèle Fédorine. Le lecteur, lui, quitte le roman avec l’impression d’avoir traversé une œuvre grave, terriblement humaine, et toujours profondément actuelle.

Last night I went to the dress rehearsal for the play Karolinerspelet, performed outdoors in a mountain village every second year in January. It was downright like entering a blizzard: snowing horizontally, vertically and in whirlwinds. But as an actor told me a couple of days before, “some snow make this even more realistic. It is fantastic!”

Karolinerspelet tells about a swedish army, the Caroleans who were the soldiers of the Swedish king Charles XII. On new years eve in 1718 they arrived in the norwegian border village of Tydal on their way home after a futile attempt to conquer the norwegian city of Trondheim (They did not even try). The next days more than 3000 cold and hungry soldiers died in a winter storm trying to cross the mountains to go home.

The play is performed this weekend with the actor Paul Ottar Haga as the swedish general who was leading this tragic mission, Carl Gustav Armfeldt. It is a great play regardless the weather conditions, but the audience have to dress accordingly, and they do. And if you feel a little bit cold it is not so bad. You actually feel this sad story even stronger. I have more photos from Karolinerspelet 2012 in my web gallery. Also photos from 2008 and 2005.

General Carl Gustaf Armfeldt arrived in Tydal with 5.700 soldiers. About 3.500 froze to death in the mountains on their way home to Sweden. The general himself (played by the actor Paul Ottar Haga) was paid well after the unsuccessful campaign, and lived untill 1736.

The next play in Tydal will be in January 2014, but the small city of Røros also have open air theater with another version of this story, every year in August, that is Elden.

Ps. No artificial snow is ever needed for this outdoor play in Tydal.