Va cer ajutorul intr-o chestiune de viata si de moarte . Ce credeti, ce ar trebui sa incep mai intai, dupa terminare cartii TUNELE 3: IN CADERE LIBERA – romanul acesta este exceptional, o sa il devorez in timp record – la care am terminat deja prima parte?

1. SFIDAREA de SUZANNE COLLINS

2. CIRCUL FANTASIA de MARGARET MAHY (la care nu am apucat sa citesc decat 50 de pagini pentru ca apoi a sosit – neasteptat de repede, spre fericirea mea – TUNELE3)

3. SPLIT de TARA MOSS (pe care am tot amanat-o atata timp…)

4. QUANTICO de GREG BEAR

5. THE BOOK OF LOST TALES VOL. 1 de J. R. R. TOLKIEN

6. EVADATE DIN CASTELUL CANT de K. P. BATH

7. REGINA MARGOT de AL. DUMAS

8. DUNE de FRANK HERBERT

9. THE GREAT GATSBY de F. SCOTT FITZGERALD

10. UN VEAC DE SINGURATATE de GABRIEL GARCIA MARQUEZ

11. THE LORD OF THE RINGS de J. R. R. TOLKIEN (de recitit a treia oara pentru ca maestrul TOLKIEN scrie exceptional)

Nu-i asa ca este greu de decis?

“Is this government afraid? Or inutile? Or simply powerless against the powers-that-be in Maguindanáo?” asked Carlos Isagani Zarate, secretary general of the Union of People’s Lawyers in Mindanáo, commenting on Malacañang Palace’s seemingly kid-gloved treatment of last Monday’s Maguindanáo Massacre.

Secretary Raúl González, chief presidential legal counsel, has this to say: “If we use the iron hand on them (Ampatuan political clan), they might fight back. We should take precaution. These are not ordinary people.”

They might fight back. They might effin’ fight back. So Fu©k!N what if they fight back?! And by making that cowardly statement of “they might fight back” and admitting that the Ampatuans “are not ordinary people” only shows this government’s knowledge of the Ampatuan warlords’ capability of raising hell.

Why not give them hell if that is their game?

Because… there you have it — Secretary González already gave hints about this administration’s C-O-W-A-R-D-I-C-E.

Is our country the most dangerous place for journalists?

Throughout the years, countless media men in the Philippines have died in the line of duty. It is not uncommon for human rights groups to criticize the government over its lack of ability to counter these harrowing tales of violence against members of the Fourth Estate. Not too long ago, the Center for Media Freedom and Responsibility declared the Philippines as the second most dangerous place for media practitioners, second only to war-torn Iraq!

Some found this declaration offensive, yet many claim this to be true. But early last Monday, all debate regarding this matter was silenced when almost 50 people –34 of whom were journalists– were abducted and brutally murdered. All in the name of political warlordship.

Campaign season hasn’t even begun.

It’s saddening how our country makes news. Recently, Manny Pacquiáo and Efren Peñaflorida made headlines, bringing glory to our country. But all that fame and honor were quickly wiped out by this bestiality courtesy of Datu Unsay town mayor Datu Andal Ampatuan, Jr.’s men. If they are men at all.

The Ampatuan warlords of Maguindanáo are known political allies of Gloria Macapagal Arroyo. Is this the way she wants her administration to end — with a big and bloody exclamation point?

But before Malacañang Palace answers that question (if they ever will), let us go back to the original query: is the Philippines the most dangerous place for journalists?

Sadly, Iraq will have to move down from being number one.

*******

Inquirer man recounts harrowing tales of survival

TACURÓNG CITY, Philippines—Ian Subang, a long-time friend and former colleague in the now defunct Gensan Media Cooperative, was in his usual jovial mood, poking fun and exchanging jokes with us.

Alejandro “Bong” Reblando, Manila Bulletin reporter covering the Socsksargen area—South Cotabato, Sultan Kudarat, Sarangani and General Santos—was, as always, in his fighting mood—insistent and persistent with his own opinion.

He always came late to media events, the reason why we used to tease him “The Late” Bong Reblando. Now, he will forever be called such.

That was last Monday morning, a few hours before the mass killing took place in Maguindanáo province.

The painful truth that these guys together with 32 other media colleagues met death in the hands of a ruthless band of goons just won’t sink into my consciousness, not even now.

Ian would usually play the role of a clown and he could easily make anyone in the group smile with his jokes.

Bong, the most senior among us, was contented with the role of big brother to us. He was already a radio reporter when I was in high school way back in the 1980s.

Early Monday morning, a few hours before they were abducted and slaughtered, we were enjoying a breakfast of “pastel”— a kind of stew—served to us by our host.

An intense yet cordial exchange of ideas ensued as this reporter, Reblando and two other journalists discussed with ARMM Assemblyman Khadafy Mangudadatu the security concerns and the scenarios that may arise later that day.

Subang and his group, including several other reporters, were gathered outside the living room of Mangudadatu’s mansion in Buluan town, Maguindanao.

They were waiting for the result of our brainstorming inside. There were just six of us in that discussion—Mangudadatu legal counsel Cynthia Oquendo-Ayon, Khadafy, Reblando, Joseph Jubelag, Paul Bernáldez and myself.

We were insisting that reporters covering the scheduled filing of certificate of candidacy of Buluan Vice Mayor Esmael “Toto” Mangudadatu must be assured of their safety. Toto is eyeing the gubernatorial seat in Maguindanao.

Toto had requested for security escorts from Chief Superintendent Paisal Umpa, Autonomous Region in Muslim Mindanáo (ARMM) police regional director, but his request was turned down.

He turned to the Philippine Army for help but his request was also denied.

Had the police or military provided security escorts, the mass slaughter of defenseless women and journalists might have been prevented.

According to the Mangudadatus, a week before the massacre, there were massive movements of the Ampatuan’s armed followers—police, civilian volunteers and Cafgu members—in the area.

Believing in the power of the media, Mangudadatu, who felt helpless then, asked help from the media.

He requested several journalists—through Henry Araneta of DZRH—to cover the scheduled filing of his certificate of candidacy at the Commission on Elections provincial office in Shariff Aguak, Maguindanáo.

Araneta managed to invite 37 journalists from the cities of General Santos, Tacurong and Koronadal.

“Maybe, they will not harm us if journalists are watching them,” Mangudadatu said.

Mangudadatu disclosed that he organized a group of women led by his wife, Genalyn, elder sister Vice Mayor Eden Mangudadatu of Mangudadatu town, Bai Farinna Mangudadatu, the youngest of the Mangudadatu siblings, and lawyers Cynthia Oquendo-Ayon and Connie Brizuela.

The gubernatorial aspirant claimed reports had reached him that the Ampatuans had threatened to chop him into pieces once he filed his COC with the Comelec.

“Under our tradition, Muslim women are being respected. They should not be harmed just like innocent children and the elders,” Mangudadatu stressed.

Governor Andal Ampatuan ran unopposed in the 2007 elections.

Mangudadatu claimed that the Ampatuans were considered above the law, warlords and political demigods in Maguindanáo.

But, he said, someone must come to the fore to bring about change and improve the lives of the Bangsamoro people.

He said that women from Buluan should be the ones to file his COC, no security escorts, only journalists to avoid creating tension.

Eden, along with his sister-in-law and younger sister, was in a jovial mood before the departure. She was saying that Muslim women should play a more active role in Maguindanáo politics to attain genuine social change and economic progress.

“This is women power in action. Let’s help our men chart a better future for the province,” she was heard as saying.

We were confident nothing bad would happen as some of us in the convoy had been frequent visitors to the Maguindanao provincial capitol.

Even while inside the vehicles, the group enjoyed each other’s company. There was no hint of the heartbreaking and vicious fate awaiting them.

All in all, there were 58 persons—37 journalists, 16 Muslim women who handcarried Mangudadatu’s COC and five drivers—in the convoy.

After several attempts, I was able to contact Major General Alfredo Caytón, commander of the Army’s 6th Infantry Division, through a mobile phone.

He gave an assurance that the national highway going to Shariff Aguak had already been cleared and was safe for travel. He even added that police checkpoints littered the long route from Isulan town in Sultan Kudarat to Shariff Aguak.

Five convoy vehicles left Buluan around 9:30 a.m. Monday. The lead vehicle was an L-300 van of UNTv.

Aside from UNTv reporter Victor Núñez, his cameraman and driver, Paul Bernáldez and myself joined in.

However, while the convoy was refuelling in Buluan, I decided to transfer to Joseph Jubelag’s vehicle to accompany him. Bernáldez followed suit.

The five-vehicle convoy went ahead and we just told them we will follow right away.

We decided to drop by BF Lodge in Tacuróng City where we stayed the night before to get some valuables and meet some personal necessities.

I didn’t expect that such digression would save our lives. I should have been there. I should have been killed together with them.

Two hotel attendants approached me and revealed that two unidentified men riding on separate motorcycles had left barely three minutes earlier.

The hotel personnel claimed the two men were asking for the names of journalists covering Mangudadatu’s filing of COC.

Luckily, the hotel management did not give any name.

This made us change our minds and we decided not to go to Shariff Aguak.

On our way back to Buluan, we tried several times but failed to establish contact with our media colleagues in the convoy.

Upon arrival in Buluan, the vice mayor told us that all the five vehicles had been seized by the Ampatuans’ armed followers.

Not only journalists, family members, relatives and supporters of Mangudadatus were abducted and killed.

Military sources disclosed that several other innocent motorists from Buluan and Tacuróng City were seized and summarily executed on mere suspicion that they, too, were followers of the Mangudadatus.

Out of the 34 journalists abducted and brutally killed, only 25 were identified.

They were Ian Subang, Leah Dalmacio, Gina Dela Cruz and Maritess Cablitas, all of Mindanáo Focus, a General Santos City-based weekly community newspaper; Bart Maravilla of Bombo Radyo-Koronadal City; Jhoy Duhay of Mindanáo Goldstar Daily; Henry Araneta of DZRH and Andy Teodoro of Central Mindanáo Inquirer.

Neneng Montano of Saksi weekly newspaper; Alejandro “Bong” Reblando of Manila Bulletin; Victor Núñez of UnTv; Macmac Arriola, UnTV cameraman; and Jimmy Cabillo, a radioman based in Koronadal City.

Rey Merisco, Ronnie Perante, Jun Legarta, Val Cachuela and Humberto Mumay, all Koronadal City-based journalists.

Joel Parcón, Noel Decena, John Caniba, Art Belia, Ranie Razón and Nap Salaysay.

On Monday evening, gory scenes of slain media colleagues kept flashing in my mind. I didn’t have a decent sleep, for the very first time in my life.

Once again, several working journalists shed their blood in the name of press freedom.

This, however, will not deter us or discourage us from doing our job as journalists.

Underpaid and under threat, be that as it may, we will continue answering the call of our beloved profession.

With blood on their hands?

In editorialul “Football Made In UK” semnat pentru <Fotbal Vest>, punand cap la cap o serie de stiri provenind in doar cateva zile din diverse tabere, ce mi-au ridicat mingea la fileu sa intreb daca nu cumva convocarile devin pe zi ce trece un deranj tot mai pagubos, am constatat cum conflictul cluburi – selectionate nationale s-a ascutit la varf ca lupta de clasa in fotbalul in varianta globalizata.  

Ambitia si visul sublim al oricarui fotbalist de a imbraca tricoul reprezentativei tarii sale n-au palit nicidecum dar, in functie de circumstante, unii jucatori isi reevalueaza tot mai atent lista prioritatilor.

Iar in lumina ghinionului lui Robin Van Persie de a se accidenta destul de serios in minutul 10 al recentului joc amical Italia – Olanda, intr-o toamna in care “tunarul zburator” fusese mai dezinvolt si prolific ca niciodata in rolul sau majorat in angrenajul lui Wenger, s-ar putea gasi fotbalisti din natiuni mai putin capabile sa sclipeasca pe scena mondiala ori din nationale redutabile in ale caror echipe n-ar fi destul de buni sa incapa, intrebandu-se daca mandria de a fi convocat nu e cumva eclipsata de “deranjul” ce implica o asemenea responsabilitate.

Asemenea dubii nici c-ar fi existat sa zicem acum un deceniu. Dar de cand recompensele au explodat in fotbalul de club, ce ofera nenumarate posibilitati de afirmare, si gandul de a sunta o convocare ce s-ar putea solda cu o accidentare punand in pericol o cariera si asa nu foarte lunga s-a infiripat in planurile unora. La putine zile distanta, doi jucatori din lotul lui Manchester City, club cumparat anul trecut de bogatasi arabi, si-au exprimat indoielile in privinta continuitatii lor pe scena fotbalului la nivelul selectionatelor nationale.

Craig Bellamy, un plimbaret in fotbalul de club, s-a intrebat in public daca mai are rost sa se chinuie la capitania Tarii Galilor intr-o increcare de accedere la un turneu final neconcretizata peste ani de compatriotul sau Ryan Giggs. Desi n-a smuls deloc aplauze, galezul a fost inteles de exemplu de Allan McInally, fost international scotian, ce a opinat ca pentru unii fotbalisti in varianta globalizata a jocului, ajunsi la o anumita varsta si cu sacii de galbeni incarcati in caruta, dorinta de a continua in paralel la echipa nationala a capatat o nuanta mai opaca.

Avantaj Ashley Williams, un fundas oarecare ce nici nu si-ar fi imaginat acum un an si jumatate, la debutul in nationala Tarii Galilor, ca va deveni capitan al “Dragonilor”, si nici atat in urma cu 6 ani, cand nu evolua la divizionara secunda Swansea City, ci la amatoarea Hednesford Town, in paralel cu slujba cu jumatate de norma ca ospatar. Foarte improbabila o asemenea ascensiune intr-o nationala de calibru si s-ar putea crede ca orice Van Persie si-ar dori mai ales un triumf global cu reprezentativa sa pe cai mari, insa o alta voce a venit sa infirme aceasta supozitie.

Poate ca Tevez, celalalt recrut al lui City punand la indoiala dorinta de a mai juca pentru tara sa,  a aruncat castana tocmai pentru a-l sensibiliza pe Maradona sa-l ia in considerare pentru FIFA 2010 World Cup, dar iesirea sa ar putea fi intr-adevar onesta. Spunand ca s-a saturat de fotbal, inclusiv de cel de club, si ca si-ar dori sa-si intoarca fata spre viata de familie, Carlos a subliniat ca argentinienii de lot nu s-au menajat nici pe departe cand a fost vorba sa “dea totul” pentru echipa nationala.  

Cei doi i s-ar putea asadar alatura in exil septarului lui City, Stephen Ireland, ale carui minciuni legate de decesul bunicilor sale, strecurate managerului Steve Staunton in speranta de a-si scurta sederea la lot si a-si vizita prietena dar dezvaluite ca atare de mass-media, au dus la ruptura mijlocasului de lotul national al Irlandei. Ireland, pe urmele altui mijlocas ajuns la cutite cu reprezentativa verde, candva al ei capitan Roy Keane. Ulterior, in campania abia incheiata, Trapattoni si Liam Brady au incercat sa-l scoata pe Ireland din cochilia ce si-o armase in urma excluderii sale din lot dar, cu toate ca pe alocuri septarul cochetase cu ideea revenirii, antrenorul n-a fost convins ca mijlocasul ar dori cu ardoare sa imbrace din nou tricoul verde. De fapt, in cazul lui Ireland, totul s-a rostogolit spre un deznodamant previzibil, odata ce a intrat in conflict cu selectionerul Brian Kerr, la nationala sub 18 ani, si a trebuit sa dea din nou ochii cu acesta la preluarea reprezentativei de seniori. Ireland a trebuit sa astepte instalarea lui Staunton pentru a fi din nou convocat… 

Iar cam pe cand Van Persie gemea in Pescara, un rival in fotbalul de club era déjà inapoi in Londra, cu o potentiala sedere pe tusa de cateva saptamani. Frank Lampard doar a facut deplasarea la Doha, pentru remarcabilul amical Anglia – Brazilia organizat insa in inedita gazduire din lumea araba, dar nici nu s-a mai pregatit pentru alinierea in fata sud-americanilor, lasata pe umerii a doar doi potentiali titulari, Barry si Rooney, ingrosand in schimb infirmeria lui Ancelotti. Sir Alex Ferguson si-o freca pe de-o parte mainile pentru necazul italianului si-al lui Wenger, dar va atrage probabil pe de alta parte atentia la vorbele sale, mereu in disonanta cu “nevoile” selectionerilor de lot. Frecusurile lui Fergie cu Sven sunt binecunoscute si n-au mirat pe nimeni deciziile unor Scholes ori Neville de a spune pas pentru Albion. Miza era prea mare in Premier League si Champions League.

Iar pe cand Van Persie calatorea spre “Cizma”, nebanuind ce-l asteapta, din sanul lui West Ham United razbatea vestea ca Dean Ashton, cumparat de club la inceputul anului 2006 pe o suma record de peste 7 milioane lire sterline, e in prag sa-si agate ghetele in cui. La 25 de ani. Masivul varf chiar marcase pentru “Ciocanari” in memorabilul 3-3 al finalei de Cupa Angliei cu Liverpool, din 2006, dar trei luni mai tarziu, la chiar primul antrenament al convocarii sale in premiera la lotul national, isi rupea glezna. Un an pe tusa si o recidiva, coincidenta stranie, la prima sedinta a visiniu-albastrilor sub bagheta lui Gianfranco Zola. A trecut un an si Ashton, un potential varf pentru Albion, tot nu vede luminita de la capatul tunelului. Totul i se trage insa de la acea convocare in premiera, o onoare cu doua taisuri.

De la alt club, in acelasi timp, un comunicat de presa raspandea vestea retragerii din fotbal a unui jucator lovit de accidentari. La 26 ani, John Kennedy a aruncat prosopul dupa un deceniu petrecut la Celtic Park, drama sa conturandu-se in minutul 18 al meciului sau de debut pentru Scotia, in 31 martie 2004, cand era faultat de Vio Ganea intr-un amical castigat de Romania cu 2-1. Fundasul era monitorizat la vremea respectiva chiar de AC Milan, o postura onoranta tinand cont de numele de calibru ce au consolidat peste ani defensiva rosso-nerilor, insa John n-a mai vazut luminile rampei internationale pana in februarie 2007, la un joc de Champions League tocmai cu… milanezii, la care a luat loc pe banca de rezerve, revenind dupa ani pierduti prin sali de recuperare. Paguba era insa produsa si genunchiul i-a dat ulterior din nou in primire. Federatia a despagubit-o pe Celtic dar un alt club si-a vazut un potential lider irosit sub flamura steagului national.

Asa cum corporatiile preiau tot mai mult rolul statelor, estompand granitele, si fotbalul de club castiga teren pe zi ce trece, in detrimentul nationalelor, ghinion ca al vedetei Van Persie ori al “sperantei” Ashton dand apa la moara carcotasilor.

Iar scurtcircuitele lui Van Persie, Lampard, Bellamy, Tevez, Ashton ori Kennedy au venit in cascada intr-o saptamana fotbalistica indoliata de tragedia lui Robert Enke. Un om ce a intors spatele vietii cu 4 zile inaintea jocului Germania – Chile, la care nu fusese convocat. 

Pe 15 noiembrie 1979, petrolierul “Independenţa” (cu o capacitate de 150. 000 de tone) era lovit de un vas grecesc în strâmtoarea Bosfor. 42 dintre cei 45 de membri ai echipajului de pe nava-amiral a flotei româneşti şi-au pierdut atunci viaţa.

S-au împlinit treizeci de ani de când “Titanicul” românilor a ars şi s-a stins în Marea Marmara. Peste dimineaţa aceea de noiembrie s-au aşternut trei decenii de uitare şi nedreptate. Rândurile acestea strâng o istorie în care se amestecă superstiţii (nava a fost “botezată“ de Elena Ceauşescu, într-un ritual ratat), suspiciunile unei conspiraţii (scufundarea vasului ar fi fost programată de Uniunea Sovietică, îngrijorată de independenţa energetică a României) şi altceva, dramatic şi real. Anume: flăcări, ţiţei, cadavre mutilate, o tăcere vinovată şi un anonimat scandalos.

Nu trecuseră decât patru ore şi jumătate din ziua de 15 noiembrie 1979, când petrolierul românesc a fost lovit de cargoul grecească “Evriali”. În urma coliziunii, tancurile de marfă de pe “Independenţa” s-au spart. Scânteile produse de frecarea celor două nave au declanşat conflagraţii teribile. Mândria flotei româneşti a sfârşit îngropată în foc şi fum. 42 dintre membrii echipajului românesc au murit. 11 trupuri nu au fost niciodată găsite. Destinul şi-a întins braţul şi a scos din valuri trei bărbaţi vii: Sorin Mihăilescu, şef mecanic, Dragoş Voicescu, ofiţer mecanic III , şi marinarul Ioan Gomboşanu. Pentru ei, “supravieţuitori” e un cuvânt incomplet. Mai potrivit ar fi: oameni care şi-au lăsat în marea aceea arsă fărâme de piele şi de suflet.

Preţ pe viaţă: 20 de dolari

Vinovat de producerea accidentului a fost găsit Alekos Adamopulos, comandantul grec al lui „Evriali”. Nu avea nici 30 de ani. Pedeapsa? Condamnat iniţial la douăzeci de luni de închisoare, a scăpat achitând „contravaloarea” detenţiei. 850 de dolari. Adică 20 de dolari şi 23 de cenţi pentru fiecare viaţă. A plătit şi nimeni n-a mai ştiut nimic de el. „Independenţa” era evaluată la patruzeci de milioane de dolari. În ziua fatală era încărcată cu 95.000 de tone de ţiţei din Libia. Valorau douăzeci de milioane de dolari. Vasul a ars 29 de zile. 29 de zile în care cerul Istanbulului a fost înlocuit de nori negri care se năpusteau asupra oraşului cu intenţii criminale.

Departe, în România, erau văduvele, 45 de orfani şi o mare de tăcere. Partidul Comunist se pregătea de cel de-al XII-lea Congres, programat pe 19 noiembrie 1979. Pierderea „Independenţei” nu-şi găsea locul într-un deceniu de „împliniri măreţe”. Era inacceptabilă, deci trebuia ignorată. Morţii erau condamnaţi să rămână neştiuţi. „Scânteia” din 16 noiembrie 1979 a publicat o „ştire” banală sub titlul „Accidentarea gravă a petrolierului Independenţa”. Erau rânduri standard, ca zâmbetele de gheişă, aşchii oarecare dintr-o limbă de lemn care nu spunea nimic. Cuvinte pierdute în pagina 5, între programul TV şi vremea probabilă.

LA BOTEZ

Elena Ceauşescu şi blestemul

E sfârşitul lui mai 1977. Nicolae şi Elena Ceauşescu participă la botezul şi lansarea de apă a celei mai mari nave construite până atunci în România. Oamenii muncii aplaudă, se scandează inevitabilul „Ceauşescu şi poporul”. Elena Ceauşescu este aleasă naşa giganticului petrolier. Poartă un palton în nuanţe deschise, modern şi totodată caraghios. Mâna apucă sticla de vin spumant „Zarea” şi o lansează prost înspre navă. Spune textul convenit: „Te botez «Independenţa» şi-şi urez drum bun!”. Sticla, spânzurată de panglici tricolore, îşi încetineşte zborul şi nu se sparge. Un val de emoţie şi de spaimă traversează Şantierul Naval. Pentru marinari, tradiţia e un sfânt invizibil şi neînduplecat. Când sticla nu se sparge la botez e semn că nu va fi bine. Constantin Dăscălescu, secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, transpiră nervos şi întreabă îngrijorat-stupid de ce nu a fost pregătită cum trebuie sticla. Din ziua aceea, pe străzile Constanţei, după cuvântul „Independenţa” a urmat întotdeauna cuvântul „blestem”.

DOCUMENT

Cartea de neocolit

Constantin Cumpănă îşi strânge părul într-o coadă care, încercuită, se predă unui elastic curajos colorat. Seamănă bine cu Russel Crowe în „State of play” („Jocuri la nivel înalt”), filmul acela în care un reporter vechi încheie o investigaţie complicată luptând cu toate armele dispărute din tolba ziaristului nou, de net. Constantin Cumpănă e un gazetar meticulos şi, desigur, obsedat. Pe parcursul a şaptesprezece ani s-a documentat despre tragedia navei „Independenţa”.

De ce a făcut Constantin Cumpănă treaba asta lungă şi grea? Un început de răspuns: din 1973 până în 1990, a lucrat la Şantierul Naval Constanţa. Se ocupa şi de sectorul de aprovizionare cu tablă navală. A participat, cumva, la naşterea „Independen

ţei”. De aceea, în noiembrie 1979 a simţit că s-a rupt şi a dispărut acolo, în mare, ceva din el.

Patru milioane de ore

Mai târziu s-a făcut Revoluţia şi Cumpănă s-a întâlnit cu jurnalismul. Era începutul anilor `90 când pe adresa săptămânalului „Contrast” a venit o scrisoare de la o văduvă. Soţul ei murise pe vas, iar despăgubirea nu venise niciodată. Cumpănă a făcut un serial în opt episoade despre „Independenţa”. În urma campaniei de presă, familiile victimelor au încasat câte 10.000 de dolari, banii care li se cuveneau printr-o hotărâre judecătorească definitivă (văduvele câşstigaseră procesul cu statul român).

Constantin Cumpănă visează în litere. E cumva explicabil: e din Iaşi. De fapt, e un haiduc şi un sentimental. A intrat în vieţile acestor familii, ele îi cereau explicaţii şi el tăcea. Pentru că despre ce se întâmplase cu petrolierul se ştia puţin. De aceea a scris Constantin Cumpănă cartea „Tragedia navei Independenţa”, o colecţie impresionantă de date şi mărturii (i-au rămas inaccesibile cercetătorului eventualele înregistrări video făcute de oamenii Securităţii). De aceea, într-o zi de octombrie a anului 2006 (cu şapte ani mai târziu decât ar fi vrut) a lansat volumul într-o sală plină.

Erau acolo văduve îmbătrânite, copii care au crescut fără tată şi constructori ai „Independenţei”. Cumpănă a găsit acte în care se preciza: volumul total al orelor de muncă pentru a se face petrolierul a fost „4.105.222 ore”. Număraţi: patru milioane de ore.

Sala era plină. şi mai erau 42 de lumânări aprinse. A fost proiectat un film scurt făcut de Cumpănă. Coloana sonoră era melodia „Destin” a formaţiei Cargo. Toţi plângeau. Autorul simţea ceva greu de explicat: „Le vedeam pe acele femei cât erau de marcate, parcă adusesem un pic din viaţa lor înapoi. Eu eram fericit ca şi cum mi se năştea un copil”.

/100

„Autorităţile i-au uitat. Toată lumea se comportă ca şi cum 15 noiembrie 1979  n-a existat. De ce?”
Cristina Boroiu, fiica unei victime de pe „Independenţa”

„ORFANA”

„Nu ştim dacă în mormânt e tata”

Marin Boroiu era timonier II. Când a plecat în ultimul voiaj, pe „Independenţa”, soţia lui, Caliopi, era însărcinată. Când a ieşit pe uşă a spus nişte vorbe ciudate: „Dacă e băiat, să-l cheme Cristi”. Călătoria asta trebuia să dureze doar câteva săptămâni. De ce a spus aşa? Cristina, fiica lui, încă se întreabă. Nu şi-a cunoscut tatăl.

Cu câteva săptămâni în urmă s-a măritat. E o femeie frumoasă, are privirea aşa cum e marea în dimineţile liniştite. Când era la grădiniţă, cineva, nu mai ştie cine, a întrebat-o: „Pe tine de ce nu te ia tatăl tău?”. Cristina n-a avut răspuns. A dus întrebarea mai departe, la mama ei. „Atunci mi-a spus, prima dată, că tata a murit”. Cum, avea să afle mult mai târziu. „Şi la pomeni se vorbea în şoaptă. Mă protejau, de fapt nici nu ştiau ce să-mi zică. Când s-a întâmplat, mama era gravidă în trei luni. Au vrut să-i facă întrerupere legală de sarcină, fiindcă exista riscul să nu mă nasc normală. Mamei îi era mereu rău, leşina. Ştiţi, nava trebuia să ajungă chiar în ziua aceea, pe 15 noiembrie, la Constanţa. Mama cumpărase mâncare şi bere. Aştepta. Lucra la CFR, teleimprimator telex, când i-au spus. Vă daţi seama…”.

„Arzând ca nişte şobolani pentru alţii”

La şcoală, copiii o porecliseră „orfana”. „Aşa auzeau acasă la ei. Eu învăţam bine şi părinţii lor mă dădeau exemplu: «Uite, orfana, ce note mari are». Ziceau şi ei la fel. De unde să ştie cum doare?”. Când au apărut primele articole în «Contrast», Cristina lua, pe  ascuns, ziare şi se ducea cu ele la şcoală. Era mândră că numele tatălui ei apare acolo.

Caliopi Boroiu nu s-a recăsătorit. Din cei 10.000 de dolari primiţi în 1993 şi-a cumpărat un televizor color NEI, îl are şi acum. Pe restul i-a folosit pentru educaţia fetei. Ce a rămas a pus deoparte, pentru înmormântare.

Cristina are şase joburi. E doctorand şi lector la o Facultate de Drept. Constănţenii o cunosc însă ca pe fata care prezintă rubrica de astrologie la o televiziune locală. S-a îndrăgostit de stele şi zodii, demult, într-o vacanţă de vară, când a devorat biblioteca de specialitate a unei mătuşi din Covasna. Dar cum s-au aliniat planetele, în ce mod nenorocit, de s-au oprit în acelaşi loc 42 de destine, asta nu se poate explica.

Părinţii timonierului Boroiu trăiesc. Sunt oameni la 90 de ani. Când aud numele lui Marin plâng şi atât. Ei i-au povestit că bărbatul mort, învelit în celofan, care a ajuns în casa lor nu era tatăl ei. „El avea o cicatrice pe spate, de la o operaţie de plămâni. Cadavrul nu o avea. Nu ştim dacă în mormânt e tata”. Fratele lui Marin Boroiu, Gheorghe, e tot marinar. A trecut prin strâmtoarea Bosfor pe nava „Drăgăşani” şi a văzut „Independenţa” arzând.

Dacă ar fi scris ea articolul acesta, Cristina ar fi pus „conspiraţie” în titlu, lângă un semn de întrebare: „Da, eu cred că a fost ceva necurat. Au murit arzând ca nişte şobolani pentru alţii”.

„Îmi pare rău că am scăpat”

PERSPECTIVE

Citiţi mâine povestea supravieţuitorilor de pe „Independenţa”. Mărturia lui Sorin Mihăilescu este copleşitoare: „Îmi pare rău că am scăpat, mai bine muream atunci!”.

Constantin Preda, căpitan de cursă lungă, comandantul-titular al petolierului, era în concediu pe 15 noiembrie 1979. După trei decenii, vorbeşte despre răni aproape vindecate şi invită la tratarea subiectului ca pe unul istoric.

Maria, văduva inginerului cercetător Aurelian Pană, îşi aminteşte de soţul ei, al cărui trup nu a fost găsit: „Am făcut slujbă fără mort, trecea lumea, se închina şi întreba unde e”. De ce a plecat Aurelian în cursa morţii? „Făcuse un infarct şi, cum nu se găseau medicamente, a plecat să cumpere de pe acolo”.

**************************************************************************************************************************

După ce ieri v-a prezentat contextul în care a avut loc accidentul petrolierului de mare tonaj lovit în Marea Marmara de un cargo grecesc, “Adevărul” continuă să scrie despre tragedia de acum trei decenii.

Sorin Mihăilescu a fost pe “Independenţa”. Trăieşte, dar ar fi vrut să moară acolo. „Era mai bine…”. Urmează o pauză în care e potrivit să aflăm că singurul său copil, Alfred, a fost asasinat în vara anului 1996, în Mamaia. „Era mai bine… Poate se spărgea blestemul şi nu-mi mai murea băiatul”, spune Mihăilescu. E un munte de om. Un munte de om care plânge. În noaptea exploziei a dormit puţin. S-a trezit înecat în transpiraţie. „Ştiu că nu o să mă credeţi, căci nu e de crezut, dar am visat că o să sărim în aer în Bosfor! Am simţit ce o să se întâmple”. Premoniţia i-a ridicat garda. Dintre toţi cei de pe „Independenţa” , Sorin Mihăilescu, şef mecanic, a avut cea mai bună stăpânire de sine, a reacţionat cel mai logic. Aşa a trăit.

Constantin Preda este căpitan de cursă lungă. Era comandantul-titular al „Independenţei”. Pe 15 noiembrie 1979 (a picat într-o joi) era acasă, la Constanţa, în concediu. Aşa a fost să fie. Înspre El Sider, în Libia, să încarce petrolierul cu zeci de mii de tone de petrol, cu echipajul pe care Constantin Preda îl numeşte „al meu” a plecat comandantul Dorinel Mihai. Dorinel Mihai cânta des la vioară „Balada” lui Ciprian Porumbescu. Se spune că divin. Constantin Preda a ajuns acum la vârsta la care marea e doar ceva de demult care încape între rame de tablou. Constantin Preda pictează. Şi are remuşcări. „Uite, Teodoru Brăduţ, ofiţer maritim III, făcuse stagiul cu mine, pe Independenţa şi nu voiau să-l primească în voiajul acela. Personal am intervenit ca el să meargă…”. Constantin Preda e un om cu sensibilităţi militare. Toată viaţa şi-a controlat emoţiile. Acum nu mai poate. Se simte liber să  ofteze şi spună aşa: „Unii nu ştiu ce s-a întâmplat, alţii îşi amintesc în fiecare zi”.

Leonard Cotlearenco ar fi trebuit să fie şi el în concediu. Fiindcă nu avea telefon, au venit să-l ia de acasă, de la Agigea. Ofiţerul electrician I dormea. Saşa, tatăl său, a intrat în cameră, a ezitat, poate, cu piciorul suspendat peste prag, şi l-a trezit. Leondard s-a dus pe „Independenţa” şi a murit. Era născut de Crăciun. Trupul său fără viaţă a fost între primele opt cadavre pe care le-au pescuit bărcile de salvare de lângă vas. Ovidiu, fratele său geamăn, trăieşte şi navighează. Are 56 de ani. De trei decenii e ca şi cum jumătate din el s-a pierdut.

Aurelian Pană era inginer cercetător. Înainte să plece în cursa morţii făcuse un infarct. Acum, soţia lui, Maria, poate să spună fraza aceasta incredibilă: „Nu se găseau medicamente. El a plecat cu gândul că poate cumpără de acolo ceva pentru inimă”.

Anghel Dima, electrician de bord, a lăsat o văduvă, pe Ştefania, şi un copil orfan. De fiecare dată când se întorcea acasă de la şcoală, băiatul de opt ani întreba: „Tot nu a venit tata?”. Când a înţeles că tatăl lui nu mai vine, Sorin s-a hotărât să se facă marinar, ca el. A navigat prin Bosfor. Arunca  în apă ţigări şi pâine. Aşa fac marinarii când trec pe lângă un loc unde a avut loc o tragedie. În 1992, la doar 21 de ani, Sorin Dima a murit răpus de un puternic sindrom depresiv.

Fred Fleet nu e din povestea aceasta, dar contează. Era ofiţerul de cart când Titanicul s-a întâlnit cu icebergul, cu moartea şi cu istoria. Cheia de la dulapul în care se aflau binoclurile de mare putere folosite de ofiţerii observatori fusese uitată la ţărm pe  10 aprilie 1912, când vasul plecase să- şi găsească destinul. Întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă acea cheie ar fi fost la bord, Fred Fleet a răspuns: “Am fi ocolit gheţarul”. „Ceea ce înseamnă că era ceva de neocolit în noaptea aceea. Şi după” – a scris, peste ani, un ziarist român stabilit la Londra.

SUPRAVIEŢUITORII

„E de groază, fraţilor. Trebuie să ne aruncăm”

Au fost trei. Dragoş Voicescu, ofiţer mecanic III, Ioan Gomboşanu, marinar, şi Sorin Mihăilescu, şef mecanic. Primii doi au depus mărturie despre ce s-a întâmplat pe „Independenţa” în paginile cărţii despre tragedie publicate de Constantin Cumpănă în 2006.

Pe Voicescu, accidentul l-a prins dormind. A fost trezit de soneria de alarmă. Auzea un zgomot care, în limba marinarilor, înseamnă „Rol de abandon”. A crezut că e un exerciţiu de rutină. Din cabină a ieşit calm, în pijamale şi cu ghetele în picioare. Prima imagine: Sorin Mihăilescu alergând disperat dinspre bordul babord spre tribord. Urla: „E e de groază, fraţilor. Trebuie să ne aruncăm în apă”. Voicescu s-a întors la cabină şi şi-a luat centura de salvare. Apoi l-a văzut pe şeful mecanic sărind. Aşa că a închis ochii şi a s-a aruncat în gol, de la o înălţime de 17 metri („Independenţa” era cât un bloc de 15 etaje!).

La ce s-a gândit în clipele acelea în care fiecare secundă desparte viaţa de moarte? „Trebuie să trăiesc. Asta e tot ce ştiam. Am sărit în apă fiindcă am înţeles că pe navă era mai rău. Alţii s-au refugiat în cabine, aşa s-au gândit. A fost inspiraţie, şansă, destin”. Când a ieşit la suprafaţă, nu mai avea pantofii şi pantalonii de pijama. A înotat spre mal. Doar el a ajuns singur acolo. A înotat o oră şi jumătate simţind căldura de iad a flăcărilor. S-a refăcut într-un spital militar. Fiindcă presa turcă nu a scris nimic despre el, în România, la Piteşti, părinţii îl considerau mort. Acasă s-a întors cu avionul. Pentru un om al mării, ăsta e epilogul oricărui coşmar.

Ştergătoarele de parbriz, aproape de moarte

Marinarul Ioan Gomboşanu îi povestea lui Constantin Cumpănă, în 1990: „Tancul Independenţa se afla în mişcare, nu eram la ancoră, cum  s-a speculat. Navigam respectând toate regulile. Nu a fost vina noastră”. În mare, cu o mână mânjită de ţiţei şi cu focul în spate,  lui Ioan Gomboşanu i-a ieşit în faţă un colac de salvare rătăcit. L-a dat la o parte: „M-ar fi încurcat”. Acolo, la limită, şi-a adus aminte asta: „Am simţit apropierea morţii. M-am gândit la soţie, la copilul care îmi murise de curând şi la faptul că în urmă cu mulţi ani, după o petrecere, am luat nişte ştergătoare de parbriz de la o maşină”. La aproape 50 de metri de ţărm l-a pescuit o ambarcaţiune condusă de un turc şchiop. L-au dus la Spitalul Haydarpaşa, unde a învăţat ce înseamnă „arcadaş”. Asistentele repetau cuvântul acesta. Arcadaş înseamnă prieten. În salon îl aştepta Sorin Mihăilescu.

Sorin Mihăilescu: „Mai bine muream”

DEZNĂDEJDEA

Pe şeful mecanic de pe „Independenţa” l-am găsit acasă, în trening. În urmă cu câteva luni a făcut un infarct. L-a dus, aşa, pe picioare. La spital le-a spus râzând unor doamne de acolo: „Mă tem că am făcut o boacănă”. Nu era de râs.

Ceva important: Sorin Mihăilescu n-a mers înainte din dragoste de viaţă. A mers înainte fiindcă nu a avut de ales. Nu i-a plăcut, la început, pe mare. Avea rău. Voma tot. Cu „Independenţa” n-a vrut să plece. Şeful mecanic dinaintea lui dăduse şapagă cinci cartuşe de ţigări să nu mai navigheze cu ea. Ştia toată Constanţa că nava asta e blestemată, de când nu se spărsese, la botez, sticla lansată de tovarăşa Elena Ceauşescu. Alfred, fiul lui Sorin Mihăilescu, a fost făcut pionier pe „Independenţa”, chiar înainte de ultima cursă. Şapteseprezece ani mai târziu, Alfred, şi el marinar, a fost asasinat. De atunci, soţii Mihăilescu trăiesc fără busolă. Îşi botezaseră fiul aşa, fiindcă tatăl vitreg al lui Sorin a fost Alfred Teodorescu, cel mai vechi comandant de cursă lungă din flota comercială românească.

Papa Al nu ajunge la Veneţia

„Îi spuneam Papa Al. El s-a făcut marinar ca să ajungă la Veneţia. I-a zis lui cineva, când era mic, că acolo e frumos. În 45 de ani de meserie, a ancorat în toate colţurile lumii, dar la Veneţia n-a ajuns”.

Apoi:  „Mai bine muream eu”. Bărbatul de 65 de ani o spune cu resemnare şi cu furie. Dumnezeu? Dumnezeu apare atunci, pe „Independenţa”, în ultima frază pe care a ţipat-o Mihăilescu înainte să plonjeze cu picioarele înainte. Apare lângă câţiva sfinţi şi nişte cuvinte mai puţin ortodoxe, marinăreşti. Şeful mecanic a văzut cargoul grecesc lovind implacabil, ca destinul în tragediile antice.  A făcut gesturi disperate cu lanterna şi a strigat: „Mă, tâmpitule, opreşte-te! Ne omori, mă, nenorocitule!”.

Ce este omul

În infernul de pe navă, Mihăilescu şi-a rupt o mână şi n-a simţit, a aruncat în mare navete goale de apă minerală, pentru ca aceia care vin după el să aibă un sprijin. Şi a sărit. „Urlam pe acolo de nebun: Hai, toţi, în baltă! Nicio clipă nu m-am gândit că voi trăi, dar nu voiam să mor ars. Şi uite că am scăpat. M-a salvat condiţia fizică. Făcusem sport de performanţă. Dacă m-ar fi cronometrat cineva, mă declarau campion olimpic absolut. Aveam fundul ca statuile, nu-mi intra un ac. Frică, tată! Groază! Moarte, peste tot numai moarte! M-au pescuit unii cu un yacht. Se numea Ana Bella, nume de femeie frumoasă”.

Sorin Mihăilescu mai pleacă din când în când pe mare. „Când se termină banii”, spune soţia. Când trece prin Bosfor se duce în cabină şi plânge. „Faci pe ea de bărbăţie! Când am văzut eu monstrul ăla (n.r. – Independenţa) cum arde, am avut revelaţia la faptul că omu` nu înseamnă, bă, nimic. E un rahat în faţa naturii. O bagi în aia a măsii de viaţă”.

Cel mai greu i-a fost în spital când sunau rudele băieţilor de pe echipaj. „Am simţit atunci nevoia să mă sinucid”. „Îmi părea rău că am scăpat. Multă vreme m-am simţit vinovat”. Întors în ţară, şeful mecanic s-a închis în el şi în casă. O văduvă îl ameninţase că îi dă cu vitriol pe faţă, că de ce nu l-a salvat şi pe bărbatul ei: „Cum să-i explici cuiva care a pierdut tot că nu puteam să fac nimic?”.

Sorin Mihăilescu e dezgustat de felul cum a dispărut respectul pentru marinarii români: „Suntem priviţi ca nişte gunoaie. Am întâlnit ofiţeri tineri care habar n-au ce a fost Independenţa. Nu se poate, domnule! În Anglia, marinarul e zeu! Să scrieţi asta!”.

EPILOG

„Nu putem plânge la nesfârşit”

Constantin Preda a mers la Istanbul să vadă cadavrele desfigurate, arse, cu craniile zdrobite şi chipurile mâncate de peşti, şi să le recunoască.  A căutat morţii şi pe mare. „Am găsit rămăşiţe din ei şi la 700 de kilometri de locul accidentului!”

Când ajungea în faţa morgii centrale îi tremurau picioarele. De-atunci poartă ochelari. „Când am intrat, am văzut o pâclă roşie, după care n-am mai văzut nimic. A fost şocant”. Ridică ochelarii de pe masă: „Ramele astea le-am luat de acolo”. „Am înţeles că a murit fiecare aşa cum a trăit. Băieţii mai liniştiţi, mai sperioşi, toţi, avuseseră centurile de salvare puse Acolo era un morgagiu armean, creştin, dar pregătise cadavrele după obiceiurile musulmane, fără sicrie. Erau băgaţi în pânze şi aveau o etichetă cu numele bătut la maşină. M-am revoltat, am alergat după coşciuge. Am ales unele cu mânere. M-am gândit atunci că nici Nicolae Ceauşescu nu va avea sicriu ca acelea. Am avut dreptate”. Mai târziu a recuperat din „Indepenenţa” doar atât: limba clopotului. Era din oţel şi nu se topise. A donat-o Muzeului Marinei.

După treizeci de ani, Constantin Preda îşi doreşte ca subiectul să fie tratat într-o notă serioasă, de istorici: „Nu putem plânge la nesfârşit”.

„Mulţi dintre cei care s-au prăpădit atunci erau din Tomis Nord. Ce-a fost în cartier… Era ca după război, fiecare scară de bloc avea mortul ei”

Sorin Mihăilescu, supravieţuitor de pe „Independenţa”

* aceste doua articole au fost publicate in ziarul adevarul, pe 18 si 19.11.2009

C’est là tout l’enjeu de la 15ème Conférence des Nations-Unies sur le changement climatique.

A Copenhague, le problème posé aux 192 Etats est relativement simple. Il est pourtant millénaire. Imaginez un pâturage ouvert à tous. Chaque éleveur des environs fait profiter ses bêtes de cette nourriture abondante, et n’hésitera pas à accroître son troupeau. Les siècles passent sans que ce raisonnement ne se heurte à une autre logique. Les bêtes meurent, les éleveurs meurent, d’autres les remplacent. Seul le pâturage demeure. Nous l’appellerons communaux. Les guerres, le braconnage et les maladies auront ménagé et préservé les communaux de la surexploitation.
Puis progressivement, les hommes parviennent à une certaine paix sociale. La médecine met le plus grand nombre à l’abri d’une mort prématurée, si bien que la population augmente.
Devant cet état de fait, les éleveurs les plus malins font le raisonnement suivant : face au risque de surexploitation des communaux, mon intérêt reste le même. Si je rajoute une bête aux communaux, j’en tire un revenu, alors que les dommages qu’elle fait subir aux communaux sont partagés entre tous les éleveurs. Les éleveurs plus engourdis ne feront sans doute pas ce raisonnement consciemment, mais contribueront eux aussi au drame dont ils sont à la fois victimes et acteurs : la destruction des communaux. Le déroulement fatal de cette parabole décrite par Hardin en 1968 prêterait presque à sourire si la planète n’était pas aujourd’hui promise au même destin. A la différence près qu’il ne s’agit pas d’éviter d’extraire quoique ce soit comme dans le cas des communaux, mais bien d’éviter d’ajouter des gaz à effet de serre qui dépasseront sa capacité d’absorption.

Au dessus d’une augmentation de 2°C des températures par rapport à l’ère pré-industrielle, les pires impacts du réchauffement climatique sont prédits par la science. L’ONU lui attribue déjà près de 300 000 morts par an. Or la science prévoit que si rien ne change, nous courons vers une augmentation de 4°C. Ses recommandations sont claires : réduire les émissions des pays industrialisés de 25 à 40% d’ici à 2020, 50% en 2050, 80 à 95% en 2080. Réduire les émissions des pays en développement de 15 à 30% par rapport à la tendance actuelle. Atteindre le pic d’émissions d’ici 10 à 15 ans.
Hardin avait suggéré deux solutions à la Tragédie des Communaux : un Etat coercitif ou la privatisation. Seulement, la singularité du problème posé par le changement climatique vient de l’impossibilité de considérer ces solutions. D’une part, les relations internationales ne fonctionnent pas de manière à ce qu’un Super Etat impose sa loi aux autres. D’autre part, l’atmosphère n’est pas privatisable.
Par conséquent, une seule solution s’impose, la coopération. Coopérer, afin de parvenir à un accord aussi ambitieux que la science le recommande. Coopérer, pour que cet accord reflète les disparités qui existent entre les Etats en termes de capacité financière et en termes de responsabilité historique vis-à-vis des émissions de gaz à effet de serre, pour qu’il soit, en un mot, équitable. En effet, les pays industrialisés ont émis ¾ des émissions de GES et en émettent quatre fois plus.

Jusqu’à l’élection d’Obama, l’administration Bush n’avait pas voulu bouger le petit doigt parce que les pays en développement et émergents, Chine en tête, refusaient de se voir assigner des objectifs contraignants. A l’inverse, les pays qui n’ont pas encore d’objectif contraignant dans l’actuel Protocole de Kyoto jouaient sur le fait que les Etats-Unis ne s’engageaient pas. Ce jeu d’échecs s’est opéré au détriment des pays les plus vulnérables aux impacts du changement climatique (Afrique, Asie du Sud Est, petits Etats insulaires).

Depuis l’élection d’Obama, la situation a évolué. Tout d’abord, l’Union Européenne s’est fixé, à travers le vote du Paquet Energie-Climat en décembre 2008, le premier objectif contraignant de réduction d’émission à horizon 2020 – 20% ou 30% en cas d’accord international. Ensuite, l’administration Obama a affiché sa volonté de coopérer et a initié l’examen d’une législation Climat par le Congrès américain. Enfin, les pays émergents (Chine, Inde, Brésil, Afrique du Sud, Mexique, Indonésie notamment) ont accepté d’entendre parler d’objectifs de réductions d’émissions qui leur seraient attribués.

Désormais, la première question est de savoir jusqu’où Obama sera prêt à s’engager avant même que le Congrès américain n’ait voté sa législation Climat – il s’agit notamment de déterminer l’ampleur du financement accordé aux pays émergents et en développement afin de les aider à réduire leurs émissions et à s’adapter aux impacts du réchauffement climatique. Souvenons-nous que l’administration Clinton s’était heurtée au Sénat concernant le Protocole de Kyoto qu’elle soutenait. Cet affront n’est pas étranger à la prudence actuelle d’Obama.
La deuxième question est de savoir si les pays émergents accepteront de se voir imposer des objectifs contraignants de réduction d’émissions. Ces deux questions sont intimement liés, puisqu’Obama ne prendra pas de risque sans main tendue de la part des pays émergents et vice-versa.

C’est pourquoi le rôle de l’Union européenne sera déterminent dans ces négociations. L’UE est en mesure d’entraîner les grands émergents à accepter des objectifs contraignants si elle se fixe elle-même des objectifs à la hauteur de l’enjeu. Or pour le moment, même si le Paquet Energie-Climat a fixé des objectifs satisfaisants en matière de réductions d’émissions, la question du financement aux pays en développement n’est toujours pas réglée. L’UE ne propose qu’une contribution entre 2 et 15 milliards par an alors que 30 milliards seraient nécessaires de sa part.

A l’image d’un jeu de poupées russes, après avoir jaugé la situation à échelle internationale, puis européenne, nous rencontrons la position française. Nicolas Sarkozy considère que l’UE, notamment sous sa présidence, a fait le pas en avant nécessaire grâce au Paquet Energie-Climat. Mais chacun sait qu’il marche à petits pas. Il reste encore à la délégation française, Jean-Louis Borloo en tête, à convaincre les autres pays de l’UE de la nécessité d’accroître leur proposition de financement. Son plan « Copenhague, un projet pour le monde » peine, à trois semaines de l’évènement, à trouver un écho favorable. En outre, le mode de financement proposé – une taxe sur les transactions financières générant 20 milliards d’euros par an – ne permet pas de comprendre comment atteindre les quelques 100 milliards d’euros nécessaires.

A l’approche du Sommet de multiples inconnues subsistent, car apporter des garanties c’est risquer d’abattre ses meilleures cartes de négociation. Espérons que chacun aura posé son jeu sur la table d’ici le 18 décembre 2009.

Oltre 400 persone provenienti da Bhopal la citta’ indiana devastata dalla tragedia chimica del 1984, hanno manifestato dinanzi alla sede dell’azienda americana Down Chemichal e Noida, nei pressi di Delhi, proprietaria della fabbrica incriminata. I manifestanti hanno bruciato immagini della fabbrica e hanno fatto un picchetto dinanzi alla sede della societa’ americana, mostrando foto di persone con menomazioni derivate dall’inquinamento provocato dall’esplosione degli impianti. Tra i manifestanti, diversi bambini, nati anche recentemente, con malformazioni, e giovani anche stranieri che si son ritrovati grazie all’appello lanciato su Twitter e su Facebook. Il governo del Madya Pradesh, lo stato nel quale si trova Bhopal, ha deciso di riaprire da domani e per una settimana, la fabbrica, in occasione del venticinquesimo anniversario della tragedia, per dimostrare che il territorio non e’ piu’ contaminato e la struttura non pericolosa. La notizia ha scatenato le ire dei cittadini di Bhopal e dei familiari delle vittime, molti dei quali riuniti in diverse associazioni, si stanno ribellando alla decisione governativa, chiedendo interventi seri sul sito. Nella notte tra il 2 e il 3 dicembre 1984 circa 40 tonnellate di gas tossico mortale prodotto dalla Union Carbide, multinazionale americana produttrice di pesticidi localizzata nel cuore della citta’ di Bhopal, si sprigionarono dalla fabbrica su una superficie di circa 20 chilometri quadrati. Tremilacinquecento persone morirono nei primi giorni dopo la catastrofe, mentre il totale delle persone morte successivamente per aver inalato il gas e’ stato calcolato a circa 15.000. Amnesty International afferma che i morti furono tra i 22.000 e i 25.000. Per gli ecologisti 5.000 tonnellate di prodotti chimici tossici inquinano ancora la zona e gli abitanti continuano a bere acqua inquinata che provoca decine di migliaia di malati cronici. I sopravvissuti chiedono al gigante americano Dow Chemical, che nel 1999 ha acquistato la Union Carbide, di pagare gli indennizzi e di fornire l’acqua potabile per la popolazione. La Dow Chemical afferma che il pagamento nel 1989 da parte della Unione Carbide di 470 milioni di dollari ha chiuso la vicenda. Anche il governo indiano ha promesso aiuti che pero’ giacciono nelle casse delle banche, mentre l’ex presidente di allora della societa’ americana, colpito da mandato di cattura internazionale, vive tranquillo in Florida.

cititi aici si aici despre ceva de neocolit in noaptea aceea si dupa.

Mon petit coup de gueule contre les happy end des films se trouve sur Cuk.ch !

Aseară am citit o ştire despre Gheorghe Dinică – şi scria că e bine. Atunci mi-am zis (uşurată) că am scăpat de data asta şi chiar m-am liniştit şi bucurat.

Nu vreau să fiu ipocrită sau patetică, dar sunt foarte tristă de cînd am aflat că a murit. Pentru că anul ăsta ne-a răpus cu pierderi şi pentru că am senzaţia că e suficient. Dar cine sunt eu să orînduiesc lumea?

Jules mi-a zis că suferea de Alzheimer. Poate pentru un actor este mai bine să plece decît să rămînă, însă nu e drept.

Am avut o zi grea. Pe lîngă un rău fizic am stat şi două ore în trafic (la volan). Abia acum am reuşit să mănînc ceva. Nu-mi găsesc putere să mă apuc de bagaj şi nici de baie. Mîine la 8 dimineaţa decolăm.

Nu am coerenţă nici în gînduri şi nici în acţiuni. Sunt doar epuizată.

Îmi pun un oscilococcinum sub limbă şi mă întind îmbrăcată cu hainele de stradă. Mi-e lene.

M-am tot stresat să nu mă îmbolnăvesc înainte de plecare ca să nu stric excursia. Subconştientul lucrează.

Pfff!

Salutări din Viena. Dacă am net vă scriu de acolo. Dacă nu, cinstesc pentru voi.

Revizie tehnică – Vă rugăm aşteptaţi!

strong readers P.S. don’t read original text

what its about

Macbeth is one of Shakespeare’s  tragedies. It is about how Macbeth, the fearless warrior, is convinced by his wife to kill King Dunken so he’ll become king himself. It all goes downhill from there aka. he turns into a killing machine, his wife goes crazy, some people form a rebellion and it just gets pretty dark in the end.

what i liked

I really like the witches scene, double,double, toil and trouble, fire burn and cauldron bubble. I also liked it how they didn’t go into detail about the deaths (phew!).

what i didn’t like

umm… I guess I didn’t really like how Macbeth killed Macduffs whole family.

rating

10/10

C’est avec une grande émotion que j’ai appris la disparition de Claude Lévi-Strauss. Immense savant, théoricien célébré dans le monde entier, écrivain remarquable, il était aussi un homme engagé, qui n’a cessé d’œuvrer en faveur du dialogue entre les peuples. Il est resté toute sa vie un citoyen actif et un grand humaniste, contribuant à faire de la France une nation ouverte sur le monde. Père du structuralisme, sa pensée a marqué le 20ème siècle d’une empreinte inestimable et incomparable. Toutes les sciences humaines ont été influencées par son œuvre. Le Parti socialiste se joint à moi pour rendre hommage à cet immense intellectuel français dont l’œuvre appartient au patrimoine universel et pour adresser nos condoléances à sa famille et à ses proches.

Communiqué de Martine Aubry

Première secrétaire du Parti socialiste

Sono trascorsi quarantuno anni dalla tragica alluvione che colpì il Biellese il 2 Novembre del 1968.

La zona maggiormente colpita fu la mia terra d’origine, la Vallestrona, dove – a causa dell’intensa pioggia caduta e delle frane provocate - i paesi furono devastati e sommersi dalla furia delle acque e del fango.

Centinaia di case e di fabbriche distrutte, numerose decine di morti. Devastazione, dolore e morte colpirono molte famiglie. Diversi furono gli operai sorpresi mentre si trovavano al lavoro nelle fabbriche; rimasero intrappolati nei “saloni” e furono spazzati via, insieme ai macchinari.

Corpi ed oggetti furono trascinati, dalla furia delle acque, a vari chilometri di distanza; spole provenienti dalle fabbriche di Vallemosso furono trovate nei dintorni di Vercelli, a circa 50 chilometri dal luogo d’origine.

Molte fabbriche dovettero chiudere in quanto distrutte; si dovette ricorrere alla cassa integrazione per migliaia di persone.

Ma, grazie allo spirito combattivo degli abitanti della zona e alla loro abnegazione, in pochi mesi fu tutto ricostruito e, pian piano, la vita riprese il normale corso.

L’alluvione del 1968 ha segnato una svolta importante nella vita di chi scrive. Non aveva ancora compiuto due anni, mancava meno di un mese a quella tappa. Eppure fu proprio in quella data, a causa di quella tragedia di proporzioni enormi, che la sua vita ebbe un’importante svolta dalla quale dipese buona parte degli avvenimenti successivi e la formazione del suo carattere. Questo è il motivo per cui ricorda con così tanta intensità quel drammatico evento. Così come in tutti i suoi conterranei, è sempre vivido il  ricordo di quel tragico giorno e delle vittime che vi persero la vita, perlopiù operai impegnati a svolgere il proprio dovere con la dedizione tipica dei Biellesi e in particolar modo degli abitanti della Vallestrona e delle zone limitrofe.

Per non dimenticare

Per chi ha più tempo da dedicare……..

Per chi, poi, voglia anche documentarsi in modo più approfondito su quali furono le cause che portarono a questa tragedia, nonché a come avvennero i fatti, più dettagliatamente, può fare riferimento a questa pagina.

Dziś dzień szczególny Święto Zmarłych (Święto Wszystkich Świętych wprowadził dla całego kościoła Grzegorz IV w 834r. jako pamięć o zmarłych). To dziś wspominamy o bliskich, których już nie ma i czcimy ich pamięć.

W takim dniu należy też wspomnieć o wspaniałych himalaistach takich jak : Jerzy Kukuczka, Wanda Rutkiewicz, Andrzej Heinrich, Andrzej Marciniak, Eugeniusz Chrobak, Mirosław Dąsal, Mirosław Gardzielewski, Wacław Otręba, Andrzej Czok, Andrzej Zawada, Piotr Morawski.

Rok 2009 zapisze się jako jeden z najczarniejszych w historii polskiego himalaizmu. Już na początku sezonu wspinaczkowego, podczas międzynarodowej wyprawy Dhaulagiri/Manaslu 2009, spadł w 25-metrową szczelinę i zaklinował się na 20 metrze – Piotr Morawski.  Wypadek miał miejsce 08.04 2009 na Dhaulagiri, podczas wyjścia aklimatyzacyjnego (przygotowującego organizm do przebywania do wysokości) na wysokości ok. 5500 metrów.

W dniu 7 sierpnia 2009, podczas wspinaczki na Pośredniej Grani w Tatrach Słowackich, śmierć poniósł czołowy polski himalaista Andrzej Marciniak. Himalaista wspinał się wraz z dwójką kolegów na “trójkowej” drodze Szczepańskich na Pośredniej Grani w Tatrach słowackich. Po pokonaniu około 10 metrów odpadł od ściany, a wraz z nim blok skalny, który go przygniótł.

To drugi tak tragiczny rok, który zabiera nam tak młodych i wspaniałych himalaistów. Pierwszym był pamiętny1989r, gdy polska wyprawa zdobywała Everest. To była najbardziej tragiczna z polskich wypraw w Himalaje, w której w maju 1989r zginęło 5ciu Polaków : Eugeniusza Chrobaka, Mirosława Falco-Dąsala, Mirosława Gardzielewskiego, Zygmunta Andrzeja Heinricha i Andrzeja Otręby. Jedynym ocalałym z tamtej tragedii był Andrzej Marciniak, niestety i jego góry zabrały.

To były wspaniałe postacie polskiego i światowego himalaizmu.

Wielu z nich odeszło zbyt młodo, w sile wieku, płacąc straszna cenę za umiłowanie zdobywania Wysokich Gór.

Ich sylwetki były prezentowane na mojej stronie….

Te lampki palą się dla wszystkich wspaniałych polskich himalaistów, których już nie ma – cześć ich pamięci !!

* Zobacz posty :

- Jerzy kukuczka – 20 rocznica śmierci najsłwniejszego polskiego himalaisty.

- Jerzy Kukuczka – famous Polish climber /Version polish and english/

- Andrzej Marciniak zdobywca Everestu zginął w Tatrach.

- Everest za cenę życia – Mount Everest Expedition 1989. Biggest tragedy of Polish climbers.

- Breaking news: Piotr Morawski lost on Dhaulagiri. Piotr Morawski zginął na Dhaulagiri. /Version english and polish/

- Piotr Morawski the famous Polish climber. /Version english and polish/

- Wanda Rutkiewicz – 17 rocznica śmierci.

- Wanda Rutkiewicz – skarb narodowy. /Version polish and english/

* Sylwetki polskich himalaistów : – himalaisci-tki

** zapraszam na relacje z wypraw polskich himalaistów.

zapraszam do subskrypcji mego bloga

”A Woody Allen picture usually feels less like a finished movie and more like an idea for one” Alan Dale

B-QUALIZER

(despre B-Qualizer)

Accesibilitate………….. __+__ 3/5

Profunzime………………___+_ 4/5

Mod de transmitere… _+___ 2/5

Sămînța narativă din film, ia naștere cînd o mînă de dramaturgi stau la masă și discută esența vieții… întrebîndu-se ”e comedie sau e tragedie?”. Pentru a-și argumenta propriile păreri, autorii inventează o mică poveste.

La o petrecere, soția gazdă vrea să facă o impresie bună producătorului invitat, cu ajutorul căruia speră să facă un film. Soțul vrea să joace în acest film, astfel biata femeie are două însărcinări. În acest mediu, vine pe neașteptate o veche prietenă, Melinda. E spre comedie, e spre dramă? Dramaturgii au două versiuni.

În fiecare versiune a poveștii un personaj se sinucide. Da, evident, poate fi o tentativă de a te sinucide tragică, dar și una… comică. Isteria, despărțirea, au toate două fețe. Un moment  care aparent ar fi trebuit să fie dramatic, e cel în care soțul își vede soția în pat cu producătorul. Nu s-a întristat deloc, ba chiar s-a bucurat, pentru că în sfîrșit poate fi împreună cu Melinda.

Filmul privește lumea precum savanții privesc la furnici cu lupa în mînă. Toate cuplurile sunt create de prieteni, niciun ”unul” nu se întîlnește cu o ”una”, și nicio ”ună” nu se întîlnește cu un ”unul” – din întîmplare… Cel care face cunoștință din propria dorință cu cine vrea e muzicianul. De fapt, din dinamica cuplurilor vedem – cam toate se duc de la un ”doctor” la un ”pictor”, dar pînă la urmă îl lasă, și se întorc la un ”doctor” mai moderat. Adică perechea ideală e între un om sec și un prinț rupt din cer.

În film întîlnim ”dragostea vieții lor”, vedem divorț, vedem pasiune, vedem sex pentru servicii, sex fără servicii, de toate… sub lupa micuță a savantului Woody.

Cele două povești au fost filmate ok, dar cu actori diferiți… ceea ce a creat o stare de confuzie destul de mare, doar Melinda a rămas cu aceeași față în ambele povești. Și totuși, poate acest pas al lui Allen arată că odată ce vedem lumea cu proprii noștri ochi – o vedem nu doar din interior ci și din exterior. Cineva ne pare mai drăguță, cineva mai cu șarm, cineva mai urîțel…

Un lucru care atrage atenția e imaginea… E filmat în stil clasic, dar prea se vedea de la o poștă că totul se petrecea într-un studiou…

Ce a vrut să spună filmul e că… chiar și atunci cînd ești cu capul în nori – vre-un autor de drame te va coborî pe pămînt; iar cînd te simți prost – alt dramaturg îți va pune mîna pe umăr și te va înțelege… și de asemenea, atunci cînd vei fi la un prag de a te sinucide, pe undeva vre-un autor de comedie se va amuza pe seama ta, va zîmbi, ca poate și tu să zîmbești înnapoi…

Se poate spune ceva bun despre moarte? Moartea îi desparte pe părinţi de copii şi pe copii de părinţi. Desparte prieteni apropiaţi şi generează sentimente de nesiguranţă în comunităţile în care legăturile sunt foarte strânse. Când moartea se abate asupra unei familii fericite, tristeţea îi poate copleşi pe membrii rămaşi în viaţă.

E inutil să mai spunem că moartea este o tragedie. Totuşi, unii oameni neagă această realitate şi înfăţişează moartea ca pe o binecuvântare. Replici de genul:Dumnezeu l-a chemat la el – sunt foarte des întâlnite.

În mod clar, asemenea idei greşite despre cei morţi nu-i consolează de obicei pe cei îndoliaţi. De ce? Deoarece aceste idei nu dezvăluie adevărul despre moarte. Mai grav, ele îl pun pe Dumnezeu într-o lumină negativă, înfăţişându-l drept un Dumnezeu care îi răpeşte pe cei dragi de lângă familia şi prietenii lor într-un mod atât de dureros şi de îngrozitor. În tragedia morţii, în loc să fie privit ca o sursă de mângâiere, Dumnezeu este privit ca un criminal. Însă Cuvântul lui Dumnezeu ne dezvăluie adevărul despre moarte.

Biblia spune că moartea este un duşman. Ea aseamănă moartea cu un rege care domneşte peste omenire (Romani 5:17; 1 Corinteni 15:26). Moartea este un adversar foarte puternic, căruia nici un om nu i se poate împotrivi. Iar toţi cei dragi ai noştri care mor nu sunt decât alte victime ale morţii, al căror număr este incalculabil. În baza acestui adevăr biblic putem înţelege mai bine de ce simţim atâta durere şi deznădejde când ne moare cineva drag. E o confirmare că astfel de sentimente sunt absolut normale. Dar se foloseşte Dumnezeu de acest duşman, de moarte, pentru a-i lua la cer pe cei dragi nouă? Să lăsăm Biblia să ne răspundă la această întrebare.

În Eclesiastul 9:5, 10 se spune: „Cei morţi nu ştiu nimic . . . În Locuinţa Morţilor (Şeol), în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune“. Ce este Şeolul? Este mormântul comun al omenirii. În mormânt, cei morţi sunt complet inactivi, nu se pot mişca, nu simt nimic şi nu mai gândesc. Este ca şi cum ar cădea într-un somn adânc. Astfel, Biblia arată clar că Dumnezeu nu-i ia la el în cer pe cei dragi ai noştri. Ei rămân în mormânt lipsiţi de viaţă.

Isus a confirmat acest adevăr după ce prietenul său Lazăr a murit. Isus a asemănat moartea cu somnul. Dacă Lazăr s-ar fi dus în cer lângă Dumnezeul Atotputernic, n-ar fi fost nicidecum un act de bunătate din partea lui Isus să-l aducă înapoi pe pământ pentru ca, în cele din urmă, să moară din nou. Relatarea inspirată spune că, în timp ce se afla la locul unde fusese îngropat Lazăr, Isus a strigat: „Lazăr, vino afară!“ Biblia spune în continuare: „Omul care fusese mort a ieşit“. Lazăr trăia din nou. Isus ştia că Lazăr nu părăsise pământul, ci zăcuse fără viaţă în mormânt. — Ioan 11:11–14, 34, 38–44.

Acest episod consemnat în Biblie ne ajută să înţelegem că Dumnezeu nu se foloseşte de moarte pentru a-i transfera pe oameni de pe pământ în cer. Ne putem, aşadar, apropia de Dumnezeu, ştiind că nu el este cauza tristeţii noastre. În plus, putem fi siguri că el ne înţelege pe deplin suferinţa şi pierderea pe care acest duşman, moartea, ni le cauzează. Iar în baza adevărului biblic referitor la starea morţilor, înţelegem că morţii nu suferă într-un iad ori purgatoriu, ci se află în mormânt, lipsiţi de viaţă. Prin urmare, amintirile legate de cei dragi ai noştri nu vor fi pătate de sentimente de repulsie faţă de Dumnezeu ori de teama de necunoscut.

Dio, secondo me te non esisti. Sei una bufala colossale. Ma siccome sono circa duemila anni che gli uomini si scannano vicendevolmente in tuo nome, ho ragione di credere che una parte di tutto questo odio rilasciato nell’etere abbia potuto raggrumarsi in una piccola vescica cancherosa. Una piccola vescica cancherosa che potremmo chiamare come te, cioè Dio. Quindi, fammi un favore, piccola vescica cancherosa che potremmo chiamare Dio: esplodi. Esplodi sopra l’Italia, per la precisione. Fai defluire l’odio concentrato che ti compatta e tramutalo in pestilenze, epidemie fulminanti, terremoti, alluvioni, smottamenti, lingue di fuoco, cavallete antropofaghe. Quello che più ti aggrada. Ma, per cortesia, non bazzecole come in Abruzzo e a Messina. Roba seria, definitiva. Cancella dal globo terracqueo una volta per tutte la piaga purulenta denominata Italia. Scarnifica, lacera, devasta. Annienta. Rendi onore alla tua leggenda biblica. Non avere alcuna pietà. Non ce la meritiamo. Leggi i giornali esteri e sciogli le ultime titubanze, se le hai. Poni fine a questo schifo. La redenzione è una favola per bambini scemi. Io guardo il cielo e attendo fiducioso un tuo segno. Amen

In tabelele din trimiterea de mai jos, ierarhiile oficiale ale celei de-a zecea editii a Maratonului Timisoarei, din 11 octombrie, cu covasneanul Zsombor Deal, de 20 ani, castigand in 2h43:26, iar la femei Silvia Banda neavand rivala, pentru simplul motiv ca a fost unica inscrisa la start! Banda a mai castigat maratonul si in anii precedenti.

Japoneza de 48 ani Hiroko Ogawa, din Osaka, a castigat semimaratonul feminin, in 1h24:54, dar iata rezultatele complete…

http://www.maraton.ro/maraton_2009.php 

Sapte zile mai apoi, in 18 octombrie, timpi buni in cea de-a doua editie a Raiffeisen Bucharest City Marathon, cu Erik Chemboi Yator castigator in doua ore, 20 de minute si 35 de secunde. L-au urmat pe podium compatriotii Kioko si Mibei, sositi in 2:21:04 respectiv 2:21:28, si urmatoarele doua pozitii fiind ocupate tot de maratonisti kenieni, si anume Kellum si Macharia, in 2:25:03 si 2:25:19.

Urmatoarele cinci locuri, in corpore, autohtonilor, cu Petre Hristea (CSM Onesti) sosit in 2:27:55, urmat indeaproape de stelistii Sabou si Rasadea, in 2:28:14 respectiv 2:28:20. Au fost inregistrati 165 maratonisti, un numar foarte mic comparativ cu cursele de profil din strainatate, dar Bucurestiul va castiga cu siguranta in consistenta odata cu editiile viitoare.

Lupta stransa si la semimaraton, tot intre kenyeni, Maina castigand in 1:02:17, urmat la 7 secunde de compatriotul Kiprop si de Errebbah (Italia), in 1:03:36.

O stire tragica parvine insa de la Maratonul Detroit, unde 3 concurenti au decedat duminica intr-un interval de 16 minute, doi dintre ei pe cand se apropiau de mijlocul cursei iar un al treilea dupa trecerea liniei de sosire in semimaratonul competitiei. Rata fatalitatilor la asemenea intreceri e de unu la 100.000, ceea ce transforma tragedia de la Detroit intr-una absolut cutremuratoare ba chiar ridicand oarecare semne de intrebare, in conditiile in care vremea la ora cursei a fost ideala pentru acest tip de competitie.

O veste hilara insa de la un alt maraton nord-american, cel din Des Moines, unde liderul cursei, un kenian, a avut de-a face tocmai pe ultimul kilometru cu oprirea la… bariera, pentru trecerea unui parca nesfarsit tren de marfuri. Maratonistul a fost ajuns din urma de un compatriot dar, odata calea libera, pe restul distantei, a reusit sa sprinteze mai iute, desprinzandu-se din nou si facandu-si dreptate…