Why do you have to keep searching for something that you think you already found? By doing this you end up running in circles, chaotic, without knowing what do you actually intend to find. It’s wasted time, I don’t know what could you possibly discover in such circumstances, that could bring any benefit. And why does one have to obstruct his feelings although his will is to express them? It’s like using an airplane as a car.

The Roman emperor Marcus Aurelius, who was also considered one of the most important Stoic philosophers, said that he would like the peace of mind to accept the things that cannot be changed, the courage to change those that can be changed, and most importantly the wisdom to distinguish them from each other. That’s really a great capability to have! I guess, unfortunately, one can have it only with time as he/she experiences “things”. Kind of think of it… is this capability something that a human could ever understand? Or just a “thing” that cannot be changed?…

Cu ceva vreme-n urma, am lecturat un articol interesant in Catavencu, preluat la randu-i de pe site-ul Guvernului in urma audierii publice pe subiectul taxei de prima inmatriculare, sau mai nou, poluare.

Se face ca un domn inginer cinegetic, a pus cap la cap cateva calcule, dupa cum urmeaza:

- Pt. un autotutrism diesel de 1870 cmc, vechi de 7-8 ani, taxa de poluare ar fi 588,5 eur – 2180 lei.;

- Costurile maxime ale infiinatarii, intretinerii pana la starea de masiv (cca 5 ani) si pazirii unui hectar de cultura de molid se ridica la cca 5000 lei. Din suma incasata prin taxa de poluare se poate infiinta asadar, o plantatie de 0,44 ha de molid. Aceasta plantatie de molid poate absorbi o cantitate de cca 7 tone CO2/ha/an adica 7 tone x 0,44 ha x 90 de ani (varsta exploatabilitatii) = 277,2 tone de CO2;

- Autoturismul sus-amintit, care conform certificatului de conformitate eliberat de Renault, emite in conditii combinate de folosinta urbana si extraurbana 139 grame CO2 / km, ar emite 277 tone de CO2 daca ar circula aproximativ 2 milioane de km, un fapt nu-i asa, fantasmagoric;

- Astfel, corect ar fi daca valoarea cu TVA a taxei de poluare ar fi impartita cu 5, devenind astfel cca 500 de lei pentru cazul prezentat.

Drum bun!

Din fluxul actualului mod de transmitere al scrierilor, din mail in mail, mi-a sosit un text care mi-a starnit invidia! Pentru ca nu l-am scris eu. Here goes:
Odata, la serviciu, am dat de o colega nervoasa la toaleta. Iesise din cabina, isi netezea fusta si bombanea: “Stii bancu’ ala cu Itic?”. N-am stiut daca vorbeste cu mine, asa ca am mormait incert, in asa fel incit, la o adica, sa reiasa ca eu de fapt cintam. A continuat si m-a scapat astfel de propria-mi mutra buimaca: “Cica se ruga Itic toata ziua la Dumnezeu: da, Doamne, sa cistig la loterie! Ajuta-ma, Doamne, sa cistig la loterie, hai, Doamne, zau, de ce nu ma ajuti si pe mine sa cistig la loterie?! La un moment dat, Dumnezeu, agasat de atita vaicareala, se repede la el: ma, Itic, pe cuvint ca te-am auzit si m-am straduit din rasputeri, dar te rog frumos, ajuta-ma si tu putin: joaca la loterie!”.

Am hahait cu ea un pic, dar asteptam legatura dintre banc si motivul reuniunii noastre private. A continuat: “Asa si eu, draga: tocmai am facut acum un test de sarcina care, normal, mi-a iesit negativ. Am plins ca proasta, cu fundul pe colac, fiindca ma screm de vreo patru ani sa ramin gravida si degeaba! Dupa aia insa, brusc, mi-a bubuit mintea ca de
la ciclul trecut n-am mai facut sex, de fapt! Ca eu cu barbata-miu nu ne intilnim decit 8 minute pe zi, dimineata. Si, desi el n-are nevoie decit de patru minute pentru un act sexual, eu tocmai atunci nu pot, fiindca imi fac parul cu drotul, pantofii cu crema si botul cu ruj.”

Verifica-ti agenda, am putea sa ne vedem azi la 1.45 sa luam lunch-ul si sa facem un copil?

Ma uitam la ea cu ceva ce fusese pina de curind admiratie, dar deja nu mai eram sigura: femeie de cariera, obsedata de promovare, leafa, autoritate si performanta. Vorbea jumate-n engleza, jumate-n romana, cum se poarta acum, era toata numai taioare, promousan, targhet, auaernes, marchet, pablic-rileisans, plening, risarci, fidbac. Dama spirt, cu parul prins ca madam Ecaterina Andronescu-Abramburica, era deci colega-cea-fara-de-cusur, carierista care se temea doar de bomba atomica si de barbatii care cred ca femeile sint inferioare.

Avea un sot manager, care-si facea al doilea doctorat si chelise prematur din cauza studiului napraznic si ambitiei de a fi sef. Aveau bani, lucrau in multinationale, umblau numai cu nara pe sus, trosnea mindria-n ei. Dar n-aveau copii… Asta lipsea din tabloul perfect.

Cind au implinit 30 de ani au facut consiliu de familie, cu parinti si cu socri cu tot, si au decis sa aiba un baiat si o fata, neaparat in ordinea asta. Cind au implinit 34, s-ar fi bucurat sa aiba si-un pechinez, numai ca progamul lor de lucru era deja un pact cu diavolul. Ea se scula la 7 si pleca la 7.42 cu Renault-ul, el se scula la 7.34 si
pleca la 8.02, cu Volkswagen-ul. Seara, ea venea la 9.10, comanda pizza, ii lasa si lui o felie rece, se culca, la 10.45 venea si el, minca uscatura. Apoi se strecura in pat linga ea, dar n-o trezea niciodata pentru sex, fiindca el trisa, seara nu facea dus, nu mai avea timp. Facea doar dimineata.

Ea vazuse-n filme cum femeile de cariera isi faceau test de sarcina la WC-ul firmei, deoarece acasa nu mai aveau timp. Ceea ce uita ea de fiecare data era ca numai din ovulul ei nu se putea isca nici un fat, mai trebuia si ceva de le el, parca. Dar el avea de invatat ca s-ajunga docent, ea avea de ajuns cea mai sefa si de cistigat bani. Copiii nu apareau, iar cuscrii faceau deja consilii numai intre ei, hotarau ceva, insa rezolutia raminea nerostita, telefonul tinerilor suna degeaba, iar la celulare nu raspundeau, erau in miting.

Pe ea, ovulatia o prindea numai in brainstormingul pentru campania de relansare a brandului. Iar el tot nu stia ce e aceea ovulatie, desi pe vremuri, cind erau studenti si obisnuiau sa mai si traiasca, ea ii desenase doua ovare si niste puncte pe care le inghesuiau alte puncte, cu coada.

Femeile s-au opintit citeva secole sa ajunga egale cu barbatii, iar acum nu mai stiu cum sa scape de acest groaznic privilegiu. Muncim ca niste timpite, ii multumim patronului ca ne da sansa extraordinara de a lucra si-n weekend, ca sa ne afirmam si sa ne tinem de deadline. Sefii pleaca de vineri la prinz si-i mai vezi luni dupa-masa, cind se deseapta din mahmureli de cinci stele.

Timp in care ai deosebita onoare de a le tine locul, ca de-aia ai dat atit din coate si-ai facut ulcer de cind maninci numai kebab in chifla, la serviciu, ca sa ajungi femeie de nadejde. Firma te-a rasplatit cu doua dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tau personal.

Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook si Power Point, cosmarul ti-e impicatit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie “urgent”, “campanie”, “scheme”, “rapoarte”. In somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de patratici si te trezesti tipind. Nu pentru ca te innebunesc folderele, ci pentru ca e deja 7.30 si la 8 trebuie sa fii la firma
si-ai dormit strimb si-ti sta bretonul ca o bidinea.

Scuza-ma, te las putin pe fir, ca ma cere unul de nevasta…

Munca e buna numai cind ti-aduce un franc cinstit in buzunar si, mai ales, iti da si ragazul sa-l cheltuiesti. Sistemul suedez prevede ca trebuie sa ametesti muncind cinci zile pe saptamina si sa ametesti in bar doua zile pe saptamina. Asta e raportul minim rezonabil.

Carierismul e plasmuirea bolnava a unor filme imbecile de la Hollywood, care insinueaza ca o femeie poate face orice, daca vrea ea: ajunge imediat director executiv, naste trei pui vii pe care ii hraneste cu lapte praf, sotul o iubeste lesinant, desi o vede cam sase ore pe saptamina (sau poate tocmai de-aia), iar el, desi e neurochirurg sef la Memorial Hospital, nu e stresat deloc, face mincare la copii, spala vase si-o asteapta pe ea cu masina la firma, seara. Pardon, noaptea. Nu se stie cind opereaza el pe creier si mai face si lectii cu aia micii, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri si de convins opt clienti sa investeasca.

Femeile care au vazut-o pe Diane Keaton in “Baby Boom” se lasa drogate de gindul inept al unui perpetuum mobile. Au senzatia ca se poate orice. Ca sotul, copilul, ciobanescul german si siameza asteapta oricit, ei latra la unison cu mindrie ca au o directoare in familie.

Cind ambii soti muncesc deopotriva, ajungi sa le intelegi masochismul, pina la urma. Pericolul dospeste abia cind femeia de cariera are acasa un inginer care scapa la 4.00 de la uzina, apoi vrea mincare cu sos, maiouri cit de cit curate si putin sex. Muncind ca o disperata ca sa nu cumva sa fie promovata alta in locul ei, la o adica, femeia se inscrie deja la divortul part-time si faciliteaza hirjoana extraconjugala a barbatului constrins de hormoni.

Cind constati ca fetita ta ii spune “mama” soacra-tii (care nici nu te-a vrut de nora, fiindca nu pareai gospodina si uite ca stia ea ce stia) si biziie ca pe bona o iubeste cel mai mult de pe lume, e cam tirziu sa-ti dai demisia. Copilul nu intelege ca tu crapi muncind ca sa aiba el garsoniera-n Bucuresti cind termina liceul (daca l-o termina, ca tu n-ai timp sa-i verifici lectiile). Copilul vrea sa stai linga el, calda, pufoasa, atenta, sa simta dragostea ca pe o perna de plus. Dar tu, care-ai raspuns la celular si-n clipa cind te cerea ala de nevasta, si i-ai spus lui “da”, acoperind o secunda telefonul cu palma, apoi te-ai scuzat din gene si ai continuat sa vorbesti cu seful de sectie la
telefon, nu prea intelegi cum vine chestia asta cu renuntatul la cariera de dragul familiei.

Apropo, cind ti-ai inchis ultima data telefonul, ca sa vezi un film fara sa te deranjeze nimeni? Nu e cazul, ca pe vremea cind ai vazut tu ultimul film inca nu se inventasera telefoanele cu On si Off, erau numai fixe cu roata si fir cirliontat. Vasazica: ultimul film vazut a fost un documentar despre bursa din Tokyo, ultima carte citita a fost “Notiuni de introducere in cibernetica”, ultima iesire in natura a fost pe ierbuta de la Romexpo, cind ti-a venit delegatia din Danemarca, ultima data cind ai gasit alimentara deschisa in drum spre casa inca se gasea nechezol, la taclale cu prietenele stai numai prin mesaje pe robot si odata i-ai facut uneia o confesiune prin fax, inca ii cumperi copilului haine cu doua masuri mai mici, fiindca atit purta cind te-ai angajat, ultima data cind ai fi vrut sa faci sex aveai ciclu, iar ultima data cind ai facut sex te-ai inhibat, fiindca uitasesi sa-i spui ceva contabilei.

Nu i-ai mai spus barbatului din viata ta “te iubesc” de-o vesnicie, nici n-ai avea cum, ar suna ca dracu’, ar trebui sa i-o suieri in timp ce-ti tai pielita de la unghii, imediat dupa ce-l ameninti sa nu cumva sa uite sa-ti cumpere tampoane cu aripioare si adeziv, ca-ti vine sigur diseara sau miine.

Am chiulit si-am sa chiulesc cu voluptate de la munca, intotdeauna. Chiuleste si tu, salveaza-ti viata, femeie! Atit cit se poate. Ia bunul simt, in doze homeopatice. Sa stii numai tu.

Cele mai frumoase petice de viata le-am capatat fugind de raspundere. Cea mai buna bere pe care am baut-o in viata mea n-a fost la Praga, ca lumea buna, ci in Herastrau, cind o taiasem de la sedinta de redactie, lasind vorba ca mi s-a spart teava de calorifer si m-au chemat vecinii sa string apa.

Mi-a ramas in cap (si mie, ca atitor altora) gafa de la TVR, de la Revolutie, cind habar n-aveau ca intrasera deja in direct, si cineva i-a zis lui Dinescu: “Mircea, fa-te ca lucrezi!”. Si Mircea a ascultat. Si a ajuns departe. Pina cind vom pricepe omeneste tilcul acestui indemn vital, vom continua sa ne prefacem ca traim.

Joi 15 februarie 2007, o zi inceputa la ora 5:30 in gara Eforie Nord, unde trenul a oprit pentru mine si inca doi pescari – fapt ce te face sa te simti destul de important :p Merita amintita linistea din statiunea respectiva la ora antementionata – bestial!

Plec spre Bucuresti, iar in tren cunosc o domnisoara studenta la chirurgie care mi-a explicat cum se face un control atunci cand pacientul are sange in sperma. Bun! Ajung, si imi zic ca daca tot sunt acolo sa rezolv o treaba pe care mi-o propusesem pentru weekend: imi cumpar un Canon EOS 400D – sa-mi traiasca si sa aiba parte de multe obiective! Drumul de la gara pana in Colentina, si inapoi, dureaza ceva mai mult de 2 ore.

Ajung la Ploiesti, imi iau biletul pentru Steaua – Sevilla de la ora 20:30, si ma duc la facultate la master unde aveam programat un examen pt. ora 16:00. Examenul incepe pe la ora 17:00, alerg apoi spre autogara (din pacate trenuri nu mai erau) si pe la 18:30 pornesc iarasi spre capitala. Coada imensa de masini la intrare, de la gara ma urc in 105 cu destinatia Ghencea. 105-ul inainteaza “inapoi”, traficul din Bucuresti este sub orice critica. Strazile sunt degeaba, masinile sunt degeaba! Oameni buni, exista scutere, biciclete, metrou, autobuze, troleibuze! Va plangeti ca sunt prosti cei care conduc statul respectiv orasul, dar gradul vostru de inteligenta nu-l depaseste pe cel al unei legume!

Ieri, 10 februarie, a fost una dintre acele zile care te fac sa regreti ca te-ai nascut in mijlocul unei societati elecubrante precum cea romaneasca.
Dupa ce de dimineata am avut de copiat la un examen la master ( ce gluma a ajuns si scoala), la pranz am hotarat cu inca un prieten sa petrecem restul zilei alunecand pe zapada cu snowboardul prins de picioare. Cum pana la urmatorul tren mai era ceva vreme, am hotarat sa mergem cu microbuzul. Dupa o astepatare de o ora (!?), ne-am ocupat locurile pe scaune, si am avut o mica disputa verbala cu cetateanul rrom anagajat la respectiva companie de transport, care a precizat ca daca nu asez placa unde vrea el, o sa-mi ia ghiulu’ (orice ar insemna asta). A cedat in cele din urma si iata-ne plecati la drum. Pana la Azuga (aprox 70 km) calatoria a durat 3 ore (!?), asta datorita numarului exagert de mare de masini pentru o sosea proiectata cu ani buni in urma si a inteligentei sclipitoare a agentilor de circulatie. Nu inteleg de ce prefera lumea sa consume benzina/motorina si sa-si grabeasca aparitia firelor albe, in loc sa incerce sa schimbe ceva. In conditiile de fata, cred ca putem sifona democratia si se pot impune reguli “comuniste”, de genul: un weekend circula masinile cu numar cu sot, un weekend cele fara sot – se practica ceva asemanator si in alte tari membre UE mult mai dezvoltate. Asta este, daca oamenii nu se pot organiza singuri, e nevoie de reguli dictatoriale.

Am ajuns in cele din urma la Predeal, ne-am intalnit cu alti prieteni acolo, ne-am facut pofta (am invatat sa urc cu teleschiul !), iar pe seara ne-am urcat in tren. La gara, doua taxiuri ne-au refuzat din cauza ca placa de snowboard li se parea ceva diabolic, de natura sa pericliteze integritatea masinilor. Am urcat finalmente in taxiul unui om trecut de prima tinerete, roman, care dupa ce a pornit masina a dat drumul la manele.

Pentru ca la sfarsitul saptamanii trecute am fost plecat numai pentru 4 zile la Roma, am fost in mod normal pus in situatia de a compara cele doua medii sociale. Concluzia e simpla, dupa cum am fixat-o si cu prietenul cu care am coborat din taxi la ora 23: “frate! da-mi doua, trei sute de euro, ca plec unde vad cu ochii, cu primul avion, autocar sau ce-o fi!”