Cred în destin.Nimic nu este întîmplător şi totul are consecinţe. Oamenii pe care îi întîlnim, cei pe care îi iubim,îi urîm, toţi cei care vin şi pleacă…nu pot să cred că totul se petrece fără un scop.

Vreau să cred că viaţa nu este timpul pe care îl petrecem pe pămînt,mîncarea pe care o consumăm,aerul pe care îl trecem, drumurile pe care le batem; viaţa – sunt toate acele puţine momente decisive,clipele în care suntem fericiţi. Oare nu există momente,cînd simţi cu adevărat că trăieşti? Sunt atît de puţine…în rest e rutină. Oamenii iubesc (sau cel puţin aşa vor ei să creadă) şi se consumă în trăiri ieftine. Puţini sunt cei care fac deosebire între lumină şi bec. Becul poţi să-l schimbi, de lumină nu te saturi.
Rebreanu spunea că fericirea adevărată e totdeauna o clipă. Dar dacă nu sunt pregătită să o recunosc şi să o trăiesc?! Dacă voi fi ocupată spălînd nişte vase,sau voi fi în ambuteiaj, sau voi dormi,sau voi fi la cumpărături?! Ce mă fac?! Vreau să trăiesc clipa,să simt că trăiesc, vreau să iubesc din simplu motiv că iubesc şi să nu pot explica sentimentul. Cîteodată am impresia că timpul nu mai are răbdare şi mă face să iau hotărîri pripite, dar dacă e destin?
Ce va fi mîine? De mîine strîng cenuşa clipelor trăite ca să ştiu că nu trece timpul pe lîngă mine. Şi din nou mi-e dor,dar
“Merg pe jos ca sa-mi bata vintul in fata
Ca sa stiu cind am murit…”

   O carte excepţională de Suzanne Collins unde prin prisma deformată a cruzimii şi a instinctului de supravieţuire împins la extrem poţi zări cum palpită – vie, puternică, emoţionantă cea mai profundă umanitate . Nişte arene romane aflate în sălbăticie şi un grup de adolescenţi care trebuie să se lupte până la moarte, până când va rămâne un singur învingător – dar această regulă va fi schimbată de eroii romanului – Peeta şi Katniss, însă victoria lor nu reprezintă decât începutul unei aventuri care va continua în celelalte volume ale seriei . E o carte care se citeşte cap-coadă cu sufletul la gură, cu un ritm alert, tensionant, antrenant şi care mai presus de toate te face să participi într-un procent de 100% la ceea ce se întâmplă în arenă, la viaţa personajelor care par extrem de vii, ieşind cumva din paginile cărţii într-un fel de realitate paralelă – ficţională şi semnificativă totodată .

   De multe ori ajungi să citeşti rândurile cărţii cu lacrimi în ochi de emoţie, de furie, de frustrare, de milă şi de o grămadă de alte trăiri pe care autoarea acestui roman extraordinar ştie să le suscite în sufletul cititorului cu o deosebită măiestrie, cu o artă a scriiturii de nota 10 – practic Katniss pare atât de vie, de reală încât de multe ori simţi impulsul nebunesc de a participa alături de ea la tot ce i se întâmplă, de a o ajuta cumva, de a o susţine, de a o iubi . Fără a avea calităţi excepţionale – Katniss – eroina principală a romanului te face să o îndrăgeşti din prima clipă, ea fiind în primul rând o supravieţuitoare, însă una cu pronunţate trăsături umane, lăsând totuşi deschisă în finalul primului volum întrebarea dacă pentru a supravieţui cu orice preţ poţi ajunge până acolo încât să mimezi dragostea cea mai sinceră şi autentică – probabil că această întrebare îsi va afla răspunsul în volumele următoare ale seriei, volume pe care ard de nerăbdare să le citesc .

   Jocurile Foamei – o carte pe care n-o poţi lăsa din mână până n-o termini, o carte care te face să trăieşti aşa cum puţine carţi ştiu şi o pot face .

   Orice tergiversare are un sfârşit şi ceea ce a fost doar gândit, bănuit, anticipat devine real, fapt de sine stătător, îngrozitor prin concreteţea sa brută şi neavenită, iae edulcorarea dată de concept se stinge în stringenţa trăirii imediate .

Voua nu vi se pare ca timpul pur si simplu zboara si orice am face fuge, ceea ce este mai rau ca nu timpul trece ci chiar noi trecem fara sa ne dam seama de asta si fara sa realizam ceva important care chiar sa ramana in istorie ca un lucru foarte important realizat de un om tot atat de important.

Oamenii, in lumea in care traim, nu mai sunt catalogati prin ceea ce fac ci prin ceea ce par sa faca sau prin ceea ce fac cei din anturajul lor. Un om important in zilele noastre este acel om care sta pe langa un alt om important care a ajuns important prin aceleasi metode. Oamenii importantii in zilele noastre mai sunt si oamenii cu bani care se crede ca pot face totul si nimic nu le poate sta in cale, acesti oameni au devenit importanti datorita faptului ca au furat. Aceasta pare putin o culme, adica este ceva extraordinar facand ceva ilegal sa ajungi un om important, dar uite ca asta este posibil (mai ales in Romania).

Mie mi se pare ca timpul prea a iesit pe autostrada si nu are limitator de viteza sau ceva care sa-l incetineasca, eu v-as indemna pe fiecare sa plantam “stop-uri” pe marginea drumului, asta putem face numai prin reusirea a ceva important care sa ne ocupe timpul cu folos deoarece majoritatea timpului nostru trece fara nici un “stop”.

Spune si tu Stop!
Opreste timu-n loc!

E minunat sa traiesti asa cum esti cu adevarat

Cu bune si cu rele

Sunt trasaturile tale!

Sa te accepti asa cum esti

Sa le observi si sa traiesti

Accepta rasul sau plansul

Accepta ceea ce te caracterizeaza

Viata sigur iti infrumuseteaza

Azi plangi ? Mergi mai departe!

Azi razi? Traieste si mergi tot departe!

Ramai in echilibru permanent

Daca te-ai departat

Revino in prezent!

Oameni noi suntem si gresim

Facem cumva sa tot traim

Sa nu pierdem esenta vietii

Sa credem cu ardoare in roua diminetii!

Si in bucuria vietii!

A viselor implinite

Si atat de fericite

]]> http://dinucody.wordpress.com/2009/11/09/fascinatia-trecutului/ Mon, 09 Nov 2009 21:50:25 +0000 Alin http://dinucody.wordpress.com/2009/11/09/fascinatia-trecutului/

   Fascinaţia unui trecut ce nu a fost niciodată actual, dar care e atât de pregnant încât orice prezent păleşte prin comparaţie … un ca şi cum ce face ca distanţa să dispară – între acum şi atunci nu mai e decât un pas, un fir de păr aproape şi în cele din urmă are loc suprapunerea … trăire sau retrăire puţin contează, această fascinaţie recreeaza o lume .

AICI si ACUM sun purtata pe drum

Reusesc sa intrezaresc un crampei si sa vorbesc?

Cred ca nu e necesar …

Cuvintele sunt in zadar

Mai bine visez, simt  si iubesc!

Acum aud o adiere de vant

Un tril incantator

In albastrul zarilor

Un sipot curgator

Un ras infloritor!!

Cred ca ati inteles cum simt eu sa traiesc

Clipa e minunata

Imbratiseaz-o pe toata!!!

De ceva vreme sunt cumva urmarita de cuvintele “observa si mergi mai departe”! Ati sesizat asta!

Aceste cuvinte le-am constientizat de curand si  ma motiveaza in tot ceea ce fac!

Continuare:

http://www.whichway.ro/2009/10/13/cum-traiesc-aici-si-acum/

]]> http://everybitofme.wordpress.com/2009/10/11/lets-play-safe/ Sat, 10 Oct 2009 23:19:41 +0000 everybitofme http://everybitofme.wordpress.com/2009/10/11/lets-play-safe/ http://everybitofme.wordpress.com/2009/10/05/fac-ceea-ce-simt/ Sun, 04 Oct 2009 21:15:25 +0000 everybitofme http://everybitofme.wordpress.com/2009/10/05/fac-ceea-ce-simt/ http://analizaexistentiala.wordpress.com/2009/09/29/principala-afirmatie-a-logoterapiei/ Tue, 29 Sep 2009 16:33:43 +0000 analizaexistentiala http://analizaexistentiala.wordpress.com/2009/09/29/principala-afirmatie-a-logoterapiei/

Afirmaţia principală:

Omul poate găsi (descoperi) un sens în fiecare situaţie de viaţă (nu prin elaborare sau impunere ci prin căutare), chiar şi în situaţiile cele mai dificile şi lipsite de speranţă, fie prin:

• trăirea a ceea ce este valoros (de ex. natură, artă, relaţie,….)

• creaţiei de valori (de ex. muncă, artă, profesie, hobby,….)

• suportarea a ceea ce nu poate fi schimbat (de ex. boală, pierderea unor oameni iubiţi,….) printr-o atitudine în care îşi rămîne fidel lui însuşi şi se poate privi în faţă.

sa imi cauti  pasii pe malul Senei

sa ma tii de mana cand vei intra la Notre Damme

sa mi simti parfumul pe Champs Elysee

sa faci dragoste cu mine in orasul indragostitilor…!

Adio! ne vedem la Paris..!

trecutul cea trecut in nefiinta a lasat in urma atata stiinta
folosita in batjocura celui cea trimiso pt intelegerea jocului
mie cu neputinta astfel a pricepe de unde atata ura intre cete
intre fetze albe negre cand pe toate capetele cad aceleasi blesteme
dece nunpreuma luptam sa invingem demonii sai inpingem
depe fata pamantului in loc sai apreciem in jocuri si pe steme!
dansam totusi dupaalor scheme, si ne prefacem ca nu sunt sau nu vor mai fi probleme

cin se teme, sa plece capu da eu nam sa imi indoi vreodata privirea dela dracu
vreau sal vad ce face si de ce e in stare
sai anticipez mereu urmatoreai miscare
sil vad cum nare stare
vede ca ne adunam in numar din ce in ce mai mare
pricepe ca in curand va fi far de scapare
si implora dela creatorul tata salvare
e prea putin si prea tarziu se pare.
noi insa dacam fi adevarat pt pamant sare
degeabai dracu  mare si demonii lui multi
nar avea cum se opune unei armate de sfinti
ar fugi scrasnid blesteme printre dinti
si iam rapune la asfintit, pamatul ar fi dinou in pace linistit

omenirii insa pacea nui ajunge deaceea dela inceput a murit miliardu
pin razboaie molime si crime ce amintesc de iadu
acolo unde satan are un hobby manca suflete pe paine
si ne tine langalui tron ca in lesa un caine
ascultam dealui comanda si cand sfintii striga la razboi
dracu: sezi cu noi, sezi fi cuminte. mai ia putin venin cai face sufletului bine
si minciuna…primim si inghitim atata minciuna din comoditate o acceptam
iar in ignoranta ne trezim dupa mormant cantrebam dece continua filmu oare, si nu e gata totu pe pamant
pt ca tot ce am auzit in viata au fost vorben vant
puterea administratoare de state il avea pe anticristu in spate
cauta acum si spunemi dece nu vezi ca peste tot e sase sase sase
e insemnul preasfintit al anoastrei rase, dar ni se spune mereu insa nu te teme frate
sunt doar povesti mituri babesti, lumea e aici clipa e ata trebe sao traiesti

am decis sa traiesc clipa
imi indop deci tot mai des pipa
fumul gros purificator arden nori
creeazan babylonul pagan fiori
cu mintea deschisa spre sion
demonii nu au loc printre noi

Din seria FreeStyleLyric  tizizu

   In nuantele dulci-amarui ale unei dupa-amieze oarecare se insinueaza perfid aroma acelui dincolo ce rascoleste sufletul asemeni unei tornade tacute si in cele din urma lasa dupa sine aroma greu definibila a pustiului sufletesc caci nimic din ceea ce e banal nu poate supravietui intr-un taram ars de trena alteritatii; m-as ruga pentru incetarea amestecului monstruoas dintre planuri , dar aceasta ruga ar fi in zadar caci acest amestec, aceasta hibridare a trairii este eterna, oricum mai veche decat mine ce nu pot face altceva decat sa ma supun prosteste celor ce vin si trec urmandu-si legile de neinteles .

   O impresie de altcandva, totul limpede, clar, pur, penduland intre presentiment si realitate, intre un ca-si-cum si un deja-vecu – aproape ca ai putea s-atingi acel ceva ce se refuza totusi trairii pe de-a-ntregul . Oare cand acestea erau exact pe dos si umbra era lumina ? Amintirea e un val straveziu prin care realitatea e strambata in fel si chip – celebra lingurita cufundata-n apa …

Paul: [...] eu cred ca unele lucruri ne traiesc pe noi mai inainte sa ne dam seama de asta si oricum fara sa putem face ceva. Si Dumnezeu, dupa urarea din batrani “ne traieste”.

Victor: Lieber Paul, cat priveste cu lucrurile care ne traiesc ele pe noi sunt partial de acord. Insa de foarte multe ori te traieste ceva intrucat ii dai voie sa te traiasca, ii dai voie sa traiasca in tine, te deschizi spre acel lucru care vine sa traiasca in tine, dar mai intai si sa te traiasca pe tine. E o deschidere pre-ontologica, ontica (daca preferi vorba maestrului de la Freiburg) sau nereflexiva a ta fata de acel lucru care vine sa te traiasca pe tine si sa traiasca in tine. Abia pe fondul acestei deschideri pre-ontologice, nereflexive a ta vine acel “lucru”, acel ceva sa te traiasca pe tine si, astfel traindu-te, sa prinda viata in tine, sa se confunde cu tine insuti, sa fie parte din tine, viata din viata ta. Dupa parerea mea deschiderea ta pre-ontologica este de fapt conditia de posibilitate reala a survenirii acelui ceva, “lucru”, care vine sa te traiasca pe tine(aici mi-as pune deja in cap toti psihanalistii). Asta cu toate ca, in prima instanta
si cel mai adesea, noi avem impresia – traim ca si cum – acel ceva/ “lucru” ne traieste pe noi de fiecare data deja dintru inceput si in mod irevocabil.
Daca am merge mai departe cu aceasta conditie de posibilitate reala ce face posibila survenirea acelor ceva-uri sau “lucruri” care vin sa ne traiasca ele de fiecare data deja si dintru inceput, am ajunge – dintr-o perspectiva teologica – la conditia de posibilitate prima/ultima/chiasmica, in si prin care survin toate cate sunt (toate cate au viata). Pe undeva pe aici, prin zona ne-am intalni cu Hristos.

Paul: Imi face o mare placere sa nu fiu de acord cu tine. Admit ca e, in fond, vorba de o deschidere a noastra care precede “instaurarea”, inlocuirea noastra, numai ca deschiderea asta, Victor, nu o controlam, de fapt. Exemplul care imi vine prima oara in minte e cel al angoasei care ia intotdeauna Dasein-ul pe nepregatite, care nu poate fi auto-indusa si nici controlata de catre acesta. Sigur, in Dasein rezida posibilitatea de a suporta angoasa, intru cat el este un locuitor al posibilului care are, printre existentiali, si pe cel al situarii afective. El este de fiecare data “acordat” fara sa manuiasca el diapazonul. Angoasa, si cred eu iubirea sunt evenimente care vin peste noi si ne reconfigureaza orizonturile existetiale. Nu sunt lucruri cu putinta de controlat, ba din potriva.
E, intr-adevar, interesanta ipoteza ta, dar imi pare rau ca nu ti-ai continuat ideea, pentru ca ai fi ajuns, zic eu, la a recunoaste ca, in fond, omul se poate deschide catre Dumnezeu numai intru cat el salasluieste intru iubirea lui Dumnezeu, deschiderea omului nefiind un prim pas intr-un teritoriu desertic, ci un pas care urmeaza unui altuia, mai originar decat cel dintai si care este conditia lui de posibilitate.

Victor: Cam asa as raspunde eu, draga Paul, la stralucitoarele si nu lipsite de stil ale tale remarci: in momentul in care Hristos locuieste in om, atunci nimic (nici Angoasa) nu-l ia pur si simplu pe neasteptate, cu toate ca ea poate oricand surveni. In rest sunt de acord cu tine.

(Amandoi convorbitorii si-au exprimat regretul de a nu fi putut discuta fata catre fata, devenind usor melancolici)

Pe strada aglomerata, mergea si cauta ochii si chipul lui in toti trecatorii. Nimeni nu se compara cu el, toti erau niste straini. Vroia doar sa il vada, fara sa stie. Doar sa il priveasca si in mintea ei sa ia viata din nou trecut si amintiri demult apuse. Dupa o lunga plimbare fara rezultat se hotara sa se intoarca acasa. Merse jumatate din drum si isi dadu seama ca isi pierduse cheile. Se intoarse din drum si mergea agale cufundata in gandurile ei…cand deodata…acei ochi, acel chip pe care l-a adorat. Simti cum i se taie respiratia si incepu sa tremure. S-au prit unul in fata celuilalt, s-au privit. Atat de mult isi dorea si totusi nu reusi sa zica decat: “-Ce faci?Esti bine?”
El ii atinse mana si o cuprinse in brate, dar si el la fel ca ea nu reusi sa spuna alte lucruri. Isi luara la revedere tacut. Ea vroia sa mai spuna ceva, parca si el la fel. Ochii lui intrebau, priveau…Dar ce folos? Ea pleca fara sa se uite in urma. El se intoarse sa o mai priveasca cum se indeparta.
Candva stateau la povesti nopti intregi…acum nu mai au ce sa-si mai spuna. Au devenit doar doi straini care se intalnesc intamplator pe o strada aglomerata, si cine stie daca se vor mai intalni vreodata.
Ea adormi cu gandul la el, se intreba oare ce gandeste. Era ca un drog…simtea nevoia sa il vada si sa-si tulbure mintile, sa intre in transa, sa viseze. Da, era dependenta de sentimentul pe care i-l dadea prezenta lui. Si-ar fi dorit sa aiba mai mult, din ce in ce mai mult. Era insetata de iubire. Atata sete de el…dar acum sunt doar doi straini si asa va fi mereu!