Soarele a răsărit azi-dimineaţă dintr-o ceaţă stranie. Am făcut iute o poză, inspirată de un mesaj de la o prietenă, care fotografiase livada de mai sus de Sibiu înotând în marea de ceaţă.

Probabil că, dincolo de bulinele surprinse de blitzul declanşat accidental, ceaţa e elementul definitoriu.

Am lansat azi un concept nou, la care mă gândesc de doi ani, aproape.Bucurie mare, evenimente, vorbim cu jurnalişti. Clienţii vor dermoanaliză, vor machiaj de teste, întreabă, ascultă, primesc. Am făcut treabă bună.

Apoi apar primele reacţii şi, pentru o clipă, mă întristez. o jumătate de propoziţie, desprinsă de cealaltă jumătate şi de context, doar ca să ai un titlu bun. În primă instanţă îmi fac mea culpa, pentru că am fost, ca de obicei, prea puţin conservatoare şi pentru că am vrut să furnizez, amintindu-mi de zilele când lucram în presă, suport pentru un articol bun. Apoi m-am gândit ce rău e să fii jurnalist pentru un editor şef care îţi cere senzaţie, în deplin acord cu ciorba acrit-picantă care e media românească, şi din care lipseşte sarea. Aş vrea să predau etica la facultatea de jurnalism, ca să pot ridica ceaţa din capul oamenilor care formează opinii. Ca să pot să îi transform în ambasadori ai adevărului, ceea ce ar fi trebuit, de la început, să fie. Ca să inventez un jurământ hipocratic pentru lucrătorul din media.

Şi tristeţea mi-a trecut. Pentru că, în fond, dacă ai un concept bun, făcut în an de criză, cu buget mic, cu succes mare, înseamnă că mai bifezi un vis împlinit. Iar umbrele comentariilor incomplete, care ratează substanţa – pasiunea – datorită unor constrângeri pe care o publicaţie a reuşit să le impună unui jurnalist altminteri foarte bun sunt ca norii  pe cer . vin şi se duc. Am doar motive să fiu bucuroasă pentru un lucru bine făcut.

Acest post va fi dedicat unui singur ‘trend’ care castiga din ce in ce mai mult teren in draga noastra Romanica, respectiv statutul de sex-experta castigat la 12 anisori. Undeva saptamana trecuta am primit un e-mail in care erau extrase din forumul unei cunoscute reviste care se adreseaza adolescentelor. Aceste extracte detaliau marturiile catorva dintre cititoare care desi inca nu au CI, au cunostinte avansate despre toate felurile de ’sexuri’ (ca s-o citez pe una dintre ele) existente pe aceasta lume. Si nu au acumulat aceste cunostinte uitandu-se la Discovery, ci practicand.

Ele, respectiv copilitele de 11-13 ani, povestesc intamplarile lor sexuale si chiar hulesc femei de 20-25 ani care le explica faptul ca-s prea mici si-ar trebui sa copilareasca, nu sa futa. N-o sa redau aici discutia, deoarece am pretentia ca acest blog foloseste obscenul ca mijloc de intarire a unor opinii, nu ca gratuitate, insa va asigur ca ceea ce am citit, atat in extrasele primite, cat si pe forumul propriu-zis (pe care am avut curiozitatea sa-l vizitez), m-a socat teribil. Adica, la varsta la care io ma jucam cu masinutele in tzarana, ele stiu ce-i aia sex anal si oral. Si chiar le practica. Oare puteti ghici de ce? Pentru ca vor sa ramana virgine!!! Deci, ele se considera virgine desi au (avut) parteneri sexuali multipli, doar pentru simplul fapt ca au himenul intreg. Si, desi cica is ‘experte’, asa cum singure se intituleaza, habar n-au unde-i himenul si cu ce se mananca. Ele stiu doar ca daca partenerul cere, ele tre’ sa dea ca altfel se gaseste  alta proasta dispusa sa presteze in locul lor.

Nici nu stiu de unde sa incep… N-am fost usa de biserica, ba chiar am avut probleme destul de serioase in liceu pentru indisciplina. Insa exista o limita. La vremea in care eram inca pe bancile scolii erau socotite la teribilism fumatul, bautul, chiulul, aroganta, durerea-n cur etc. Acum, toate astea nu mai sunt de ajuns. Nici macar cele noi-descoperite, cum ar fi faptul ca habar n-ai sa scrii romaneste sau faptul ca la 14 ani te-mbraci ca o curva penala pescuita de pe centura nu mai sunt de ajuns. Acum copiii tre’ sa si-o traga ca sa fie-n ton cu anturajul! Si mai mult decat atat, is atat de prost-crescute si arogante incat sa considere orice femeie care incearca sa le educe ‘incuiata’ si ‘nefututa’.

N-o sa stau sa explic cum ele nici nu-s suficient de dezvoltate ca sa poata experimenta un act sexual asa cum ar trebui el simtit. N-o sa stau sa explic nici cum ele nu cunosc minima anatomie necesara pentru a face anumite corelatii intre ceea ce se intampla si ceea ce se simte. N-o sa stau sa explic nici cum ele ar trebui sa se joace sotronu’ sau sa citeasca Ion Creanga. Pentru ca deja totul a atins cotele ridicolului, sincer chiar nu cred ca pot fi trezite in vreun fel la realitate.

Nici nu vreau sa pomenesc de cazul unei vecine care la 16 ani are in spate 3 avorturi. Adica, dupa ce ca e dobitoaca pentru ca si-o trage cu oricine ii da bani de-un cico, mai e si proasta ca nu se protejeaza. Si apoi, tot ea are maximul de tupeu permis atunci cand incerci s-o educi si-i explici ce-i aia o caciulita.

Ma gandesc din ce in ce mai serios ca a aduce pe lume un copil in Romania zilelor noastre e un fel de vrei bataie da’ nu stii cum sa ceri. Sistemul educational e vai de mama lui, acasa nu poti sta 24/24 sa-i supraveghezi fiecare miscare si nici incuiat intr-o camera cu carti nu poti sa-l tii. Si-atunci? Ce e de facut atunci cand oriunde te uiti vezi fetite boite mai tare ca mamele, baieti care injura mai rau ca birjarii si parinti care permit aceste lucruri cu zambetul pe buze? Daca-i spui copilului ca-i anormal si ca nu ar trebui sa fie asa, tu iesi nebun, ca peste tot in jur asta vede. Ce pretentie sa avem de la o persoana in formare? Imitatia e o etapa in procesul formarii unei personalitati, n-o poti sari. Si te iei cu mainile de cap gandindu-te ce poate imita.

 E criză. Oamenii nu au timp, nu au bani, nu vor, nu.

În asemenea peisaj dezolant, nu poţi să nu admiri curajul cu care o fetiţă-spiriduş, cu ochi mari, pe care o cheamă Holy Molly, invită la joacă pe copiii părinţilor ocupaţi.  Acum face spiriduşi, mâine constructori, poimâine pictori, sau superutilizatori high tech.  Nu se plictiseşte niciodată, pentru că limita universului ei e propria sa imaginaţie. Aş vrea să mă joc cu ea, dar nu mai am vârsta jucăriilor… sau o mai am?

Doamne, ce bună e câte o briză proaspătă în marketingul stătut şi saturat cu preţuri, preţuri, preţuri. Pentru că bucuria copilului tău e nepreţuită.

4. Viata pe mess

Am observat o crestere neobisnuit de mare a mass-urilor de natura privata pe mess. Chestia asta nu am vazut-o pe contul personal deoarece lista mea e foarte scurta, doar strictul necesar si numai persoane pe care le cunosc suficient de bine incat sa nu ma tem de prostii de gen. Insa, cunostinte de-ale mele patesc frecvent sa primeasca mass-uri de la oameni pe care ii cunosc doar cu numele in care acestia din urma isi povestesc viata si problemele. De unde nevoia asta? De ce trebuie sa stie niste straini trairile tale interioare, sau mai des (deoarece majoritatea nu e capabila de zbucium spiritual) ce-ai facut azi-noapte si de ce n-ai avut somn? Nu poti nici sa zici ca-i blog, si ca-l scrii ca-ti place tie sa te exprimi in scris. E pur si simplu un mass pe mirobolantul mijloc de pseudo-comunicare numit IM.

Daca nu e sub forma de mass, atunci clar e sub forma de status. Vad printscreen-uri cu statusuri gen ‘te iubesc, puiule’ sau ‘tarfa ordinara, o s-o patesti tu’. WTF? Vrei sa spui cuiva ca-l iubesti? Poi spune-i-o nene in fata. Io stiu ca asa-i civilizat. Nici la telefon nu e frumos, dar pe mess prin status. Sau, vrei sa ameninti pe cineva? Ce valoare are furia ta din spatele unui monitor? Eu, sa fiu in locul tarfei de mai sus, as rade copios si mi-as vedea de treaba fara grija. Acum, sa nu se inteleaga ca instig la violenta, dar pana la urma daca furie simti, n-o sa scapi de ea racnind la un monitor, nu?

5. Fa

Mor cand aud acest apelativ. Mor cand aud prin oras pustoaice de 13-14 ani care tipa una dupa alta ‘Faaaaa!’. Si le place! Asta e partea care ii provoaca spasme cerebelului meu deja chinuit. Mi se pare un termen de prost-gust si mai mult decat orice, jignitor. Nu as accepta sa mi se spuna asa nici in gluma si desi, slava Domnului, n-am fost niciodata pusa in ipostaza de a raspunde unui astfel de apelativ, ma scarbeste numai ideea ca s-ar putea intampla.

Oare parintii acestor copii le permit sa vorbeasca asa? Oare chiar nu au 5 minute timp sa le explice ca nu este deloc frumos si nici civilizat sa vorbesti asa unui alt om? Oare nu le pasa? Oare profesorii din scoli si licee le ingaduie sa vorbeasca asa? Este imposibil ca acesti copii sa-si formeze un astfel de caracter si toti cei din jurul lor sa se uite impasibili, fara sa ia atitudine. Dar de fapt, de ce ma mira? Daca elevii ajung sa se bata in clasa, si sa-si batjocoreasca profesorii, de ce nu s-ar batjocori chiar pe ei,  singuri singurei?

6. Sclipiciul

Sunt capabila sa inteleg ce inseamna conceptul de ‘moda’. Sunt capabila sa-l accept, si chiar sa-l imbratisez. Pentru ca, pana la urma, moda inseamna sa te imbraci actual, cu mentiunea sa arati bine si sa-ti alegi hainele care te avantajeaza. Ce NU sunt capabila sa inteleg este de ce toate pizdele (nu, nu merita numite femei) din Romania cred ca sclipiciul le avantajeaza. Cu cat o bluza, un pantalon sau un pantof are mai multe strasuri, mai multe paiete si mai multe elemente care lucesc in lumina, cu atat e mai purtata. Oriunde. Indiferent de ocazie. Ori sa umbi impopotonata ca o cotofana pe strada, in transportul in comun, in mijlocul zilei este o dovada de prost-gust. Poa’ sa zica Gucci ce-o vrea, mie tot o porcarie mi se pare. O nevoie neinteleasa de a atrage atentia asupra ta. Ca sa ce? Ca sa baleasca toti nemancatii pe strada spunandu-si ce bucata de carne buna esti? Penibil.

Asta a fost partea a 2a.

Este cunoscut faptul ca in Romania toate trendurile apar la secole dupa ce sunt inventate in vest. Cel mai recent exemplu ar fi stilul Emo. In vest, cu precadere in UK si Germania, acest curent s-a impus in urma cu multi ani, la noi a explodat cam acum 1-2 ani, in cea mai prost-inteleasa maniera posibila. Dar in fine, asta e cu totul alt post.

Important este ca avem si noi trendurile noastre proprii. Despre astea as vrea sa vorbesc acum. Nu o sa le iau la puricat pe toate, ci doar pe cele pe care le consider relevante pentru subiectul acesei pagini.

1. Incultura

In vest se poarta subcultura, care paradoxal, este o cultura in sine. La noi insa, e foarte apreciata si mediatizata incultura. Daca n-ai habar cu ce se mananca gramatica limbii tale materne, daca n-ai habar sa porti o discutie de bun-simt e totul perfect, esti la mare cautare. Daca, in schimb, ai habar cand verbul cel mai important, ‘a fi’, se scrie cu 1 i si cand cu 2 i, atunci esti un ingamfat care nu-si mai vede lungul nasului.

2. Tonomatul portabil

Esti pe strada, intr-un mijloc de transport in comun sau intr-un parc si te plictisesti? Da drumul la muzica pe telefon, fara casti, si s-a rezolvat. E cel mai natural lucru din lume. Nu e vina ta ca esti singurul cu telefon bengos din zona. Daca n-ai fi, toti ar face la fel, esti sigur de asta.

Apropo de asta, acum vreo 2 saptamani eram intr-o statie de metrou. Aglomerat tare peronul, ca era dimineata. Si o printesa care cara dupa ea o valiza mai mare ca mine scoate din buzunar o rasnita de telefon si da drumu’ la muzica. Manele, normal. M-am dus la ea si am rugat-o prieteneste sa opreasca draq porcaria, ca n-am gresit cu nimic sa fiu torturata cu prostiile ei. Se uita la mine de parca nu ma vedea, desi lumea din jur susotea aprobator fata de mine. In mod clar, n-avea nicio intentie de a opri smecheria, insa din fericire am fost salvati de un Scorsezian d-ala care s-a infipt in draga printesa care pe viitor nu cred ca va mai scoate telefonul din buzunar in public nici sa vada cat e ceasul.

Tot aici, revin cu o tzara de reclama. Cei de la Germanos au avut o initiativa care merita aplaudata, O initiativa care nu va avea niciun efect, pentru ca acea categorie de oameni catre care se adreseaza nu stie sa citeasca (vezi punctul 1). Insa tot merita aplaudata. Ea se numeste G-étiquette, Guide de bonnes manières .

3. Jegul

Oriunde as fi, oriunde mi-as intoarce privirea vad neste donsoare foooooarte finute. Imbracate (relativ) decent, business sau casual, chiar elegant prin unele locuri. Si ma uit mai atent, pentru ca initial impresia e cat de cat ok. Si observ cu oroare jeg sub unghii(le acrilice) sau namol pe pantofiorii delicati. WTF?! Asta e chiar groaznic. Adica ok, iti place sa arati bine, da’ n-ai avea grija de tine nici daca ai fi platita pentru asta… Infiorator cu adevarat.

In fine, suficient pentru o prima parte, voi reveni cu alte trenduri grozave pe care le gasim in jurul nostru.

Vis-a-vis de vile care parcă nu fac parte din cenuşiul pătrat şi stupid al Bucureştilor, Institutul Cultural Francez a pus de un ceai decadent.

Treci de nişte domnişoare care ar arăta foarte bine fără pungile cu mostre de balsam de rufe care se crede premium şi care, oricum, pe bugetele imense de marketing al multinaţionalei susţinătoare, a invadat piaţa până la greaţă (promit să nu îl folosesc NICIODATĂ) şi dai de bucăţi de univers boem high end sau de semne de exclamaţie ale designului modern, minimalist, plonjezi în flower power şi în hippie ca să te aşezi apoi, cu ochii vuind de imagine, la un ceai sencha. E expoziţia de bijuterii, dar de data asta nu mai avem de-a face cu artizani şi meşteşugari de hobby, ci cu artişti. Diferenţa de clasă se simte, te aruncă dincolo de realitatea hâdă şi cotropită de neamuri de traistă. Preţurile sunt de la intelectual la parvenit.  Iar biblioteca primitoare şi măsuţa de ceai, signed by Cărtureşti, sunt universul în care te simţi bine oriunde ai fi. De data asta, de pe raft te strigă Călăuza lui Tarkovski şi, pentru că ai adorat picnic la marginea drumului, publicat curajos într-un almanah sf pe vremea lui Ceaşcă, şi scăpat de cenzură doar pentru că Arkadi şi Boris Strugaţki sunt asociaţi cu sovietele, deci comme il faut, cumperi dublul cd.

Mai există încă oaze în care să dai delete la ştirile retardate cu babe violate şi accidente, trăiască declinul burghez.

Audienţa unui post de radio. Ne frecăm mânuţele de bucurie, în sfârşit avem date de media planning sau nu.

Recunosc şi nu îmi e ruşine: aproape în fiecare dimineaţă îi ascult pe Dobrovolschi şi Craioveanu. Îmi place stilul macho misogin. Azi vorbeau de sondaje, audienţe şi, de la un moment dat, am ciulit urechea. Pentru că explicau că interviul se face face to face şi că numărul cel mai mare de interviuri e completat la prânz, când ştim cine stă acasă, iar pentru un post ca Guerilla e clar că rezultatele vor fi complet nerelevante. Ceea duce la vânzări mici de publicitate. Ceea ce duce la capacitate redusă de a susţine programele bune. Mă bucur că, atunci când am ales Guerilla, am făcut-o mai degrabă datorită profilului decât a audienţei. Mă gândesc că metodele de evaluare sunt antediluviene.

Băieţi şi fete, ce ar fi să ne gândim, cu toţii, la o alternativă soft, pe net? Completează omul când poate. Se aplică pentru radiourile care demonstrează, în structura audienţei, apetit pentru canalul ăsta. Pentru Guerilla, despre care sunt sigură că se poate spune  “postul ai cărui ascultători intră cel puţin o dată pe zi pe net”, deplin aplicabil.

Un pic de rafinament, e timpul. Şi le mulţumesc domnilor care dovedesc judecăţi ascuţite de profil, nu numai iuţeală de minte şi cuvânt sau glume de autobază. Cu drag, Pisicka.

… şi încep aiurelile.

O dimineaţă cu întâlniri ratate, copil bolnav etc mă aduce în locuri în care nu ajung, de obicei. Fireşte, am un super succes la advertising stupid, parcă se lipşte ca scaietele de mine.

Văd că, mai nou, la Carrefour se găseşte ştefan cel mare, la 25% discount… ptiu. Neam ticăloşit. Stau pe marginea parapetului scării şi privesc la populaţiunea care coboară treptele spre tren, mă gândesc la şirul de maşini care se târăşte, penibil, pe şosea şi purced la următoasrea întâlnire. Aterizez în salonul de ceai…

La intrare, un stand glamour, cu poşetă cu sclipici. Pe măsuţă, o scrumieră roz, sidefat, şi o poşeţică roz, uitată parcă de cineva. Is this the new Barbie world?…

Nu poţi rezista tentaţiei şi te uiţi, hm, poşeta e nu din lac, ci din carton. eeeeiiii… păi ce e asta? Aşa că o deschizi. Înăuntru… un ruj roz. Naşpa. e groasă. Ce fetiţă de clubbing se joacă în ceainăria asta?

şi apoi – fireşte – deschizi şi rujul . Ptiu, e o cutie de chibrituri fancy. Iar oglinjoara cu magnet de la recepţie … e o altă cutie de chibrituri.  Foarte tare. Bravo la Glamour.

şi, pentru că toate lucrurile bune-s trei, pe biroul meu aterizează un plic de curier rapid… şi înăuntru… ce să vezi?… Şerveţele umede.  Şi cum se cheamă.

Acum, întrebarea este simplă. Care dintre cele trei ipostaze e cea mai bună soluţie de marketing?

Vă las pe voi să votaţi.

Doamne, ce zi zăpăcită. Plec de la masaj, apuc să curăţ maşina şi deja e timpul să o apucăm spre târguri de toate felurile. Meşteşugari (şi nu prea) pe Kiseleff. Impresionantă dorinţa de a vinde confecţii ciudate, dar ceea ce m-a mişcat a fost o mică expoziţie de tablouri pointiliste, pe farfurii pătrate. Cea care îmi plăcea era două milioane opt sute de mii. De la târg am fugit să vedem ce au făcut designerii pentru un shop de îmbrăcăminte. Designerii au făcut ceva ce mi-a plăcut. Întrebarea e dacă există fit de target. Cât au vândut.

obiectele în sine, minunat expuse, pe culoarul central de circulaţie, în zona de impuls. Amazing, şi mall-ul din Militari, pe care nu-l văzusem. am dat iama în mărci pe care nu le.  zărisem în România, Un magazin cu nimicuri japoneze mi-a răpit inima. Am cumpărat de la Media Galaxy un antivirus… şi restul e istorie. Mixul e ciudat, de la Paris NATURE până la disperarea cu care auchan a populat fiecare spaţiu cu etichete de promoţie, o armată unduitoare care acoperă, în tăcere, produsele. Iar la Decathlon am făcut prăpăd. Un cuvânt suplimentar despre acesta din urmă. Sistemul de carduri e incredibil. Tu completezi formularul, ei îţi dau cardul provizoriu, cu care te duci la automat, introduci câmpurile de legătură, scanezi codul cardul şi iată. iese cardul definitiv. Jos pălăria pentru un magazin care îţi spune de la intrare că te ajută, unde oamenii se amuză cu biciclete şi mingi, şi unde nu există sport să nu îţi găseşti echipamentul.

La CEEMS, unul dintre subiectele interesante se referea la unde e şi unde se duce profesia pe care o iubim atât de mult.

Chiar dacă pornirea e cam aceeaşi, adică marketing e departamentul ăla care face un poster pe care scrie ce zic eu, producţia, sau vânzările, sau operaţiunile, perioada asta de criză a determinat consiliile de conducere să ridice ochii din rapoartele de vânzări şi să îl întrebe pe omul ăla care trebuia să tipărească afişe ce se întâmplă.

O criză providenţială, aş zice, pentru că că a adus înapoi în focus clientul şi strategia. Ce i se întâmplă clientului când dă de tine.  Ce vrei tu, de fapt, pe termen lung.  Researcherul şi strategu capătă din nou credit în jurul meselor de consiliu. Sunt ascultaţi, întrebaţi, consultaţi.

S-a vorbit despre câini şi pisici, dar şi despre fermieri şi vânători. A cere unui marketer să îţi facă încă un afiş de discount e ca şi cum ai pune fermierului arcul şi săgeţile în mână. Te va detesta, mai ales că , excitat de acţiune, ai călcat pe proaspăt plantatele legume de primăvară.

E împotriva naturii umane să faci dintr-un builder un reaper. Din păcate, în multe ţări din Europa centrală şi de răsărit, şi România nu face excepţie, obsesia nebună a cifrelor duce exact la tipul ăsta de schizofrenie. Zicea Ramakrishna într-una dintre parabolele care mi-au luminat stagiatura că suntem ca peştii prinşi în năvod. Mântuiţi nu sunt cei care se zbat, pentru că aceia ajung în tigaie. Scapă doar cei care realizează că trebuie să sară peste marginea năvodului.

În contextul ăsta plin de frustrare şi speranţă, am avut plăcerea să văd oameni care au mai povestit pe la aceleaşi conferinţe la care am fost invitată să vorbesc, am cumpărat minuni, ca de fiecare dată la Cărtureşti, şi am băut un ceai Sencha miiinuuunaaat, ascultând o prezentare destul de plată despre o organizaţie destul de plină de resurse. O comunitate de 15.000 de marketeri se adună sub patru litere: IABC. Profesional, interesant.

My key learnings from the Marketing Summit in Budapest are shown below. I have met people who made me realise the world is still there and that my professional beliefs are correct. That marketeers are real, charming, warm people.  Both Mihaly Nagy, the organizer, and Paul Garrison, the Chairman, were focused, knowledgeable, approachable and welcoming.

So.

Crisis is good because it makes us create, if we have the balls, and brings the marketing back into light. God help us.

Copii gasiti va rog greselile gramaticale din urmatorul text, cules de pe situl Ministerului Afacerilor Externe:

“Regimul animalelor de companie

Pentru animale de companie este necesar carnetul de sănătate cu vaccinurile la zi şi adeverinţa din partea organelor sanitar-veterinare că nu este purtător al unei boli transmisibile.”

Cine gaseste castiga un link si  4 comentarii.

din banii noştri, ăia de impozit, onor primăria a considerat oportun să facă bâlci în piaţa ruşinii. Dinspre partea mea, mai bine mai astupa nişte gropi. că sunt destule…

M-am abătut pe la piaţa Constituţiei, cum îi spune acum, ptiu, parcă un nume mai ca lumea nu puteau găsi. Îmi amintesc de strada Parfumului, pe vremuri. Nişte nume mai normale, mai puţin sforăitoare, nu toţi soldaţii şi generalii morţi pe front… Mă rog, asta e periferică.

m-am întâlnit cu trecutul, la propriu. Bisericuţa-monument din piaţa Naţiunilor Unite, scăpată de furia lui Ceauşescu pentru că era monument Unesco,e acum flancată de o construcţie arogantă, semnată Nadia Comăneci. Cine îi ţine PR-ul ar trebui ucis. Lent.

În spate, flash-back-uri din perioada când eram măritată şi membru de partid. Mi-am amintit de soacră-mea, draga de ea, pentru că stătea acolo. Dar după ce treci de prima linie regăseşti frânturi dintr-un Bucureşti înlăcrimat, care nu mai ştie de ce  e acolo. Şi ce caută el, de fapt, vorba unui alt revoltat, în viaţa lui proprie.

Nu încetez să mă minunez văzând cum, după ani de stagnare, apar niste tineri care vor să răstoarne lumea asta ca să îndrepte câte ceva. Si mai mare e uimirea când văd că lucrul ăsta le reuşeşte.

Într-o bucăţică de Bucureşti, la fel de renovată ca ideea, s+au adunat două sute de organizaţii neguvernamentale. Fiecare a făcut o bucăţică de ceva mai bine decât era.

E o altă faţă a României, una care promite şi pentru care există speranţă. ÎMi pare rău că au trebuit să treacă mai bine de patruzeci de ani din viaţa mea ca să văd lucrul ăsta întâmplându-se. Ce-i drept, la mare distanţă de anii în care eram învăţaţi că iniţiativa se plăteşte…

Generaţia prea tânără ca să apuce blugii evazaţi, cămăşile cambrate şi pletele împletite native indian suferă că nu a apucat ze flower power. Încet-încet, se strecoară pe sub uşi.  Îmi amintesc în Saint Paul de Vence o bicicletă vopsită în bleu, cu margarete…

Ei  bine, asistăm la invazia buburuzei. Ieri sau alaltăieri, o maşinuţă vopsită în culoarea originală de către onor fabrica producătoare era plină de stickere în formă de buburuză, pe la 6-8 cm bucata. Hm, reclamă, îmi zic eu, ca marketerul obsedat de marketing.

nup.

cineva, cel mai probabil o domnişoară nostalgică, executase pe maşina proprie.

Azi, un domn respectabil, la volanul unui quattro negru, purta cu mândrie un portbagaj superior … de forma şi culorile unei buburuze.

Drăguţă insectă. trece printr-o mulţime de forme, care de care mai neplăcute, şi sfârşeşte cu hăinuţa roşie , bombată, în calitate de killer oficial. Bine, dacă plantele tale au păduchi verzi, delicioşi pentru buburuza în cauză, zici merci că te-ai pricopsit cu arma biologică. V-a muşcat vreodată una?…

Afurisite, buburuzele astea. Simpatice, dar prădătoare şi afurisite.

Nu trece zi de la Dumnezeu să nu auzi că politicianul cutare a făcut, a dres şi a zis, că pseudovedeta s-a măritat, divorţat, a născut, s-a combinat extraconjugal. Nu ştiu în ce măsură mai înţeleg jurnaliştii de tabloid din România (din păcate puţini mai sunt jurnalişti adevăraţi, e mai uşor să iei bârfe la comentat) ce anume ar trebui furnizat naţiei române de către un formator de opinie. În cascada imundă de lături şi zoaie, închizi televizorul, nu mai citeşti decât condensatele de presă şi îţi cumperi acele publicaţii în care nu se vorbeşte despre cum şi-a revenit nechirurgical cutare model după naştere, şi nici despre ce să mai cumperi sau ce rezultate îţi ies la testul “mă înşeală?” Dai o cheie maşinii care porneşte la sfert, deh, din import. te duci să îţi iei celălalt pumn de medicamente, dacă tot le-ai consumat pe primele, iar în drum se întâmplă o grămadă de lucruri.

În dorobanţi, poliţia a reuşit să alunge, în fine, ţiganii care dirijau parcarea, fumau şi mâncau seminţe în faţa farmaciei. Parcarea se aliniază, cuminte, în lung. Drept care aşezi maşina la naiba-n praznic, suficient ca să vezi, venind pe jos două sute de metri, o casă a cărei emblemă de dragon a supravieţuit tuturor valurilor de istorie.

Fireşte, e o imagine idilică, repede spulberată de amatorii de cafea matinală, demonstrându-şi ceasocul de aur la cafenelele de fiţe din aria respectivă. Îmm. mai departe, spre casă, cu stop la un super-hiper, nu spui care. Invazia de pensionari în căutarea unei etichete de preţ mai puţin înspăimântătoare. Se mişcă încet. Îşi caută locul pentru următorul pas, de parcă ar călca pe creste de munte. Încetinită de boală, nu blestem ritmul, ci ocolesc elegant şi mă întâlnesc, iar şi iar, cu aceeaşi bunicuţă şovăielnică, evident chinuită de dureri. Se duce cu căruţul până în colţul parcării, ca să mai salveze un metru de mers pe jos cu sacoşele în mână.

Mă opreşte o ţigancă frumoasă, însărcinată. Îi spun că nu am monedă, corect, căruţul e cu fisa de plastic. Nu vrea fisa, vrea o bucată de pâine, pentru că nu are ce mânca. Şi fiindcă, de la 6  august încoace, îmi tot plâng morţii, îi dau pâinea, îi dau un suc, fructe… E flămândă, se aşează cu toate cele pe capota maşinii din spatele meu ca să mănânce. Mult diferităd e cerşetori.

Mă urc, oftând, în maşină şi , deşi drumul e scurt, nu scap de bmw-uri conduse de neterminaţi, care întorc în mijlocul drumului, aşteptându-se să le facă toată lumea loc Lor, Proprietarilor de Limuzine. Şi de neamuri de traistă venite să mai lucreze la o zidărie prin Bucureşti, care traversează în fugă, făcând şoferilor semn să oprească: trecerea de pietoni e la zece metri mai încolo, fir-ar.

Şi casiera care mă bănuieşte că am cumpărat o scară cu trei trepte şi am lipit eu eticheta cu două. Greu cu matematica. Apoi o şefă de departament care îmi face un serviciu netrecut în procedurile de lucru, ia cartea de vizită şi îmi promite să mă sune când vine şemineul cu gel, perfect pentru locul de sub scară. Un om care face un extra mile pentru tine, pentru că înţelege că banii vin de la clienţi.

supărarea se topeşte. Şi, aşa, venind eu de la noul antibiotic, ajung la domiciliu gândindu-mă că , de fapt, nu suntem o naţie de elene şi ritzi, de bişniţari şi băieţi de băieţi. Că, undeva, la fundul râului plin de crăcile şi gunoaiele învolburării, sunt nişte pietre frumoase, rotunjite, care merită să aştepţi să se limpezească apa. sau să pui o plasă care să adune jegul la locul unde se produce.

Am nevoie de vorba bătrânei care se mişcă greu. De interesul doamnei care înţelege să relaţioneze cu un cliet. Am nevoie să înţeleg că neamul ăsta, care ocupă o jumătate din sângele care îmi curge în vene, stă pe o bază de valori, pe care le vreau înapoi.