Imi tot cere mama sa ma schimb . Nu poate accepta ca imi place fotbalul,ca ascult rap , ca ies mai mereu cu baietii…puteam sa fiu o pitipoanca manelara,cu ruj de o tona pe bot si fusta de juma’ de palma . Oare i`ar fi convenit !? Fuck all !

Zile triste, zile singure sau poate doar eu sunt trista si poate doar eu sunt singura. Cu toate astea zilele triste vin dupa ce tu incepi sa absentezi din viata mea. Desi la inceput nu-mi dadeam seama acum realizez ca e greu. Dupa ceva vreme realizez unde am gresit. Realizez ca atunci cand imi spuneai aia nu e bine chiar nu era bine. De ce mereu tanjim dupa un lucru abia dupa ce il pierdem si nu invatam sa-l apreciem la adevarata lui valoare cand inca il avem?

De ce e lumea asa egoista uneori? Sau poate doar eu sunt cea egoista. Nu mi-a spus-o o singura persoana, dar am zis ca trebuie sa fie o aiureala. Chiar asa era – eram egoista. Ma gandeam la mine mai mult decat la tine, greseam si dupa realizam, scuze nu aveam eu treaba cu ele si tot asa. Toate astea au distrus eforturile noastre de a duce acest lucru mai departe. Toate astea m-au distrus pe mine in momentul de fata. Toate astea ma fac sa fiu acum o persoana singura, care nu prea mai zambeste si care se retine de la orice. Oricum si indiferenta are partile ei bune. Acum am constientizat ca uneori e o greseala sa te destainui in fata unei persoane pentru ca devii vulnerabil. Tot acum am constientizat ca trebuia sa tin cont de tine mai mult, sa las de la mine si mai mult si sa gresesc mult mai putin. E greu sa trec peste, dar o voi face intr-un final pentru ca asta e firea umana. Nu mereu putem pastra ceea ce credem noi ca e al nostru.

Se spune ca spatiile dintre degete sunt create pentru ca alte degete sa umple acel gol. Tu ai fost persoana care a umplut nu numai golul de acolo, dar si cel din suflet. Ai fost persoana care a fost alaturi de mine cand eram trista, ai fost persoana care s-a bucurat alaturi de mine cand nu mai puteam de fericire. Am trecut amandoi prin momente frumoase si momente triste, momente care ne-au maturizat pe amandoi, momente care ne-au invatat pe amandoi ce greseli sa nu mai facem. Chiar daca am avut parte de acest sfarsit nu regret nimic si as mai porni inca o data alaturi de tine chiar daca as sti prin ce urmeaza sa trec.

Dragii mei firea omului e sa mearga mai departe. Orice s-ar intampla nu va opriti la primul lucru sau prima persoana intalnite. Continuati sa mergeti mai departe pentru ca nimic nu tine o vesnicie. Invatati din greseli si creste-ti impreuna cu amintirile care le adunati pe parcursul vietii.

Uau, a fost cel mai frumos Gaudeamus din toți anii și trebuie să fiu conștientă că au fost, cred, trei în afară de acesta. Repet. A fost cel mai frumos Gaudeamus din toți anii. Și să vă spun cum a fost.

Trec peste drum – am luat greșit autobuzul – și ajung la ora 12 30 la Tritonic, mă mai învârt trei sferturi de oră pe la Nemira și mă întorc la Tritonic. Nu știu dacă a fost trac sau nu, având în vedere că aveam gura până la urechi, dar eu mă știu mai ciudată, astfel încât acel zâmbet ar fi putut însemna mai multe. Am vorbit cu Oana. L-am întâlnit pe Balin Feri și m-a binedispus lucrul acesta. Am întâlnit-o pe Lucia Verona. Liviu Radu. Din nou binedispusă. Autografe + alte chestii. Și a venit momentul lansării Reginei elfe. Aș putea spune că îmi tremurau mâinile înainte de asta, dar tot nu cred că erau emoții, pentru că eu… de obicei nu am așa ceva. De obicei. Și e destul de greu să vorbești despre un sentiment pe care nu știi în care sferă să îl poziționezi. Ar fi putut fi, la fel de bine, nerăbdare. A vorbit mai întâi Bogdan Hrib, apoi i-a pasat ștafeta Oanei, care mi-a pasat-o mie. Dacă reușesc voi pune un filmuleț și câteva poze – pozele sigur le voi pune, nu îl las pe Doru fără .

Eu sunt sigură că puteam spune mai multe, dar nu faci mereu ceea ce vrei, mai ales când propria minte ți se pune împotrivă. Asta îmi amintește de asta: „Mintea comandă trupul și acesta se supune imediat. Mintea își ordonă sieși și întâmpină rezistență.” Dune – Jihadul butlerian – Brian Herbert & Kevin J. Anderson. Sper că, oh, sper că nu am dezamăgit pe nimeni. Una peste alta, cred eu, nu m-am bâlbâit și, cred eu, nu au fost acele enervante ă-uri pe care le auzi pe la televizor și care mă scot din sărite. Și nici nu cred că am vorbit foarte repede, ha!, punct în plus pentru control punct în minus voi, genelor!

După asta, la Rao. Și, de acolo, peste tot. O anumită presiune în picioare am început să simt la 15:40. Peste o oră plecam. Erau o groază de invitați. Herta Muller, nu am văzut-o:(. La Polirom a fost la un moment dat o coadă și o îmbulzeală nemaipomenite și am bănuit că era acolo, dar nu am rămas. În schimb, l-am văzut pe Neagu Djuvara. Oana Pellea. Andrew Davidson, autorul romanului Gargui. De ce nu era și Martin???

Am luat… 24 de cărți:)) o să pun în curând poze.

Ce frumos.

UPDATE: Vai, am uitat să vorbesc despre ce nu mi-a plăcut. Cum, Doamne, să iei, să găsești, doar 17 semne de carte. 17, pentru Dumnezeu, 17 timp de șapte luni, până la Bookfest. Păi sunt mai puține decât cărți. Acum, e și vina mea pentru că nu am căscat ochii, dar 17? Chiar așa? Erau vreo 64 de la fostul Gaudeamus. Ce urât!

Jag skriver ganska ofta om min ensamhet, jag nämner också ibland att jag nog egentligen bara har en riktig vän i mitt liv (som i föregående inlägg). Utöver det finns det däremot ett fåtal personer jag kan skriva till någon gång ibland för att få ett svar tillbaka, lite mer av någon sorts ytlig kontakt. Ofta, eller alltid, handlar det om personer som jag egentligen gärna skulle vilja ha en närmare vänskap med men där det kanske inte alltid är en ömsesidig känsla (de flesta har ju riktiga liv som tar upp tid och så, det är inget konstigt med det). För det handlar alltid om personer jag träffat via nätet, aldrig någon i verkliga livet. Och även om det är så att det är personer jag gärna skulle vilja ha en närmare vänskap med så nöjer jag mig ofta med det där mer sporadiska, för det räddar mig på så många sätt. Att i en stund när ensamheten blir för mycket så kan jag skriva någon rad och samtidigt få ett svar tillbaka. Det är ett sätt att åtminstone få känna mig lite mindre ensam än jag egentligen är, ett sätt att få ha lite kontakt med någon människa jag tycker om utan att inkräkta för mycket på deras tid.

Problemet är däremot att de här kontakterna är av sådan karaktär att om jag inte hör av mig, inte tar första kontakten, då hör jag inte heller något från dem, då rinner ofta bekantskapen ut i sanden. Det handlar såklart inte om många människor, jag har som sagt inte världens största bekantskapskrets (eller vad man nu kallar det ang. personer man lärt känna via nätet), men det landar ofta i att personen i fråga inte skriver, kanske tar bort mig från sin msn, inte svarar när jag skickar ett mail efter en längre tids tystnad etc.

Varje gång det sker tar det väldigt hårt på mig, en liten liten trygghet som jag har i mitt liv rycks snabbt undan, och när det blir för mycket att säg svara på ett mail på två rader så känner jag mig alltid så lågt värderad. Nyligen har det hänt igen, den här gången dock med någon där vi dels var väldigt öppna och ärliga med varandra när vi väl hördes av, men också där det kändes som det inte var nödvändigt att vi hördes hur ofta som helst för att det ändå skulle fungera. Det slutar alltid såhär.

Hur jag än vrider och vänder på det så kan jag bara se en vän jag har. En person som hör av sig inom relativt kort tid om det är tyst från mig, någon att prata med eller som frågar hur det är (även om jag inte alltid är ärlig är jag svarar på den frågan… men jag gillar omtanken… dessutom brukar det sällan uppskattas för mycket när jag är helt ärlig, det brukar ofta bara leda till tystnad, så egentligen kanske det är bättre att ljuga lite som svar på den frågan om jag vill behålla eventuella kontakter.. men men).

Det är bara så tråkigt att förlora någon man skulle vilja ha kvar i sitt liv, inget avsked, ingen förklaring… bara tystnad.

In iubire se simte mai mult decat e nevoie, se sufera mai mult decat se cugeteaza, se viseaza mai mult decat se traieste si se spune ceea ce noi singuri nu credem. In iubire nu exista nimic rational. Iubirea este o stare sufleteasca fara echilibru si fara intelegere. De aceea grecii antici considerau iubirea o boala, iar pe cei indragostiti bolnavi. Nici juramantul indragostitilor pentru ei n-a avut valoare juridica. Omul indragostit crede ca totdeauna iubeste pentru prima oara, desi inainte de asta a mai iubit de o suta de ori, ba se si intampla sa creada ca numai de aceasta data a iubit cu adevarat. Din aceste cauze nelogice si nerationale exista in iubire atatia nefericiti.

Surpriza! Minciuna. Dezamagire. Dezgust. Antipatie. Schimbare.

Cred ca o sa inregistrez expresia “e trist” pe undeva. Deci, da. E trist ca trebuie sa fiu ipocrit pentru a ascunde pareri despre o persoana, ca cele de mai sus. E trist cand aflii lucruri noi, iar perspectiva despre un anume eveniment ti se schimba.

E minunat sa realizez ca ma invinovateam pentru ceva pentru care nu eram eu de vina. E trist pentru ca as fi preferat sa nu ajung la concluzia asta.

However, acum e minunat, pentru ca nu mai am chef de ipocrizia asta. Bye-bye.

Acum spargem dintisori roz cu tesla; la propriu. Aaaahhhh, ce dragut !

Postul e trist, dar stiti de ce ? Pentru ca majoritatea celor ce-l citesc nu inteleg nimic din el. Nu-i nicio problema.

Zambiti, va rog !

In imagine un caine. Cu covrigi in coada. Fotografie preluata de aici.

Coadă… Exista mai multe sensuri care pot fi atribuite acestui cuvant [sunt sigur ca vizualizand imaginea de mai sus te-ai gandit la chestia aia lipita de fundul unui vertebrat]. Coada inseamna, conform unui dictionar online, sir de persoane care asteapta, rînd. Acesta este primul articol din trilogia “Despre cozi”.

De ceva vreme, in minunatul oras in care locuiesc, a apaut un nou trend [daca nu le ai cu engleza, trend inseamna curent, moda] si anume sa stai la coada. Dar nu la orice, sa stai la coada la covrigi [De ce naiba ai face chestia asta?! N-am idee!].

E an de criza. Oamenii nu au bani. Economia se duce dracului in jos. Firmele inregistreaza pierderi. Afacerile mici si mijlocii dispar peste noapte. Toate astea sunt atribute ale realitatii in care traim, dar nu si pentru covrigi! In ultima vreme apar simigerii [sau covrigarii, daca preferi] peste tot! Vanzatorii de covrigi inregistreaza profit! Oamenii stau la coada ca sa cumpere covrigi! Oamenii au bani sa cumpere covrigi in cantitati semi-industriale!

Zilnic trec pe langa o astfel de covrigarie, deschisa recent, de mai putin de o luna, in locul unui fost magazin de haine, si zilnic vad o coada in fata. Cam 10 oameni asteapta de obicei, la rand ca sa cumpere covirigi. In general nu prea imi pasa (de) ce fac oamenii “obisnuiti”, dar trecant zi de zi pe langa covrigarie, o intrebare arzatoare a luat nastere in mine: “De ce naiba stau oamenii la coada ca sa cumpere covrigi”. Pentru a afla raspunsul, intr-o dimineata, cand era coada ceva mai mica, ma opresc si cumpar 3 covrigi. Mananc unul. Nimic deosebit. Mai mananc unul. Da, sunt niste covrigi ok. Astept. Nimic. Cu siguranta nu au efecte euforice sau halucinogene. Il mananc si pe ultimul. Raspunsul: How the fuck should I know? For God’s sake, e doar aluat si susan/mac! Cu cat dai pe 2 covrigi, iti poti cumpara o paine! Si totusi vad oameni care cumpara cate 10 covrigi odata! Poti spune pe litere i-p-o-c-r-i-z-i-e? Trist!

In concluzie, daca vrei sa fii cool trebuie sa stai la coada la covrigi! Cu cat cumperi mai multi covrigi, cu atat esti mai cool! [Sarcasm!] Daca vrei sa-ti deschizi o afacere pe timp de criza care sa faca bani, fa-ti o covrigatie!

P.S. Maine urmeaza si a doua parte. Despre coada de la sectia de votare.

Sunt plictisita si obosita . Obosita de programul incarcat de la facultate , de zgomotul din bucuresti , de oamnenii care sunt in stare de orice ca sa iasa in evidenta , de profesorii frustrati care iti zic ca oricum nu o sa iei examenul din prima. Vreau sa vina vacanta , sa vina Craciunul. Mi-e dor de putina liniste , de caldura sobei si de un pahar de vin fiert. Mi-e dor de iernile cand mergeam la colindat si intram pana la genunchi in zapada , mi-e dor de vremea cand ma tragea tata cu sania si incepeam sa plang cand ma darama in zapada.

Eu o să mă gândesc că nu se întâmplă nimic mâine, și nici poimâine, și nici peste două zile. Eu mă voi gândi la sâmbătă. Mă voi imagina în capetele voastre, cu problemele voastre, care mie îmi par pseudo-probleme și invers. Voi spune nu îmi pasă și o voi repeta până o voi accepta. Mă voi gândi la momentul de după, acel moment când viitorul din acest prezent va fi trecut și voi spune Gata, asta e! Îmi voi fi un prieten căruia îi voi povesti și prietenul se va preface îngrijorat, întorcându-se apoi la problemele lui, gândindu-se cât de simple sunt problemele spuse de celălalt eu, de mine. Prietenul va spune Nu îmi pasă, treci tu peste asta și apoi va întreba Cum te-ai descurcat, fără să îl intereseze cu adevărat dacă a fost bine sau nu. Faptul că mă îngrijorez e dăunător. Să luăm un exemplu. Învăț la istorie. Prima pagină e grea. O înțeleg, o trec prin filtrul rațiunii și când o termin spun Ah, ce simplu a fost, dar totul e logic. Apoi va veni a doua pagină care mi se va părea și mai grea și mă va cuprinde din nou acea stare de lene a minții în care abandonarea și somnul par atât de dulci. Dar la fel de dulce este și momentul victoriei…

Și peste două zile mă voi întreba, cum a fost, și îmi voi răspunde, și mă voi gândi ce bine să fi știut dinainte acele puține lucruri atât de simple. Când ajungem în acel moment universul de posibilități se îngustează, până ajung doar patru. Patru erau, nu? Dar peste un an toate pier.

Cred că ar trebui să înțeleagă cineva.

S-a intamplat ce ne asteptam cu toti, au intrat cei doi campioni politici ai romaniei, Base si Geoana, in turul 2, pentru alegerile prezidentiale.

Treaba asta pute mai rau decat un peste stricat !

Ar fi frumos sa fie atat de transparenti cei 2, precum Dl. Obama Barack Hussein Mohammed , care si-a finantat campania prin donatii clare, transparente, ce pot fi urmarite. As dori sa stiu cine i-a finantat pe Base si pe Geoana, cati bani au cheltuit sa fie prezenti in tara si in strainatate, cum ii vor recupera din functiile pe care le vor ocupa.

Cum presupun ca deja v-ati obisnuit, distinsii domni politicieni fac acelasi joc de 5 ani, jocul ca se bat intre ei, si dei ei nu ai loc pe scena. E atat de evident, dar totusi batranii nostri tot ii voteaza.

Nu inteleg cum vrei sa fie schimbare in bine, intr-o tara in care cel mai de baza, firesc si elementar constituent al unei democratii e vandut pe galeti (ati auzit bine – galeti – oameni in tara si-au vandut voturile pentru niste galeti) pe 50 respectiv 20 RON < am inteleg ca Geoana a platit mai mult per vot, probabil ca este mai putin popular ca Base > si alte balarii care nu ma mai intereseaza. Nu va fi schimbare in bine pentru ca unii au dorinte meschine, individuale, si egoiste, cum ar fi sa ia cei 50 RON sa-i dea la jocuri de noroc, pe droguri sau pe bautura.

Cred ca este foarte greu pentru unii sa inteleaga ca voturile lor influenteaza politicul si ca daca ei le vand, sunt altii care sunt mai mult decat fericiti sa le cumpere, presupun ca nu este decat vina romanilor pentru ce avem in sfera politica in momentul de fata, iar situatia asta va disparea doar odata cu aceasta clasa de romani care isi vand demnitatea personala si nationala pe niste nimicuri ce maine se duc. Implicatiile sunt multiple, cum ar fi ca politicului ii este mult mai comod sa incurajeze saracia, iar cand vine vremea de votare sa poate cumpara pe mai putini bani voturile de care au nevoie.

Basescu 32,8% / Geoana 31,2% = $$$$$$$$$$$$$$$$$$ and more Range Rovers / Caddy – Escalade

P.S. –

Ce e iubirea? Cand o simti cu adevarat? E posibil sa tina toata viata? Cat de adevarat e ca ochii care nu se vad se uita?

Primesti o declaratie, un om ti se deschide ca o carte, iti spune lucruri pe care probabil s-i le-a spus doar lui in fata oglinzii, si atunci incepi sa iti pui tot felul de intrebari existentiale, de genul celor de mai sus. Si cu toate ca nu simti la fel, parca ceva se schimba, si ti se incalzeste sufletul. Si ti-ai dori ca sentimentul asta sa nu dispara niciodata. Sa fii tot timpul cu zambetul ala despre care colega de camera iti spune ca o sperie pe fata. Sa simti fiorul ala al surprinderii, pe de o parte, si al usurarii pe de alta parte. “Nu credeam ca va spune asta vreodata, i-a luat mult timp, dar iata ca a facut-o, nu-mi vine sa cred ca in sfarsit a facut-o!” Si cand trece…

…trebuie sa faci cel mai trist lucru…Sa spui NU.

Asculta…

Am o cunostinta care nu intelege ca viata ei nu are cum sa se transforme in cine stie ce basm. Nu e deloc induiosatoare, feminina, delicata, frumoasa in speranta ei. Ci este inspaimantatoare. Refuza sa inteleaga modul in care s-a transformat fizic si psihic, refuza sa inteleaga ca a iesit din competitiile in care insista sa ramana, refuza sa inteleaga ca trebuie sa isi gaseasca alte virtuti decat cele pe care le au oamenii de cele mai multe ori la indemana. Are nevoie de o existenta alternativa. As putea sa ii gasesc o astfel de existenta daca ar accepta ca are nevoie de ea, m-ar motiva acceptarea adevarului de catre ea, m-ar misca, mi-ar da de inteles ca este o fiinta inteligenta care poate fi salvata. Daca s-ar opri un pic din impunerea variantei ei false, as putea sa intervin, s-ar putea construi ceva care sa-i intinda o mana de care sa se agate, iesind din nisipurile ei miscatoare. Cel mai trist lucru in existenta ei si motivul principal pentru care va stagna sau chiar involua este faptul ca ea se comporta ca si cum totul ar fi natural, cu sanse de reusita chiar. Astfel ea blocheaza orice interventie si devine un spectacol grotesc in acelasi timp. Imi amintesc ca un baiat mi-a spus ca eram ridicola atunci cand m-a vizitat dupa moartea mamei mele. L-am intrebat cu o usoara iritare nepotrivita de ce si mi-a raspuns ca eram ridicola prin faptul ca incercam sa ma comport ca si cum nu se intamplase nimic. Si acest comportament facea intreaga situatie de nesuportat iar el nu putea sa imi fie de nici un folos.

Am aceasta senzatie de ani si ani de zile in privinta Romaniei. Ce-i drept, ea s-a accentuat in ultimii ani: senzatia ca Romania se comporta ca si cum totul ar merge pe un drum acceptabil, ca si cum lucrurile ar fi pornit vreodata cu adevarat. Romania imi pare ca mimeaza totul, inclusiv militantismul pentru cauze importante. Mimeaza mai rau ca oricand de cand a fost acceptata in Uniunea Europeana, aceasta acceptare a declansat circul suprem. Romania nu a vrut niciodata sa-si accepte si asume destinul, sanctionandu-l si curatandu-l iar primirea ei in Uniunea Europeana a fost privita ca o incurajare in aceasta mimare permanenta. Indraznim mult prea mult ca popor, indraznim, mai presus de toate, un nas pe sus absolut ridicol. O lipsa de rusine tipica elevului prost si obraznic. Imprumutam lucruri occidentale fara sa le intelegem pe deplin, ne place sa se vada ca le-am imprumutat chiar daca, in sinea noastra, ne apasa, nedumireste sau chiar mahneste invazia asta noua si suparatoare in vietile noastre statute de pana atunci. Ne-am impartit confortabil in cretini si presupus destepti, in cei bucurosi de viata oribila din Romania si cei revoltati de ea dar aflati intr-o pozitie teribil de solida, limpede si educativa. Am spus de zeci de ori ca si cei presupus destepti, incluzand aici intelectualii populari ai Romaniei, se impaca, de fapt, foarte bine cu oroarea Romaniei, raportarea la aceasta oroare este painea lor, au invatat cum sa se raporteze mai potolit decat ar trebui la ea, asa incat sa nu faca valuri, sa isi faca datoria oficiala de a fi oripilati dar sa se si descurce. Tarfulita romaneasca nu este cea din Mall-uri. Tarfulita romaneasca este alta, ea este cea care stie cum sa-si aranjeze treburile fara sa se faca de ras si fara sa supere foarte tare pe nimeni.

Eu, asa cum multi din cei care ma citesc stiu deja, nu doar ca nu am fost niciodata scarbita de politica, am fost unul din oamenii cei mai activi politic din cati cunosc, am tremurat si dezbatut, am participat, am indemnat, am incurajat, am asteptat si am sperat, am fost o sarma intinsa in permanenta si m-am detensionat doar de doua ori in viata mea asa-zis politica: cand a castigat alegerile prezidentiale Emil Constantinescu si cand le-a castigat Traian Basescu. La Emil Constantinescu a fost o detensionare entuziasta, la Traian Basescu a fost o detensionare realista. Nu am considerat niciodata ca intregul sistem politic e corupt, nu am gandit si nu am spus niciodata scarboasa si stupida lasitate “toti sunt niste hoti”, nu am vrut sa ma indepartez de clasa politica romaneasca, am sperat pana acum un an ca datoria mea civica alaturata datoriei civice celor din jur va triumfa pana la urma. Nu am urmarit politica din amuzament, nu am ras niciodata cand s-au porcait candidatii, nu mi s-a parut un spectacol, am luat-o cat se poate de in serios, constientizand un lucru evident si anume cel ca trebuie sa incepem cumva curatarea serioasa a comunismului si eliminarea membrilor Securitatii din orice structura romaneasca. Am ramas in punctul ala, evident. Astept ca un om sa vina si sa ia totul de la zero in materie de limpezire a perioadei comuniste, asa incat sa nu mai percep tot ce se intampla in Romania ca pe ceva teribil de fals si teribil de subred. Romanii traiesc pe o bucata de lemn care pluteste in deriva, mai cad de pe ea, mai inghit apa, unii mai si mor dar ei se comporta ca si cum ar trai pe teren bine ancorat, vast si asemanator cu terenul altora. Indraznim sa ne comparam cu o nonsalanta strigatoare la cer cu alte tari, indraznim sa vorbim despre greselile altora, indraznim sa spunem banalitatea aparent impaciuitoare si perfect umana ca fiecare popor are greselile lui ca si cum noi am fi in pozitia in care sa facem o asemenea constatare.

Ne spunem din nou ca trebuie sa mergem la vot pentru ca suntem responsabili de viitorul Romaniei si pentru ca nu trebuie sa lasam javrele sa castige. Cat o sa ne mai hranim din lozincile astea stupide? Suntem exact ca cei care doneaza pentru cauze despre care nu stiu mai nimic sau pe care le-au vazut, in cel mai bun caz, intr-un reportaj. Sa votam, sa schimbam, sa incercam, nu se va schimba nimic daca nu ne straduim, nu se va schimba nimic daca nu ne vom responsabiliza. Aud lucrurile astea de 15 ani si vad Romania foarte bine. Nu s-a schimbat absolut nimic in bine, absolut nimic, este o situatie fara precedent in Europa si toata lumea o recunoaste, in afara de romani. Romania este considerata o tara de lumea a treia, un prieten foarte bun american mi-a spus-o direct si cu mahnire. Multi oameni stiu despre Romania ca este o tara plina de tigani si nu ma refer doar la tiganii “adevarati” ci la mare parte din populatia Romaniei, la oamenii gri, buhaiti, cu ceafa groasa. Suntem o tara cu un sistem comunist corupt pana-n maduva oaselor si aspect de Irak. Oricat ne-am stradui noi sa ne prefacem, strainii ne vad foarte limpede. Si tocmai de-aia, asa cum se izoleaza nebunii, ne izolam si noi de parerea lor, spunem “mai da-i in pizda ma-sii” si mergem inainte sau ii lingem in cur ca sa ne ajute. De integrat in randul lor nu ne integram. Ca n-avem cum. Pe straini nu ii pacalim. In clipa in care suntem priviti dinafara, imaginea este dezastruoasa. Si nu doar imaginea strainilor ci si imaginea noastra proprie a locului fata de care ne-am obiectivat. Nu pot sa cred ca nu vi s-a intamplat sa priviti imagini cu Romania si sa simtiti un disconfort fantastic, aproape inspaimantator. In pofida cosmetizarilor aplicate imaginilor. Cel mai bun si nou exemplu este emisiunea Top Gear facuta in Romania. M-am gandit sa scriu un post separat despre ea si pe urma mi-am dat seama ca ar fi fost un post foarte scurt: cabluri ridicol de multe intinse pe toti stalpii, gropi, autostrada doar pana la Pitesti si un pic pana la Constanta, Casa Poporului, cocalarii bogati de la Mamaia, vesnicele si neschimbatele carciumi de autostrada, fete de la tara in blugi adanc bagati in cur manand vitele printre masini care se opresc pentru scurt timp din gonit. Lucruri pe care romanii le numesc pitoresti sau deloc esentiale, nereprezentative. Romanii nu inteleg ca nu vrea nimeni sa caute in coarnele tarii noastre ca sa-i descopere demult ingropatele valori. Si romanii ar trebui sa se bucure ca aceasta cautare nu are loc. Pentru ca nimeni nu ar gasi nimic in urma ei. “What you see is what you get” se potriveste foarte bine in cazul romanilor. Nu are rost sa intru a nu stiu cata oara in detalii, mi-am dat seama ca nu mai am dorinta asta tocmai pentru ca nu mai sper in nimic bun legat de Romania, am inceput sa o privesc putin mai detasat si atunci cand implicarea emotionala nu e crancena, surpriza, Romania se vede si mai rau decat atunci cand o privesti cu incrancenare. Nu este tara care te-a marcat oribil pe viata si care nu isi indreapta cu nici un chip coloana vertebrala, este doar o tara imputita, urata, inapoiata, o tara care nu seamana cu nici o alta tara, o tara care nu se indreapta catre nimic si careia ii convine de minune aceasta neindreptare. O tara in care nu poti gasi nici macar un coltisor civilizat chiar daca te straduiesti din rasputeri cu echipe destepte de filmare si cu cele mai bune intentii. O tara mizera care este bagata in seama pe nedrept si care nu ar trebui sa fie bagata in seama de nimeni pentru ca este un bolovan noroit care atarna de gatul oricui se inhama sa-l duca fie si numai cativa metri.

Asadar, sa ne ducem la vot. Si sa-l votam pe Crin Antonescu. Nu vin aici cu pudori imbecile de genul “votul e secret”, e limpede ca, daca tot votezi, nu poti vota decat cu Crin Antonescu in clipa de fata. Dar de ce ai face-o? Va garantez, si am observat asta in nenumarate randuri in cazul romanilor, ca nimeni nu poate sa imi dea un raspuns bine articulat care sa aiba sens la aceasta intrebare. Nu mai vreau sa aud ca alegem un rau mai mic, nu mai vreau sa aud ca nu mai trebuie sa ne trezim cu Traian Basescu, eu vreau sa aud ce asteptam de la Crin Antonescu. Sau de la oricare candidat de bun simt. De ce il votam? Ce vrem sa se intample? Cu ce vrem sa inceapa? Si, cu un minimum de altruism, ne gandim ce poate el sa faca in contextul actual? Ce am vrea, exact, sa se intample cu Romania? Romanii mai rasariti decat altii au luat aceasta responsabilitate civica in gura la fel cum au luat-o si pe cea ecologica: o mica minciuna, un pic de teatru, o bifare a unei chestii ca, teoretic, asa e bine. Nimeni nu mai stie exact de ce, nimeni nu mai stie de ce voteaza, nimeni nu se mai gandeste la ce ar vrea sa se intample cu Romania sau cu propria persoana, pana la urma. Aproape ca imi sunt mai dezagreabili decat apaticii cei care te indeamna sa preiei fraiele situatiei in maini si sa votezi. Mai are cineva speranta ca se va intampla ceva ca lumea cu Romania? Sunt convinsa ca nu. Si sunt convinsa ca nimeni nici macar nu isi mai doreste asta. Daca si-ar dori, ar evalua realist situatia si ar avea cu totul si cu totul alte reactii decat cele pe care le observ.

Nu acceptam ca suntem in situatia in care nu ne permitem sa schimbam situatia prin vot democratic, ne amagim temporar ca sistemul democratic functioneaza cu toate ca il barfim non-stop.  Cand vine vorba despre vot, devenim alti oameni, deodata sistemul este unul pur democratic si avem incredere in puterea noastra de a schimba ceva prin vot. Suspectez, asa cum am mai spus-o, poporul roman de savurarea deplina a obtinerii de combustibil pentru bascalie si stagnare si prin alegeri. Pentru ca, daca romanii nu ar avea nevoie de combustibil pentru taraganarea lor infecta si fofilarea prin viata, ar fi cu totii intr-un gest, in orice fel de gest care sa semnaleze faptul ca sistemul nu functioneaza din rarunchi si ca avem nevoie de mai mult decat de alegeri, avem nevoie de o premisa corecta pe care sa construim un rationament corect. Pana atunci, totul este o mascarada care se va prabusi la fel ca toate mascaradele de pana acum.

Ne simtim superiori tarilor in care sunt miscari de strada care se straduiesc sa atraga atentia asupra iregularitatilor crase din cadrul lor, suferim pentru oamenii de-acolo si ne bucuram ca la noi e liniste si democratie. Suntem atat de ipocriti incat vom merge si in dimineata asta la vot, ca sa ne dam senzatia ca functionam in parametri normali ca tara.

Surfand ( ) am descoperit o povestioara amuzanta si trista in acelasi timp despre ce inseamna sa stai la bloc si sa ai vecini sonati:.Este mult prea bine scrisa pentru a nu fi citita si de altii.Drept urmare:

Ca multi dintre voi, Peculiara sta la bloc, ca casa n-are. Nu e nici un secret faptul ca detest vecinii si ideea de vecini in sine. Nu suport voyeuristii, care stau toata ziua calare pe vizor, babele care insista sa ma tina de vorba despre nepotii si pensiile lor si coafeza de la 3, care ma urmareste de 2 ani sa ma tunda si sa ma vopseasca dupa standardele ei de Igiena S.R.L.

Dar salut, sunt politicoasa, evit sa ma intind la vorba si sa fac glume cu colocatarii mei, chiar daca sunt un subiect la moda in ziua de azi, fiind printre putinii locatari cu studii superioare, preocupari culturale si mai mult de o carte in casa.

Apartamentul meu este off-limits. Vecinii nu beau cafea la mine, nu sunt invitati inauntru si doar cei norocosi au onoarea sa le raspund la usa. In principiu pentru ca nu-mi merge soneria, asa ca nu aud mereu daca bate cineva la usa, nu de alta. Oricum, sunt venerata in acest bloc, iar apartamentul meu trebuie sa fie un fel de Mecca in viziunea vecinilor mei, care nu i-au calcat si nici nu ii vor calca pragul vreodata.

Insa revenind la cele mai lumesti, caci destul vorbit-am despre zeitatea din mine, de ceva vreme incoace, aflu diverse. Stiam ca exista sedinte de bloc/scara si se pare ca sunt la moda si extrem de importante, caci atunci se decide soarta blocului. Nu m-au interesat niciodata. Pana acum cateva zile…

Evenimentele au decurs in felul urmator: Initial, auzit-am fara sa vreau, ca se fac alegeri pentru presedintele de bloc. Asa am aflat ca exista asemenea alegeri. Evident, fiecare isi face reclama cum poate, ca deh, asa e in plina campanie electorala. Nu m-au interesat. Problemele au aparut dupa aceste alegeri mirifice. A iesit vecinul de 5, micutul cocalar cu care avusesem probleme alde chemat politia si altele, pentru ca romanul isi face vila la bloc, cu spart pereti si coloane romane, carpete cu Rapirea din Serai editia de Craciun si lumina cu senzor de miscare la usa.

Dar am reusit sa trec peste aceste aspecte. Cu greu ce-i drept. Problema a fost ca fostul presedinte de bloc s-a suparat ca n-a mai iesit el. Si a facut scandal. Cateva zile mai tarziu aveam sa aflu de ce.

Ma si gandeam… cata ocupatie trebuie sa ai in viata daca cea mai mare problema a ta este ca nu esti presedinte de bloc? Si asa am afla ca e chiar o functie, cu salariu de la primarie. Ok, nici asta nu ma interesa, desi nu mi-ar mai fi stricat un job in plus pe timp de criza.

Nenea de la parter – om cultivat, nu gluma, care mananca seminte de geam si are o nevasta grasa si proasta, doi copii, o fata curva si un baiat handicapat, care se joaca cu matura in fata blocului si te trage de haine din senin, iar daca te intanesti noaptea cu el, ar fi indicat sa ai 112 pe speed dial – s-a gandit ca e naspa la parter si la bloc, ca n-ai curte si balcon. Asa ca urmatorul pas a fost sa-si tranteasca balcon, actiune care m-a imbolnavit de nervi. De ce? Pai apartamentul lui e lipit de iesirea din bloc. Daca o iei inainte, iesi in strada, la dreapta treci prin fata celorlate scari, iar la stanga ocolesti blocul, pentru a-ti plimba catelul sau pentru a te urca in masina parcata in spatele blocului, unde e parcarea.

Ei, vecinul meu drag nu a tinut cont de nimic. Si-a trantit balcon fix pe aleea care duce in spate, cica cu autorizatii cu tot. Fie, macar de ar trage un ciment in ata balconului, sa refaca oarecum aleea, chit ca ii ocolesc balconul. Dar de unde… daca vrei sa ajungi in spate, ori ocolesti gradina timp de 7 minute, ori o iei prin noroi si ajungi in 2 secunde.

Ok, nu faci alee. Nervii trec. Pana acum cateva zile… cand i-a mai venit o idee. Ce buna ar fi o curte la bloc, s-o fi gandit omul. Asa ca sa-mi trag gard din balcon pana in spatele blocului, sa imi insusesc toata gradina blocului, proprietate departe de a fi personala. Si poate la vara imi plantez si panselute, imi fac o sera si cresc si un porc, 5 gaini, 4 capre si 3 iepuri. Si n-ar strica nici o fantana.

Dar a fost dragut. A pus poarta. Cu lacat. Si cheie. Cheie pe care o are el, evident. Se mai poate deschide si cu toporul. Topor pe care il am eu, evident.

Si pana ieri, asta era cea mai mare problema a mea legata de blocul in care stau.

Ieri a fost sedinta de bloc, sedinta la care mi-ar fi placut sa asist cu toporul. Din pacate, nu am fost prezenta, insa lucrurile s-au petrecut cam asa:

1. Nu sunt singura care are o problema cu gardul, balconul si nesimtirea taranilor luati de la coada vacii.

2. Fondul de rulment, in valoare de vreo 300 de milioane, a disparut intr-un loc cu verdeata, din care a fugit durerea si-ntristarea.

3. Fostul presedinte de bloc a furat banii, impreuna cu administratora, dar nu au fugit impreuna, ca ar fi fost mult prea Bonnie si Clyde. Au ramas in bloc, dand din umeri. De asta era suparat nenea ca nu a mai iesit o data, ca daca iesea, minunea ar mai fi fost acoperita multa vreme.

4. Administratora blocului fura si separat. Umfla intretinerea, umfla consumul de apa. Ma miram eu de ce consum 8 mc de apa. Ma spal, e drept, sunt o curata, dar parca nici asa… Pe principiul “lasa, ca calculez eu, nu-ti bate tu capul.”

5. In tot acest timp, de la sedinta, vecinul cu gardul si balconul se sustragea din multimea revoltata, pe motiv ca are “o reparatie” de facut, fiind, mai nou, mecanicul blocului, cu salariu fix, lunar, chiar daca bate un cui la 3 luni.

6. Fostul presedinte a strans bani ca sa repare terasa blocului. Acum 1 an. Stransi au ramas, disparuti pe parcurs.

7. A venit de la primarie fata care e responsabila de asociatiile astea de proprietari, a verificat terasa, nu era.

8. Sotia fostului presedinte de bloc a venit la usa aluia care l-a luat de guler: “Blestemat sa fii! Sotul meu a facut pareza din cauza ta, de nervi! Sa te blesteme toti dracii! etc. etc.” – L-a blestemat de toate neamurile, i-a facut farmece si alte minuni, dar nu le stiu mot-a-mot si nu ma pricep la d’astea. Evident, pareza a trecut a doua zi de pareza ce era.

9. Vecinul de la 6, un munte de om, l-a luat de guler pe ala mic si negru care a furat banii si i-a zis: “Unde pleci, da-te-n gatii ma-tii, stai aici!”

10. Vecina de la alta scara a sarit pe administratora, a paruit-o bine si i-a zis “Ce ti-as da cu o piatra-n cap!”, in timp ce administratora ii smulgea peruca.

11. Alte vecine s-au luat la bataie, din motive necunoscute sau pur si simplu ca sa simta ca fac parte dintr-o comunitate.

12. Vecinii au inceput sa urle si sa isi dea suturi si pumni.

13. Fata de la primarie s-a speriat si a lesinat.

14. A venit Politia.

15. A venit si Salvarea.

16. Nu s-a rezolvat nimic.

BONUS:

17. Acum o saptamana, inainte de toate aceste intamplari, cand veneam acasa, m-a oprit un cuplu dragut sa-mi spuna ca vrea sa se mute in bloc si sa ii zic cum e. Daca vecinii sunt ok, daca e liniste etc. Le-am spus sincer: E foarte ok. Nu sunt probleme niciodata. Mutati-va linistiti.

Si cea mai mare problema a mea era gardul…

Pam Pam!

Sursa

Jag är och har alltid varit en ganska negativ människa. Inte för att jag är sur och butter, utan för att jag är realist. Jag ser inte bara möjligheter utan kan direkt se när svårigheter kan inträffa, därför har jag lätt verkat rätt neggo. Jobbmässigt har det alltid fungerat väldigt bra för mig, jag arbetar och har egentligen alltid arbetat som en problemlösare av rang.

Att vara problemlösare innebär att jag måste vara kritisk mot arbetssätt, rutiner och förfarande. Jag måste granska dokument och system utifrån och in för att hitta en lösning på felet jag söker. Att ha en positiv anda i den bemärkelsen är rätt så svårt.

Jag är också en av de personerna som arbetar intensivt. Fort, effektivt och jag blir lätt avskärmad från verkligheten när jag sitter i mina tankar, vilket av mina stackars kollegor lätt uppfattas som arrogant. Och jag är ledsen – men jag hör er faktiskt inte när jag är i full koncentration!

Men iaf, sen jag började gå hemma har jag varit en lite mer positiv person (glad brukar jag faktiskt vara för det mesta, även om jag inte alltid har den framtoningen). Om det beror på att jag inte behöver vara negativ eller om jag aktivt valt en mer positiv inställning vet jag inte.

Största problemlösandet (och behovet av negatism) jag kan tänka mig är att fundera ut hur många blöjor jag behöver byta på varje utflykt. När mat kan tänkas behövas langas fram samt när knytet skulle böja gråta. Rätt enkelt lösta frågor alltså om ni  frågar mig.

Jag tror att jag också fick en lite mer lättsam inställning till livet när min IBS i och med graviditeten gick och hängde sig någon annanstans. Önskar så gärna att jag fick gräva den graven för alltid och fylla den med betong. Vill aldrig mer se dig, men riktigt så enkelt är det ju inte. Jag känner hur den ligger där i bakgrunden och lurar, bara väntar på ett tillfälle att få komma fram.

Det i kombination med det dygnslånga eviga mörker som härjar utomhus och en liten krasslig tjej som inte sover på nätterna gör att jag är så trött på det här. Ge mig snö – ge mig sol. Ge mig bara något annat än det eviga dygnsgrå!

Min poäng?

Idag är det 30 dagar tills vi åker. För en gångs skull ska jag vara positiv och tänka att det bara är 30 dagar tills vi åker. Det är 4 veckor och 2 dagar. Ungefär en tiondel av min graviditet. Och den var ju inte så lång. Eller nåt.

Och så vill jag att december kommer. Även om jag inte ska fira jul i Sverige så vill jag se alla andra julmysa och julpynta. Det är rätt mysigt!

Cred ca iti dai si tu seama ce e in imagine… Imagine preluata de aici

Prin acest articol nu imi propun sa te determin sa te lasi de fumat. Ar fi foarte infantil din partea mea sa cred ca te vei lasa de fumat, dupa ce ai citit un articol pe acest blog. Let’s face it, daca nu ai avut taria de a o face din proprie initiativa, orice as scrie eu aici, despre nush ce statistici si efecte monstruase ale consumului de tutun, nu te va determina sa renunti la fumat.

In 2002, la Varsovia a avut loc Conferinta pentru Tarile Central-Est Europene [Nu stiu care e acronimul pentru asa ceva, dar sunt sigur ca exista!]. Una din hotararile luate a fost aceea de a se declara o zi nationala de marcare a luptei antifumat, in care sa se organizeze campanii prin care sa se sensibilizeze populatia asupra beneficiilor renuntarii la fumat. Astfel, in cea de-a treia joi a lunii noiembrie [Da, poti verifica in calendarul din dreapta, astazi este acea zi! 19 noiembrie 2009], este celebrata Ziua Nationala Fara Tutun.

Sincer, nu prea imi pasa de Ziua Nationala Fara Tutun, pentru ca eu nu fumez tutun. Daca nu m-am apucat de fumat in liceu sau in facultate, ma indoiesc ca o voi mai face vreodata. Chiar nu ma atrage ideea de a fi dependent de ceva. De ce sa am nevoie de o tigara pentru a fi fericit? Fuck it, pot fi eu insumi si fara! In viziunea mea fericirea si actiunea de a fi tu insuti sunt notiuni interdependente, dar sa revenim la fumat si fumatori. Marea majoritate a prietenilor, amicilor si cunostiintelor (de varsta apropiata de a mea) sunt fumatori. Mai toata lumea pe care o intalnesc fumeaza si mi se pare ceva foarte deosebit cand dau peste cineva care nu o face. Serios, mi se pare ca esti mai “cool”, daca nu fumezi, pentru ca esti diferit!

Cred ca 98% dintre fumatorii pe care i-am intalnit s-au apucat pentru ca asa au vazut la altii si pentru ca li s-a parut “cool” [Da, spirit de turma; intr-o societate in care individualitatea tinde sa fie o notiune abstracta, nu ma mira] … Si uite asa, se pare ca am aflat raspunsul la intrebarea de ce dracu’ se apuca lumea de fumat, desi stie foarte bine ca fumatul prezinta doar riscuri si dezavantaje? Ei bine, o fac pentru ca intr-un moment din viata lor sunt nesiguri si simt nevoia de a apartine de ceva, de a fi la fel ca ceilalti, de a se conforma. Trist!

In concluzie, exista chestii mult mai distractive decat sa inhalezi fum, dioxid de carbon, nicotina si alte porcarii in plamani si sa traiesti cu 8-21 de ani mai putin decat ai fi trait in mod normal. Stiu, inevitabil toti murim la un moment dat, dar exista modalitati mult mai mishto de a muri!