Din 6 perechi, adica 12 sosete, am ramas cu o pereche juma ( bineinteles ca cea mai de cacat pereche din toate) adica 3 sosete. Am intrebat peste tot, am cautat in cutia postala ba chiar si in frigider fara nici un noroc. Sosetele mele dispar constant si misterios nelasand nici un biletel pe oglinda din baie sau cosu de rufe. Astept cererea de rascumparare sau intalnirea cu furaciosii de sosete ce salasluiesc sub uscatoru de haine.

Asa, si in rest viata mea decurge normal. La al doilea job am un tricou super scula ce zice asa: Kiss me! I’m irish-istible.

Vreti sa stiti ce se petrece in bucataria unui pub-baruletz-fast-food? Nu vreti, va zic io.

Nu demult am scris un post prin care ii uram un foarte sincer “la multi ani” stimabilului nostru presedinte si, totodata, ii faceam o dedicatie muzicala. Mai pe scurt spus, ii uram sa suga p..a (pula) de ziua lui.

La scurt timp, un domn pe nume “young money” mi-a atras atentia asupra faptului ca ce am facut eu a fost o magarie fara precedent spunandu-mi, ca un adevarat deontolog: “Nu e de mirare ca nu ne respecta nimeni pe-afara, daca noi romanii nu ne respectam. Probabil aveti o parere foarte buna despre voi si despre post-urile voastre.”

Frumos mi-a zis… aproape ca mi-au dat lacrimile. Mi-am dat seama cata dreptate are omul asta si imi pare rau ca nu mi-a lasat un link sau un numar de telefon. Atat de mult mi-as fi dorit sa-l pot suna, sa-i multumesc, sa plang la telefon si sa-i spun ca-mi apre rau. Mi-am dat seama ca eu, intr-adevar, aveam o parere foarte buna despre mine si mai ales, despre acel post. Apoi mi-a fost rusine. Mi-a fost rusine ca i-am urat “muie” unui om cu o cariera atat de imaculata si cu o gandire pura “democrat-liberala”. Mi-am adus aminte ca in mandatul lui Basescu mi-am pus gresie in baie, parchet in dormitor si mi-am luat si plasma de peste 100 cm… ceea ce n-am reusit in mandatul lu’ Iliescu cu mineriadele lui sau in mandatului tapului Constantinescu. Rezulta de aici ca intr-adevar, in mandatul domnului Basescu “traim bine”.

Stiati ca domnul presedinte Traian Basescu a fost primul comandant de nava roman care a explorat Triunghiul Bermudelor? Pai voi unde credeati c-a disparut flota romaneasca imediat dupa decembrie ’89? Stiu, si eu am facut marea greseala de a crede ca domnul Basescu a facut vreo magie p-acolo si a ascuns-o sub maneca. Ei bine nu…

Domnul “young money” mi-a deschis ochii. Am invatat ca in primul rand trebuie sa ne respectam noi intre noi si abia dupa aceea sa avem pretentia ca altii sa ne respecte. Am invatat ca intr-un final binele va invinge, Boc va ramane premier si precum Fat-Frumos il invinge pe Zmeul cel rau, asa si binele va iesi la iveala iar tarisoara asta va inflori precum un trandafir tanar in roua diminetii. FIX PULA !!!

Am urcat pe taburet şi am băgat capul în gaura apărută.

Când l-am scos, aveam mintea limpede.

Am însemnat pe o foaie o cruce.

Am colorat-o cu verde.

Vine primăvara!

Eh, si revenind, isi aminteste ea ca are ceva bluza bagata in triunghiul bermudelor, de care are fix nevoie a doua zi. Dar fiiixx, fara nu se poate. Deh, frig afara, “venirea iernii ne-a luat prin surprindere” mai ceva ca pe autoritatile locale cand da prima zapada, si am zis ca atata vreme cat nu e nevoie sa-mi misc eu fundul din pat, poa’ sa caute prin dulap. Si se apuca, si da-i, si scoate, si scoate, si selecteaza, si sorteaza, si pune pe caprarii. Eu, cu nasul in carte, nici nu mi-am dat seama cand in jurul neveste-mii a crescut un munte de haine din care abia i se mai vedeau capul si manutzele alea doua cu care scotea, scotea, scotea, de ma si miram unde naiba au incaput atatea intr-un singur dulap.

Cu ocazia asta am constatat doua lucruri: unu, ca nevasta-mea are mai multe perechi de blugi decat am eu de chiloti, si ca exista cu siguranta o distorsiune spatiu-timp in interiorul dulapului meu care-i permite sa stocheze muuult mai mult decat ai putea crede privindu-l de la exterior. Cam ca o posetuta din aia de dama in care incap agende, telefoane, machiaje, portofel, 10001 alte nimicuri, pixuri, caiete, si in care ar incapea cu siguranta si o bomba nucleara, o racheta sol-sol sau, cine stie, chiar un elicopter mai mic.

Mai departe pe drumul hainelor am constatat ca se pot face descoperiri arheologice in dulapul propriu si personal fara ca macar sa ai nevoie sa iti batucesti degetele dand la cazma: am retrait amintiri dragi revazandu-mi tricouri din vremea cand inca mai purtam marimea L (intre timp s-au adaugat vreo doua X`uri cu indulgenta), pantalonii de piele din vremurile de metalist rebel (vremuri aproximativ contemporane cu anii cand tricourile L intrau pe mine fara sa le pocneasca cusaturile), o pereche de chiloti contemporana probabil cu bunica (zic asta fiindca nu-mi amintesc sa-i fi purtat vreodata!!) si…piesa de rezistenta…da, ati ghicit, TRICOUL CU METALLICA, numai ca nu era al meu, era al neveste`mii si nu`l mai vazuse de cand ne-am mutat impreuna si a facut greseala sa-l depoziteze in dulapul fara fund.

In fine, ca orice arheolog care se respecta, dupa ce a dezgropat toate artefactele, a purces la clasificarea si aranjarea lor pe caprarii, tricouri la tricouri, blugi la blugi, prosoape (inclusiv unul din “zestrea” personala, cu care am venit de-acasa cand m-am mutat in Bucuresti), si punerea lor inapoi in situl arheologic pentru conservare. Si atunci, s-a intamplat minunea: pentru prima data din timpuri imemorabile…usile dulapului S-AU INCHIS! Lipite, frumos, la dunga, cum nu le-am mai vazut de muuulta vreme…ma simteam aproape ca restauratorii aceia care redau stralucirea de odinioara monumentelor abandonate. Numai ca eu nu pusesem umarul la munca deloc, doar privisem pasiv din pat cum gramada de lucruri si lucrusoare pe care le credeam pierdute pe vecie erau inventariate si clasificate pentru posteritate. Si tocmai cand nevasta-mea se ridica de jos si inchidea dulapul, m-am gandit ca as putea face cea mai porceasca faza din univers: sa-i cer un tricou de la fundul gramezii…

V-am pupat pe portofele, si s-auzim de bine!

Perimetrul considerat periculos este încadrat de Miami, Puerto Rico şi Insulele Bermude. Triunghiul Bermudelor este însă un nume contemporan. Zona nu este o fabricaţie nouă a oamenilor dornici să devină faimoşi, există o serie de păreri care aruncă întregul fenomen în cârca erorii umane, a minciunilor, informaţiilor false şi a altor motive,

Triunghiul Bermudelor era cunoscut din vechime sub numele din Triunghiul Diavolului. Cele mai multe rapoarte despre dispariţiile navelor şi avioanelor vin din secolul XX, dar prima menţiune a unor probleme în triunghi a fost făcută de nimeni altul decât Cristofor Columb.

Celebrul explorator a notat o serie de probleme care au apărut la trecerea sa prin Marea Sargaselor. Busola se comporta ciudat,  spunând la un moment dat că nu busola ar fi de vina, ci mai degrabă Steaua Nordului care îşi schimba poziţia. A doua problemă a fost vremea foarte calmă, marinarii find îngrijoraţi că la întoarcere nu vor avea suficient vânt. Cu toate acestea au fost loviţi de valuri destul de mari, deşi vântul nu bătea deloc. O a treia menţiune a lui Columb este şi cea mai ciudată, dar şi cea mai enigmatică. Marinar cu experienţă, Columb a spus că a văzut o lumină a orizont, fără nici o sursă aparentă. Cercetătorii contemporani sunt de părere că acesta a văzut probabil focurile unor perscari, de pe insulele din apropiere, dar Columb a găsit plajele pustii, fără locuitori.

Al doilea caz care a definit Triunghiul Bermudelor drept unul dintre cele mai mari fenomene paranormale de pe Pământ, este cel a zborului 19. Un exerciţiu al Marinei americane s-a transformat într-un mister după ce cinci bombardiere TBM Avenger au dispărut, fără urmă, pe data de 6 decembrie 1945. Cazul este cu atât mai interesant din cauza faptului că un avion trimis în căutarea lor a dispărut la rândul său. Una dintre cele mai interesante descrieri a zborului 19 a fost făcută de Doru Davidovici, în cartea sa, Lumi Galactice. Doru Davidocivi a fost un pilot de vânătoare şi scriitor, fiind chiar asemuit cu Antoine de Saint Exupery. În Lumi Galactice se găseşte o transcriere a discuţiilor dintre piloţi şi turnul de control. Pe lângă faptul că piloţii au raportat că busolele nu mai funcţioneză, două relatări au atras atenţia. Comandantul escadronului spune, de mai multe ori, că nu reuşeşte să găsească soarele pe cer şi nimic nu arată aşa cum ar trebui. Conversaţia se încheie cu o afirmaţie bizară: “Am ajuns la apa albă”.

Din nefericire pentru fanii triunghiului, în relatări care mai apoi s-au transformat în legende urbane, s-au strecurat şi erori. Cel mai resunător caz al vasului de peste 280 de tone, Mary Celeste, găsit fără nici un om la bord, în anul 1872. Este doar o confuzie de nume. Mary Celeste a eşuat de fapt în largul coastei Portugaliei. Un alt vas, cu numele de Mari Celeste, a eşuat pe un recif de lângă insulele Bermude, în 1864, de unde şi confuzia.

Ultimul caz înregistrat a fost pe data 15 decembrie, 2008. Un avion englezesc, BN-2A MK III, a dispărut în triunghi, la circa 12 mile nautice de insulele Caicos. Pilotul şi 11 persoane au fost date dispărute şi nu s-a putut recupera nimic din avion.

În Triunghiul Bermudelor se crede că au dispărut, fără explicaţie, în 300 de ani, circa 2000 de nave şi avioane. Pe de altă parte, compania de asigurări  Lloyd’s din Londra a declarat că în zona respectivă nu a fost un număr semnificativ de dispariţii , ţinând cont de volumul mare de nave şi avioane care străbat zona.

Principala cauză invocată a presupuselor dispariţii, care face şi deliciul cititorilor în general, este Atlantida, oraşul scufudat menţionat de Platon. Aparent acesta încă mai are o influenţă nefastă asupra oceanului. În “colţul opus”, al pragmatismului, principala cauză invocată pentru dispariţia navelor sunt zăcămintele de metan, gaz care poate schimba densitatea apei, făcând foarte uşoară scufundarea. Cei care cred în conspiraţiile mondiale sunt chiar de părere că Statelor Unite şi Marea Britanie ştiu de fapt care este adevărul.

Indiferent de cauze, paranornamale, pragmatice sau extraterestre, Triunghiul Bermudelor va fascina mult timp de acum înainte civilizaţia umană.

Sursa: realitatea.net

Era intr-o dimineata de primavara si totul a inceput inainte sa ma trezesc eu. In mod normal ma trezesc in fiecare zi la ora 5, asa m-am obisnuit, asa am fost crescut, nu ma mai pot dezvata. E regula: indiferent de ora la care ma culc, la ora 5 sunt in picioare. De data asta insa ma culcasem pe la sase si jumatate, deci mult dupa ora mea obisnuita de trezire pentru ca lucrasem din greu noaptea precedenta si hotarasem ca e mai intelept sa recuperez o parte din somnul pierdut, nu mai sunt tanar si cine stie, poate somnul asta recuperat o sa imi foloseasca candva. Nu stiu cat trecuse de cand adormisem dar la un moment dat am deschis ochii speriat si am privit in fata. Evident, o lumina orbitoare mi-a ranit retina, suficient de puternica incat sa ma faca sa inchid ochii la loc, dar nu suficient de puternica cat sa ma faca sa nu observ o pata intunecata in centrul perimetrului luminos. Am clipit de cateva ori pentru acomodare in timp ce cu mana dreapta cautam un obiect contondent pe care sa il pot folosi in cazul in care pata aceea neagra ar fi luat forma vreunui chip ostil. Ei bine, imediat ce m-am obisnuit cu marea de lumina pata cea neagra s-a materializat intr-un chip, dar nu unul ostil si mai mult, nu unul necunoscut. La mine pe geam baga capul Yo-Da, il stiti, un personaj cat se poate de real si cat se poate de pitoresc, intelepciunea populara in persoana, esenta gandirii populare, destept, dar neinstruit, muncitor, dar comod, puternic, dar firav. Sa nu exagerez totusi cu firavul, retrag ceea ce am spus. Am ramas curentat. Eu am dormitorul la etajul 1, ma gandeam ca un om normal nu are cu sa se uite la mine din exterior cand dorm. Aceeasi senzatie o aveam si la bloc. Tot timpul m-am gandit ca un om de pe strada nu are cum sa isi arunce privirile tocmai la etajul trei, neluand in considerare vecinii din bocul de peste strada care nu erau imi mai erau foarte straini. Acum sa fim seriosi, nu cred ca e ceva obisnuit sa te trezesti privit de o aratare stirba, ranjitoare, cu riduri pe fata mai adanci decat avea mama lui Stefan Cel Mare si care in plus a inceput sa incarunteasca dupa un model ciudat, un model care il face sa para o combinatie intre o zebra si doua rosii. In fata are niste dinti ciudati, latareti in partea de jos si foarte subtiri in partea de sus, galbeni la varf si negri la baza, cu un spatiu mare langa gingie intre doi dinti ce ar trebui sa fie alaturati si un spatiu mai micut, sa zicem aproximativ un milimetru catre varful dintilor, spatiu ce ii este foarte util cand sfasie pateul de ficat si alte lucruri moi cu care se hraneste. Daca zambeste mai tare dezveleste in lateralele gurii niste gingii roz cu consistenta cornoasa, iar cand rade in hohote reuseste sa dezgoleasca in fundul gurii niste colturi de masele dispuse alternativ spatial si colorate in cele mai diverse nuante de cenusiu. Buzele ii sunt crapate de vant, fata ii este inegrita de soare, de sub arcade iti arunca ocheade prin niste ochi laptosi, foarte rotuzi la partea interioara, foarte afectati de abuzuri si cataracta la partea exterioara. Oare e corect spus exterioara? In cazul lui cred ca nu, dar o las asa, pentru ca pe langa ochii ce completeaza arcadele fruntii in lateral ii flutura niste urechi care si-au pierdut consistenta cartilaginoasa, probabil datorita hranei deficitare, si au devenit un fel de piei negre si carbonizate de vitregiile naturii care la modul repaos stau pleostite in lungul obrazului iar la modul deplasare accelerata flutura astfel incat din spate ti se pare ca este animalul mitic cu doua cozi si cocoasa. Ca totul sa fie si mai idilic Yo-Da ranjea cu un zambet pana la urechi si isi tinea mainile incrucisate pe pervazul meu, cu coatele cat mai in exterior, astfel icat sa umple tot spatiul disponibil si sa castige probabil si ceva stabilitate. Nu stiu cum statea acolo, nu stiu de ce era acolo, nu inteleg de ce eram asa buimac, banuiesc insa ca dimineata nu era foarte avansata si mai mult, dupa lumina orbitoare care imi inunda dormitorul si aerul cald care intra prin fereastra deschisa imi dadeam seama ca urma sa fie o zi torida, o zi cum ii place lui Yo-Da, o zi cu un soare care iti bate cuie in cap si iti topeste seul ca intr-un cuptor imens in care nu ai unde sa te ascunzi, in care nu exista vreun loc in care sa nu bata lumina aceea intensa care te face sa iti tii capul in pamant cu speranta de a-ti proteja ochii, dezvelind astfel involuntar pielea cea mai alba de pe ceafa si expunand in acelasi timp creierul mic cumplitei radiatii calorice. Ma ridic intr-un cot si intreb:
- Ce e Yo-da?
- Am venit sa vad ce faceti. Ia ziceti, azi nu muncim?
Inteleg. Era week-end si probabil il chemasem sa mai facem cine stie ce nazdravanii prin curte. Ba nu, imo amintesc, il chemasem sa reparam ceva, urma sa fie o zi cu program in atelier, urma sa ma mozolesc de vaselina, sa imi belesc degetele cu ciocanul, sa ma ard de la sudura, sa imi prind labele picioarelor pe sub roti, sa ma lovesc cu fruntea de esapament si alte chestii asemanatoare care fac ca week-end-urile unui barbat heterosexual sa fie suportabile si inlesnesc trecerea lina de la o saptamana la alta, faciliteaza suportabilitatea unei societati sarite de pe fix si creeaza iluzia unei autonomii motrice care i-a fost atat de necesara lui Homo Sapiens de-a lungul istoriei. In sfarsit intelegeam ce vroia de la mine, de ce era la geam, atarnat de cladire la etajul 1, pricepusem de ce ma trezisem speriat si modul in care urma sa imi desfasor in urmatoarele doua zile rolul social extrem de important, rol social ce ma tine motric intre doua lumi ce ma resping in mod egal si care pana la urma reprezinta pentru mine un fel de Triunghi al Bermudelor, dar la scara gigantica, la scara evolutiei fiintei mele pe plan biologic si social. Din cuantumul gandirii filozofice am extras esenta identitatii clipei si i-am raspuns:
- Du-te-n pula mea Yo-Da, mie mi-e somn!

 Cel putin asa s-ar risipi cu folos.

Si mi-a venit aceasta idee geniala si m-am intors cu spatele la directia dorita. De fiecare data eu voiam sa dau in fatza si elasticul sarea in spate, asa ca m-am intors, cu spatele unde-mi statea fatza, m-am pregatit de o noua incercare si tocmai atunci mi-a scapat elasticul pe jos si a disparut. A disparut de tot! Nu mai e.

Nici jos, nici pe scaun, nici pe masa, nici sub masa, nici sub scaun, nici macar in pantof, ca l-am cautat si acolo. Inclusiv in buzunarele pantalonilor am cautat, in speranta ca am dezvoltat brusc niste capacitati de magician si pot sa trimit elasticul intr-un loc unde nu se asteapta nimeni. (Nu spuneti nimanui, dar m-am verificat si dupa ureche, ca acolo e un fel de loc favorit pentru magicieni. Nu era nici acolo.)

Deci elasticul a disparut si n-a mai aparut nicaieri. N-as vrea sa generalizez, dar tare mi-e teama sa nu fi disparut intr-un loc anume, necunoscut inca, un punct special in spatiu si timp unde ar mai putea disparea si alte chestii. Chestii cum ar fi roata de la scaunul meu, ca se plimba foarte aproape de locul unde cred ca a cazut elasticul… Daca am un triunghiul bermudelor in birou, si e fix linga scaunul meu? Sau macar un cerculet al bermudelor, mai mititel…

Acum astept sa vad elasticul peste doua saptamani, sanatos si voios, iesind din cerculetul bermudelor, ca navele alea din al doilea razboi mondial despre care se faceau filme sf, care s-au intors cu echipaj complet dupa 40 de ani. Estimez eu ca in cerculetul asta nu are cum sa stea ceva 40 de ani. Nu are loc. Maxim doua saptamani. Dar in caz ca e vorba numai de cateva minute, eu inca mai verific din cand in cand daca a aparut sub scaun…

Crăciunul, Mărţişorul, Dragobetele, toate s-au transformat încet şi sigur în sărbători ale comercianţilor lipsiţi de inspiraţie. Îmi amintesc cum mi-am surprins prietenii de sex masculin discutând în urmă cu ceva timp despre Triunghiul Bermudelor – 14 februarie – 1 martie – 8 martie. Pe moment m-am amuzat copios dar în ansamblu e trist ce se întâmplă.

Deşi sărbătorile cliseistice ne ancorează într-un real unanim acceptat, mă întreb cum am putea să le depăşim păstrând totuşi farmecul lor care ar trebui să fie aparte.

Fenomenele misterioase care au loc in asa numitul Triunghi al Bermudelor, zona situata intre Florida, Puerto Rico si insulele Bermude, nu mai constituie de multa vreme un subiect tabu pentru oamenii de stiinta. Si totusi, in ciuda numeroaselor teorii emise pana in prezent, enigma disparitiilor continua sa persiste.Evenimentele inexplicabile care au loc in Triunghiul Bermudelor nu reprezinta o noutate. De fapt, ele au fost semnalate pentru prima oara acum mai bine de 500 de ani, de catre Cristofor Columb, cel care la 11 octombrie 1492 mentiona in jurnalul de bord, teama care cuprinsese echipajul la vederea unor stranii lumini care se miscau la orizont.
Acesta avea sa mai mentioneze si prezenta unor flacari pe cer, precum si dereglarea busolei de la bordul navei amiral, Santa Maria.

Initial, oamenii de stiinta au negat cu vehementa existenta unor fenomene necunoscute, pretinzand ca luminile in miscare de la suprafata marii nu ar fi fost altceva decat focurile din canoele indienilor Taino, in timp ce flacarile de pe cer nu reprezentau decat urme lasate de meteoriti. Cu toate acestea, cercetatorii din secolul XX au trebuit sa se recunoasca neputinciosi in fata sutelor de dovezi care semnalau lucruri mai mult decat ciudate.

De aceste avenimente bizare s-a preocupat scriitorul american Charles Berlitz, cel care in insemnarile sale, care acopera o perioada de 26 de ani, mentioneaza peste 100 de cazuri de disparitie ale unor vase, avioane sau submarine si a peste 1000 de victime umane, fara ca vreodata sa fi fost recuperat vreun cadavru.

Disparitii inexplicabile
USS Cyclops – este cazul soldat cu cea mai mare pierdere de vieti omenesti inregistrata vreodata in Triunghiul Bermudelor. Vasul cu acelasi nume a disparut fara urma in 1918 impreuna cu echipajul format din 309 membri.

Anita – este numele unui cargou norvegian cu un capacitate de 20.000 tone, care a disparut in 1973. Anita este considerat cel mai mare vas inghitit de apele misterioase.

Freya si Carroll A. Deering – doua vase care au disparut la un interval de aproape 20 de ani, primul in 1902 iar al doilea in 1921. Semnele de intrebare care se ridica asupra acestor doua incidente sunt cu atat mai mari cu cat ambele vase au reaparut la cateva zile de la data disparitiei, plutind in deriva, fara urma de echipaj.

Spray – vasul celebrului capitan Joshua Slocum, primul om care a realizat inconjurul lumii de unul singur, intr-o nava cu panze. Spray a disparut fara urma in 1909, fara ca vreun semnal de alarma sa fi fost transmis. Slocum a fost declarat mort de abia 15 ani mai tarziu, in 1924, in timp ce misterul disparitiei sale nu a fost elucidat nici pana in prezent.

Zborul 19 – este probabil cel mai cunoscut caz din istoria disparitiilor inregistrate in Triunghiul Bermudelor. In 1945, o escadrila formata din cinci avioane americane de lupta si-a gasit sfarsitul in acelasi mod inexplicabil. Inainte ca acestea sa dispara de pe radar, comandantul celor cinci aparate a apucat sa semnaleze ca acele busolelor de bord se rotesc haotic iar apa marii si-a schimbat brusc culoarea devenind alba. Cel de al saselea avion trimis in cautarea lor avea sa dispara in acelasi mod.

Nu mai putin ciudat este si cazul unui avion de pasageri Boeing 727 apartinand companiei National Airlines din Statelor Unite, care a disparut timp de zece minute de pe ecranele radarelor inainte de a ateriza pe aeroportul din Miami. La aterizare, pilotii au declarat ca nu au pierdut niciun moment legatura radio cu turnul de control. Misterul s-a adancit in momentul in care si-au consultat ceasurile si au observat ca acestea ramasesera cu zece minute in urma. La o cercetare mai amanuntita, pilotii au observat ca si ceasurile pasagerile prezentau aceasi anomalie.