Nu te-ai saturat? Macar asa un pic? Atata efort si…pentru ce? Cred ca ti-ai pus de nenumarate ori aceste intrebari si ai primit raspunsul la ele, dar vei alege sa persisti in prostie, pt ca nu se poate defini aceasta activitate a ta in alt mod. Ai intins de atatea ori mana catre cer si asteptai ajutorul. Acesta a venit, dar nu ai stiut ce sa faci cu el. De atatea ori ti s-a intins mana, ai apucat-o asa cum se prinde inecatul si de un pai, dar cand ai ajuns la mal nu ai stiut ce sa mai faci. Si bineinteles ca ai facut ce era mai prost cu putinta, dar na…fiecare cu putirinta lui. Poate ca ar fi trebuit sa analizezi mai bine fiecare gest, sa filtrezi fiecare cuvant si sa nu te repezi ca un orbete in niste fapte care prevesteau soarta-ti de acum: solitudinea.

Ai incercat de atatea ori sa pui in aplicare tot felul de idei si planuri tampe, dar care la vremea aceea pareau a fi lucruri demne de scrijelit pe perete. Credeai ca o sa-ti pui atat de tare amprenta asupra acelui om incat refuzai sa vezi bubele din propriul cap. Ai nutrit sperante ca vei deveni un centru de interes pt acel om, dar pur si simplu negai intransigent cicatricile ingrozitoare pe care, de fapt, aveai sa le provoci. Ai vrut sa demonstrezi ca poti impune respect si sa arati ca nu plecati intotdeauna de pe pozitii egale, dar ai sfarsit prin a-l darama pe celalalt. Ai facut persoana aceea sa se intrebe daca ai dreptate, i-ai incetosat gandirea, i-ai impanzit ochii, i-ai astupat urechile, i-ai cusut buzele, ai pus-o in lanturile nesigurantei…toate astea ca s-o izolezi de realitate, de lume, de propriile idei. Ai dezbracat persoana aia de identitate si ai incercat sa-i fauresti una noua, dupa chipul si asemanarea ta si a rezistat ca o casa de chibrituri in fata unei furtuni. Cu ce-ai ramas dupa toate astea? Tot cu ce aveai mai sus: solitudine. Si abia acum ai ajuns sa-ti realizezi atrocitatile, sa regreti si sa ceri, in genunchi, clementa. Ce mai poti face acum? Nimic. Starnesti niste amintiri neplacute, primesti mila si nu iertare, dar nu suficienta mila pe cat ai vrea. Parca te-ai multumi si cu mila, numai ca sa ti se innapoieze umbra de fericire care iti lipseste atat de mult. Dar ghici ce? Vei ramane tu, cu demonii tai si va trebui sa traiesti cu ideea ca nu mai ai nicio sansa. Acum, cand intinzi iar mainile, nu le mai intinzi catre cer, le intinzi catre ceea ce trebuia sa cauti cu adevarat: umanul. Incearca sa intelegi ca aici nu o sa mai gasesti nimic uman si s-ar putea chiar sa te sperie opera ta, oricat de mult ai vrea sa crezi ca in realitate este doar un bluf si ca tu poti exploata chiar si ultima urma din ce a fost. Sa-ti fie de bine! pt ca ai luptat pt ceva-ul tau si acum, in sfarsit, poti sa te bucuri de roadele propriei creatii. O! Tu, Dumnezeu diform!

Ai incercat sa arunci lanturi peste corpul din fata ta, dar nu ai reusit sa-i prinzi si sufletul. You can’t break the spirit, it’s just the dreams that you can take. Ai incercat sa intri in “istoria” persoanei din fata ta, prin alterarile tale marete. Ai crezut ca what you do in life echoes in eternity. Bullshit…

“Which way from here
I’m caught up in the pages of my mind
And it’s not so clear
But it seems the hurt is way too much this time
Cause I see a vaine look in your eyes
Tell me, do you see the same, same look in mine
Sandpapper kisses, papercut bliss
Don’t know what this is, but it all leads to this
You’re gonna leave, her
You have deceived, her
Ooh just a girl

Now here I go again
She said I’ll break her heart again
She plays the fool again
She said I’ll break the rules again
Though I disagree
She thinks she knows me more than me
It’s so hard to see
What this voice keeps telling me

Ooh just a girl with featherweight curls
To expose all she knows you play like tease
Just a Girl with featherweight curls
To expose all she knows you play like tease
You’re gonna leave, her
You have decieved, her
Ooh just a girl” (Stephen Marley – “You’re gonna leave”)

It’s yet another one of those moments: night. You only actually realise how fucked up you really are deep down inside when you try to make a God damned list of the positive things you posses and the only thing you can write under that column is “cutting down from 1 and 1/2 packs of cigarettes to just one per day”. If you decide to balance this with the fact that you were able to write so many on the negative side that you needed to flip the paper, then you really have a problem on your hands.

You’ve let go of everything that defined you: the partying, the smoking, the rum, the poison, late nights in bars, hangovers…you name it. What did you keep from your old self? The pain, remorse, regrets, promises, rehab and a bunch of memories more or less blocked out. And what do you do when all of these come out? You break down again, just how you do every fucking time. It’s Pandora’s box for God’s sake! Every little word, gesture, scent triggers a stream of consciousness, a chain reaction which renders you useless, obsolete and apparently with no chance of recovery. But each time you get up, you regain your composure, you shake the dust off and you face the music, again and again. What can you do to change this pathetic manifestation? At least the poison and the booze seemed to have made you numb…you don’t even believe that anymore. You’re advised to let go. But how can you let go? What’s left of you? Cynicism, some form of hate, sarcasm, irony, the ability to fake a smile, a so called reason and again pain, remorse, regrets, memories, promises and the incapacity to put all of those things into words.

You know what you are…you’re just weak. You can’t express sorrow, you can’t say how sorry you are, you can’t express any of your feelings right. But you can quantify them by the goose bumps you get, the coldness that revolves around you when you’re in such a state and the frosty drops of sweat on your forehead, the blurry image and the lack of control in your limbs. You’re lost in a hole where you can’t even imagine how daylight looks like, or any type of light for that matter. You’re told to get up and fight, but you know you’re able to get up only to receive another knock-down. In a way, it’s better you can’t see this. You can only imagine it, but then again do you even want to do that? Or are you too afraid you’ll have the same reaction as mine? Do you think you’ll do the same, act the same? I say you can easily walk in my shoes and nobody would notice the difference. But you’re to afraid to admit it, let alone do it. You’re just to scared to seem human, again. You’re afraid of the pain that might occur, but you’re overlooking what is sure. You’re able to notice my crocked tie, but you fail to see the pole in your eye. I’m sorry I don’t know you anymore, I’m glad you don’t know me.

You’ll just keep avoiding this subject, as much as you can and as much as it’s humanly possible. Sure, you’ll just pretend you’re ok, you’ll try to talk about it, you’ll keep feeling like every single time you try to spill shit out you’re at a fucking psychiatrist that clearly thinks you’re insane, but knows he’s just a step away from your condition. I’m afraid that not even Papa Freud would have an answer for your case, my boy, because the kingdom of heaven was in her hands and you’ve kicked yourself out of your own happy-place. At least Lucifer waited until he got expelled…You, on the other hand, found some sort of redemption, but he might have found something more important, something that you now lack: a peaceful soul.

“I love you, why can’t love be enough?
you must hate me for what I’ve done to our love
what have I done to our love?
what have I done?
even though I smile so
my tears drop inside in a black hole
not even fears fill this void
how long does a tear take
from my eye to the ground
if not our lifetime
gotta turn myself upside down
and make it uncried (make it undone)
I gotta make it uncried (make it undone)

where are we heading? your left is my right
we’re in a dead end, hopin’ that I see the light
I broke the purest heart like a virgin skin
so innocent and free from sin
gotta turn myself in (make it undone)
I gotta turn myself in (make it undone)

I gotta turn myself in yeah
and there ain’t got no place to run
I gotta turn myself in yeah
and there ain’t got nowhere to run to…” (Patrice – “Uncried”)

Stai in barul asta infect de cateva ore bune. Deja stii povestea de viata a barmanului: si-a ucis prima nevasta pt ca a prins-o inselandu-l cu vecinul de la 3, a primit 20 de ani de puscarie pt asta, s-a recasatorit, iar cea de-a doua nevasta l-a parasit, lasandu-l cu 3 copii cu varste cuprinse intre 5 si 9 ani. Si credeai ca tu ai o viata de rahat…Scrumiera din fata ta, plina ochi cu mucururi de tigara, sta marturie plictiselii acumulate in urma ascultarii povestilor individului si a cantitatii industriale de whiskey pe care ai ingerat-o de cand te-ai asezat pe acel scaun de la tejghea.

Ca sa nu ramana balanta inclinata intr-o singura directie, ti-ai varsat si tu sufletul, iar barmanul te-a ascultat cu o atentie cu care nu erai obisnuit pana atunci, iar, de la un anumit punct, incepuse si el sa-si toarne cate un pahar de whiskey, de fiecare data cand mai cereai cate unul pt tine. V-ati tot facut cinste reciproc timp de vreo doua ore si ajunseserati la concluzia ca sunteti veri de gradul 4, dupa bunica din partea mamei, la tine, si dupa matusa unchiului tatalui, la el. Ce mica e lumea, nu-i asa? Povestile tale nu se comparau, totusi, nici pe departe cu ale lui. Cine ar putea avea o experienta mai grozava decat 17 ani, 8 luni si 29 de zile in inchisoare? Si cine dracului mai e in stare sa descrie cu atata lux de amanunte cele 6 tipuri de paraziti intestinali ai fiicei celei mici? Sau voracitatea cu care poti sa-ti mutilezi nevasta cu ajutorul suportului de lumanari, stiind ca in doar 3 minute avea sa ajunga echipajul politiei chemat chiar de tine? Dar oricum…este un adevar recunoscut universal si acceptat de toti faptul ca problemele tale vor parea intotdeauna mai grave, mai presante si mai sinuoase decat ale oricui altcuiva.

Daca stai bine sa te gandesti, te cam scarbea barmanul, dar era baiat de treaba si oricum erai mult prea beat ca sa articulezi cele mai simple dintre propozitii si sa-i explici pestilenta pe care ti-o provoaca. Cu atat mai putin ar fi fost posibila ridicarea ta de pe scaun si parasirea incintei. Mai bine dormi cu capul pe bar, decat prin cine stie ce sant, sau in fata propriei usi pt ca ti-a lipsit acea ultima scanteie necesara deschiderii apartamentului. In timp ce orele se faceau tot mai mici si “maine” devenea din ce in ce mai “azi”, se deschide usa barului si toata lumea amuteste. Barmanul isi ridica privirea din paharul pe care tocmai il lustruia, discul tonomatului sare si se mai aud doar cateva soapte…exact ca in filme. Tu nu poti sa-ti ridici fruntea din gura sticlei de Jack care te sprijina cu atata stoicism, pana cand noul tau prieten nu iti aplica o lopata de palma peste ceafa si te dezmeticesti brusc, invartindu-te incet in jurul axei scaunului. In usa statea chiar ea…

Era mai frumoasa ca niciodata. Purta o fusta neagra, un palton rosu cu un decolteu generos, o esarfa lunga, alba, o palarie neagra cu o funda alba si ochelari de soare. Era exact momentul acela al unei zile cand este atat prea devreme cat si prea tarziu pt acestia. Dar ce mai conta? Oricum nu i-ai fi putut reprosa nimic. Esarfa ii flutura usor, cu incetinitorul parca, exact ca in reclamele de la fixativ, in curentul provocat de deschiderea usii. Se apropie unduitor de tejgheaua pe care iti sprijineai in continuare jumatate din corp, privirile libidinoase fiind tintuite asupra fundului ei ca scamele de arici, dar ei nu-i pasa. Stia ca nu are ce face, ca era perfecta. (De fapt…nu era perfecta. Tocmai, era imperfecta si asta ii permitea sa fie frumoasa pt ca in asta zace frumusetea…in imperfectiune. Altfel am ramane cu o perfectiune monotona care ne-ar plictisi viata. Multumesc lui D-zeu ca exista micile defecte!) Se aseaza exact pe scaunul de langa tine si pe buzele tuturor zac urmatoarele intrebari: “Cine e tipa? Ce cauta intr-un loc ca asta? Care ii e povestea? Cum de s-a asezat tocmai langa un tip ca ala?” Ai putea da raspunsuri tuturor intrebarilor din acel bar daca ar avea cineva curajul sa rosteasca macar una. In continuare se pastra tacerea…

Dupa cateva clipe de tacere asurzitoare ea spune cu cea mai senzuala dintre vocile pe care le-ai auzit: “Un whiskey dublu…sec.” In secunda urmatoare va intoarceti unul spre celalalt, concomitent. Ea iti cere o tigara, ii oferi pachetul si i-o si aprinzi, ca doar asa se face. Fuma din tigara aia cu atata pofta incat facea tutunul din ea sa paraie cu fiecare fum. Te gandeai ce sa-i spui, dupa atata timp. Incercai sa-ti alegi cuvintele atat de bine, stiind ca esti “on thin ice”. Si timpul parea ca trece atat de greu, iar singurul tau reper ramanea tigara aceea, din care ramanea tot mai putin, cu fiecare respiratie a ta. In sfarsit ii vine si bautura. Lasa tigara in scrumiera, nestinsa, da paharul peste cap, se ridica, arunca niste bani pe tejghea, iti zice un “Adio!” sec si iese din bar, furtunos, in comparatie cu intrarea pe care si-o facuse. Tu ai ramas acolo, privind la tigara care inca ardea. Vedeai urmele acelea familiare de ruj rosu intens, pe filtrul zdrobit de stransoarea buzelor ei si nu erai in stare sa-ti explici de ce nu ai putut sa-i spui nimic.

Pe langa intrebarile ramase pe buzele tuturor de cand a intrat s-a adaugat si intrebarea:  ”Unde se duce acum?”. De data asta tu spui stins: “Departe. Acasa.” Mirati de capacitatea ta de a le citi gandurile, vor intreba de data asta cu voce tare: “Dar ce inseamna departe? Sau acasa?”.  Te vezi incapabil sa dai un raspuns pt ca stii ca te-ai contrazice singur. Fiecare are definitii proprii pt “departe” si “acasa”, iar puse in acelasi context ar insemna pt cei mai multi ca “tipa sta la mare distanta de bar”. Pt tine “departe” inseamna “nu langa tine”, iar tu numesti “acasa” ca fiind “locul acela unde cineva se gandeste la tine si catre care vei gasi intotdeauna drumul”. Dar nu vei reusi sa convingi pe nimeni, niciodata de chestia asta. Nici pe ea, nici pe restul. Vei ramane tu si cu definitiile tale. Ea va continua sa ramana un mister pt ceilalti, deoarece nimeni nu le-a putut oferi raspunsuri la intrebari, dar nu si pt tine. Si ce? Nu te incalzeste cu nimic asta. Tu o cunosti foarte bine…sau nu foarte bine, dar bine…nici macar bine, dar oricum stii mai multe despre ea decat restul. O enigma va ramane totusi in jurul ei si in ceea ce te priveste: Cum vei reusi s-o convingi ca definitia ta pt “acasa” este cea mai buna?

“De cand n-ai mai venit am o viata absolut normala
N-am nici o problema, nici una, traiesc
Ma simt foarte bine, imi beau cafeaua linistit,
Ma plimb seara pe strazi
Poate cateodata la tine ma gandesc si, si…

Si te caut in toate femeile pe care cateodata le intalnesc
Si te vreau in toate femeile pe care cateodata le doresc
Si te vad in toate femeile pe care am impresia ca le iubesc
Inca mai, mai, mai, mai gresesc…

De cand n-ai mai venit ma duc la toate filmele noi,
Chiar ieri am vazut unul
Am fost in oras, am luat niste CD-uri, le ascult cand ma trezesc
Aseara am inceput o carte noua, te vedeam printre randuri
Si asta ma face sa cred ca poate cateodata la tine ma gandesc si, si…

Si te caut in toate femeile pe care cateodata le intalnesc
Si te vreau in toate femeile pe care cateodata le doresc
Si te vad in toate femeile pe care am impresia ca le iubesc
Inca mai, mai, mai, mai gresesc…

Ma intalnesc cu toti prietenii tai care intre timp au devenit si-ai mei
Si imi spun mereu ca intrebi ce mai fac

Eu…

Eu te caut in toate femeile pe care dintr-o-data le intalnesc
Si te vreau in toate femeile pe care cateodata le doresc
Si te vad in toate femeile pe care am impresia ca le iubesc
Inca mai, mai, mai, mai gresesc…
Inca mai, mai, mai, mai gresesc…
Mai gresesc…” (Taxi – ” Te vad in toate femeile” )

Trebuie sa recunosti ca ti-a fost greu sa-ti aduni toate gandurile si sa le asterni din nou aici. Renuntasei din cauza tuturor “filmelor” proaste de care aveai parte. Vedeai doar slabiciunea din tine, dar poate ca nu iti ramasese decat asta, atunci.

Ai continuat oricum sa te gasesti macinat de defecte, vicii si slabiciune, dar partea proasta este ca aveai si timp sa te gandesti la tot ce faci. Si de fiecare data cand inserarea iti urca in suflet si linistea se asternea peste oras, incepeau franturile de amintiri sa se adune si sa formeze din nou “the bigger picture”. Si vedeai cum mai venea cate o zi care se transforma intr-o sala de asteptare pt seara. Treceai prin ea nestingherit, nu dadeai atentie detaliilor, totul era banal, era rutina, era pur si simplu o formalitate prin care trebuia sa treci ca sa ajungi la momentul care conta cu adevarat: noaptea.

E ciudat cum numai timpul asta il consacrasei decantarii, analizei si rasfoitului printre ganduri si amintiri. Ai inceput cu tine: te-ai disociat bucata cu bucata, ai dat la o parte greselile, defectele, tot ce era stricat si pe urma ai pus la loc ce ramasese: regretele, promisiunile, slabiciunea si amintirile. Te-ai ridicat pe doua picioare si ai cazut la loc, de nenumarate ori. Pe parcurs ai trecut de la un clatinat nesigur, la un mers sprijinit de pereti, la o plimbare usoara, iar acum esti pe undeva pe la nivelul unui jog cat de cat sustinut. Dupa ce ai reusit sa stapanesti arta de a merge din nou, ai invatat si cum este sa ramai mereu cu picioarele pe pamant. N-ai mai auzit de atunci: “What’s your poison?” intrebarea care iti placea atat de mult si care prefata dezagregarea ta de realitate. Ai inteles pe urma ca trebuie sa-ti ridici capul din tarana si sa-l tii sus ca sa vezi mereu linia orizontului si locul in care trebuia sa ajungi. Doamne…e al dracului de departe pana acolo!

Dupa toate astea, dupa ce in sfarsit te-ai adus pe linia de plutire, ramai cu chestiile din care te-ai reasamblat. Si incepi si din alea sa tai, incetul cu incetul, cate putin in fiecare zi. Iti reglezi conturile cu toate fantomele din trecut sau prezent, unora le dai skip, in speranta ca te vei ocupa de ele mai tarziu. Oamenii din jurul tau se schimba odata cu tine. Unii se schimba, altii nu sunt capabili de schimbare. Le lipseste motivatia, cica. Altii o fac si daca nu e cazul sau daca nu au motive. Pur si simplu…schimbarea le prieste. Sa speram ca nu se pierd pe parcurs si ca se vor putea uita in oglinda mereu si se vor recunoaste. Si ajungi sa crezi ca totul e gata, ca acum esti bine, ca nimic nu mai e de facut. Chiar iti place noul “tu” si te pierzi in agitatia zilnica si reusesti sa uiti de farasul ala de amintiri cu care nu ai stiut ce sa faci si l-ai aruncat sub covor. Pana intr-o zi…

Intr-o zi ti se declanseaza memoria involuntara. De la ce? De la un cantec, de la o bucata de plastic scrijelita cu niste simboluri neinteligibile, de la o poza care nici macar nu stiai ca mai este acolo. De la toate cele de mai sus. Si pana la urma intelegi ca nu ai rezolvat totul. Cum faci cu ea? Cum faci ca toate cantecele pe care le auzi sa nu mai fie scrise pt ea? Cum o sa reusesti sa arhivezi si ultimul dosar din fisetul tau? Habar n-ai cum, dar o sa incerci.  Si iti pierzi nenumarate ore de somn, nenumarate nopti la geamul cu grilaj, fumand tigara dupa tigara si gandindu-te cum de a aparut din nimic si nu mai dispare. Si pe urma iti amintesti: majoritatea chestiilor pe care le-ai pastrat te leaga de ea, toata vara graviteaza, de fapt, in jurul ei, toata schimbarea asta i se datoreaza, toate femeile ai fi vrut sa aiba ceva din ea si in toate incercai sa o vezi pe ea, dar nu puteai. Nu stiu daca iti dai seama, dar inca o cauti sau o astepti. Atatia pasi strambi, atatea cuvinte amare sau de care te-ai legat, atatea imagini deopotriva frumoase, dar si unele demne de incinerat. Atatea greseli parca facute de amandoi si pt care amandoi va asumati vina. Dar de ce? De ce e nevoie de atata iertare cand, de fapt, n-ai motive sa cauti absolvirea de vina cu atata ardoare pt ca oricum lucrurile acelea denumite generic “greseli” sunt vointa voastra la un anumit punct.

Si toti iti zic ca a fost o greseala. Probabil si ei ii zic acelasi lucru, dar parca nu ar conta, pt tine, cel putin, cand vezi ca mai ai un pic si gasesti si motivele pt care nu vrei s-o uiti. Si inca mai gresesti, dar nu iti dai seama si inca o vei mai face, tot involuntar. Are you really a mistake as they all say? I don’t care and I don’t give a fuck how they wish to call you and I’ll humour them and I’ll say that you were a mistake too…but loving you was definitely my favourite mistake ever made and it would probably be the only one I’m willing to make again. My room has two windows, but there’s no Sunshine coming through since you’ve left. Maybe there’s no sun outside, yet, but at least it’s not raining anymore, thanks to you.

Cum ar arăta o poezie dada despre un curs de psihiatrie.
1. Am venit să văd filme
2. Tulburarea de tip Borderline
3. Astenie fizică şi psihică, diminuarea atenţiei şi a memoriei, iritabilitate
4. Tulburare obsesiv- compulsivă; unele depresii din tulburarea bipolară; hipertensivi
5. Tulburare degenerativă (cred că am scris bine)
6. Gauser
7. Căscaaaaaaaaaaaaaaaaaaaat.
8. Pauză
9. Am auzit de candle magic
10. O fi kitschoasă sau nu
11. Se pune muzică în pauză
12. Candle magic
13. Proful pare că a adormit; dar de fapt se uită pe telefonul său
14. Scriu chestii aiurea
15. Dar tot sunt atent
16. Tulburări de conduită
17. Unii râd
18. Toţi suntem la fel (şi asta e fals)
19. Pâlnie
20. Nimic
21. Temperamentul e înnăscut, comportamentul e dobândit
22. Rezolvare
23. Fată bogată şi foarte răsfăţată, care a avut o tentativă de viol vrea un crocodil
24. Sociopatie
25. Am plecat

Comentariu: E doar o înecercare nereuşită, pentru lucruri mai serioase citiţi celelalte postări de pe blog. Mulţumesc.

Andrei Crăciun scrie Luni, 29 Iunie 2009 pe evz.ro

“În 1960, când a fost pentru prima dată inclus într-un dicţionar cuvântul „ketchup”, televiziunea era un produs recent şi rar, care abia începea să prindă culori şi sunet stereo.

Ketchupul era vechi şi global. Se pare că marinarii englezi au descoperit sosul-minune în China şi l-au dus oriunde ajungeau vapoarele lor. Adică oriunde. Adăugarea roşiilor în reţetă ar fi survenit târziu (şi total insignifiant pentru acest articol), pe la 1703. Ketchupul şi televiziunea s-au ignorat firesc, şi-au scris istoriile în paralel şi au ajuns, ambele, printre cele mai iubite şi consumate (deci profitabile) lucururi ale timpurilor noastre.

Ketchupul e folosit de peste 90% dintre americani. Ca şi televiziunea, e o afacere de miliarde de dolari anual. În România, întâlnirea dintre ketchup şi televiziune s-a întâmplat brutal şi previzibil din nevoia noastră continuă de talk-show, de vorbă lungă şi goală. Televiziunea a popularizat acest hibrid ubicuu şi găunos: omul-ketchup. Personajul-sos care se introduce în toate discuţiile, trăieşte în toate mediile şi caută toate canalele posibile pentru a-şi comunica nimicul.

Omul-ketchup crede că e adecvat la orice masă din orice televiziune şi nu obişnuieşte să rateze ocaziile de „a apărea”. Omul-ketchup se visează universal ca Leonardo Da Vinci, ştie tot, combate tot şi nu face nimic. Fenomenul anticultural al otevizării n-ar fi fost niciodată complet fără apendicele său, mai puţin studiat, „ketchupizarea”. Contribuţia omului-ketchup la perpetuarea frumoaselor noastre tradiţii (bârfa şi ţâfna, fudulia şi şmecheria) e inestimabilă.

Omul-ketchup stăpâneşte vag cunoştinţe şi perfect arta oratoriei agresive şi fără substanţă (care face rating). Se exprimă vehement, cu lejeritatea celui care nu are dileme şi posedă un infinit de răspunsuri. Omul-ketchup e bun, în mod egal, la apicultură şi fundamentalismul religios, la maidanezi şi regimurile teocratice, la muzica uşoară şi problemele sexuale ale sexagenarilor, la zoologia nevertebratelor şi tulburările generaţiei emo, la filosofia zen şi tratarea cancerului de col uterin, la Băsescu şi Bănel, la inundaţii şi emigranţi, la piaţa imobiliară şi moartea căprioarelor. Ca o încununare a operei sale, omul-ketchup e de acord şi cu teoria că nu există oameni care se pricep la toate şi o enunţă degajat.

Omul-ketchup are consistenţa mâncărurilor fast-food şi creează iluzia periculoasă că într-adevăr te-ai hrănit. Omul-ketchup se reproduce repede şi sfârşeşte prin a fi el însuşi subiect de „dezbatere” pentru demnii săi urmaşi.

Urmărim, în fond, un serial prost, fără happy-end. Omul-ketchup-originar e devorat de fiii şi fiicele sale (mai tupeişti şi mai goale), care abandonează geopolitica şi observaţiile pe seama mizantropiei la politicienii retraşi. E un sacrificiu necesar pentru a „analiza” tabieturile, amantele, excesele şi balonările omului-ketchuporiginar, devenit vedetă, autoritate şi model, iată, controversat.”

Terapia prin hipnoza este cea mai de succes metoda pentru tratarea starilor de nefericire, a depresiilor, anxietatilor si a fobiilor de orice fel, cu precizarea ca pacientul sa fie motivat pentru schimbare, afirma psihoterapeutii. ‘Terapia prin hipnoza constituie tipul de terapie care utilizeaza starea modificata de constiinta, care permite accesul la restructurarea unor continuturi psihice si ameliorarea sau chiar vindecarea unor simptome, precum atacurile de panica, depresiile care pot avea diferite cauze, tulburarile alimentare, tulburarile de somn si anxietatile’, mentioneaza psihoterapeutul Mihaela Sahlean. Totodata, specialistul afirma ca pentru aceasta metoda este foarte important gradul de sugestibilitate a pacientului.

Psihoterapeutul nu se joaca cu mintea pacientului
Aceasta metoda de relaxare si de depasire a momentelor grele poate fi folosita de oricine are incredere in terapeut si doreste sa treaca peste momentele grele, dar care nu sufera de anumite maladii psihice foarte grave, precizeaza specialistul Mihaela Sahlean. Numarul sedintelor necesare pentru depasirea momentelor grele tine de motivarea persoanelor care apeleaza la aceasta metoda, afirma psihologii. ‘‘Atacurile de panica se pot trata si in trei sedinte, dar problemele precum depresia, fobiile, pot dura si pana la 20 de sedinte’’, precizeaza terapeutul Constantin. O sedinta la psiholog costa in jur de 100 de lei.

Gandul, 3.12.2008

Durerile de spate si tulburarile de vedere fac parte din categoria binecunoscutelor neplaceri provocate de folosirea computerului, dar numarul accidentelor cauzate de caderea monitoarelor peste copiii de varsta prescolara a cunoscut o crestere dramatica dupa 1994 transmite Mediafax.
Potrivit unui studiu publicat in revista American Journal of Preventive Medicine, numarul accidentelor cauzate de echipamentele informatice a crescut de peste sapte ori din 1994 pana in 2006.

Cercetatorii de la Nationwide Children’s Hospital din statul american Ohio au mentionat peste 78.000 de cazuri de accidente serioase provocate de computere si alte echipamente tehnice, ce au fost tratate de serviciile de urgenta ale spitalelor din Statele Unite intre 1994 si 2006.

Aceste accidente s-au multiplicat cu 732% in decurs de 13 ani, inregistrand astfel o progresie de doua ori mai mare fata de ritmul de echipare a familiilor cu un computer personal (309%) in aceeasi perioada. Potrivit acestor statistici furnizate de baza de date National Electronic Injury Suverillance System, cele mai multe dintre cele aceste accidente (93%) s-au produs la domiciliu.

Printre cauzele acestor accidente au fost mentionate loviturile accidentale suferite in timpul deplasarii sau instalarii echipamentelor informatice, impiedicarea de un cablu electric, cazaturile peste aceste echipamente sau caderea accidentala a acestora peste utilizatori. Autorii acestui studiu mentioneaza si intinderile musculare cauzate de ridicarea sau deplasarea echipamentelor informatice.

Monitorul este echipamentul cel mai des asociat cu acest tip de accidente, cu frecventa cazurilor in crestere de la 11,6% in 1994 la 37,1% in 2003 si la 25,1% in 2006. Diminuarea din ultimii ani corespunde inlocuirii progresive a monitoarelor cu tub catodic, foarte grele, cu ecranele plate cu cristale lichide, cu o greutate mai mica, a caror manevrare este mult mai usoara.

Copiii mai mici de cinci ani au inregistrat cel mai mare procent (43,4% ) in randul persoanelor care au suferit accidente provocate de echipamente informatice.

Desi accidentele suferite in zona extremitatilor membrelor au fost cele mai frecvente (57,4%) in toate grupele de varsta, copiii in varsta de mai putin de 10 ani s-au accidentat cel mai des in zona capului, frecventa accidentelor de acest fel la copiii de sub cinci ani fiind de 75,8%.

Sursa: Hit.ro

Noi metode revolutionare elaborate de psihologia clinica conduc la o tratare tot mai eficienta a multor tulburari psihice. Printre acestea, psihoterapia prin realitatea virtuala reprezinta un mijloc cu un potential extraordinar de reducere a intensitatii si frecventei unor tulburari mentale.

Prin intermediul unui dispozitiv care se monteaza pe ochi asemenea unor ochelari, sunt simulate diverse situatii care produc reactii comportamentale sau cognitive. Prin expunerea la stimuli diversi care sunt creati de softul dispozitivului, pacientul isi afiseaza reactiile in fata psihologului. Astfel, poate fi simulat de exemplu momentul de decolare a unui avion. Psihologul observa reactiile pacientului si utilizeaza forma de terapie optima pentru tulburarea psihica indicata de tehnicile de diagnostic si evaluare. Ceea ce aduce nou acest tip de tratament este faptul ca psihologul are la dispozitie un simulator pentru foarte multe situatii in care pacientul reactioneaza disfunctional. 

Terapia cu ajutorul realitatii virtuale este extrem de eficienta in cazul tulburarilor de tip anxios. Anxietatea reprezinta modalitatea de reactie a persoanelor care se simt amenintate. Ea poate fi definita ca o tulburare a afectivitatii, manifestata prin stari de neliniste, teama si ingrijorare nemotivata, in absenta unor cauze care sa le provoace. De exemplu, chiar daca nu ne-a muscat niciodata un caine, putem avea comportamente disfunctionale severe atunci cand ne apropiem de unul. Terapia prin realitatea virtuala expune pacientul la stimulul care produce anxietatea. Expunerea treptata duce la desensibilizare si, in final, la tratarea acestui tip de tulburare psihica. 

Terapiile psihologiei moderne utilizeaza tehnologii avansate pentru a fi cat mai eficiente in tratarea tulburarilor mentale.