Plouă. Şi plouă şi în sufletul meu. Stropii mari se lovesc de carapacea inimii mele. O lovesc nemiloşi. La fiecare lovitură, ea se opreşte din bătut. Vântul smulge de pe ea fâşie cu fâşie. Inima se micşorează, se strânge de la frig şi se face tot mai mică. Dar vremii nu-i pasă. Continuă la infinit să lovească în ea. Mă întreb cât mai rezistă.
Ies din casă şi alerg orbeşte prin ploaie. Părul ud mi se lipeşte de faţă şi pielea îmi luceşte în lumina lunii. Un copac cade în faţa mea. L-a doborât furtuna. Pe el, copacul înalt şi semeţ. Dar nu mă opresc. Pe măsură ce vântul bate mai tare, simt că trebuie să alerg şi eu în ritm cu el. Aşa, măcar nu simt durerea. Aşa mă descarc. Mă împiedic şi cad. Rămân întinsă pe jos, în pământul rece şi umed. Rochia albă, acum e neagră. Respir greu şi întrerupt. Simt cum inima începe să plângă plânsul cel mai dureros. Atunci, afară începe să plouă şi mai tare. Închid ochii şi-mi amintesc ceea ce zi de zi încerc să ascund. Ceea ce am crezut că pot uita cu trecerea timpului. Iubirea. Dar nu, ea nu se uită. Ea rămâne adânc înfiptă în inimă ca o lipitoare. Mă cuprinde o ură amestecată cu iubire. Deschid ochii înlăcrimaţi şi în ei se citeşte focul inimii. Afară tună. Îmi amintesc că aşa şi pe mine m-a lovit iubirea. Zgomotos şi pe viaţă. E luptă în sufletul meu. Gura schiţează o grimasă. Încerc să zâmbesc. Dar în loc de un zâmbet, apare pe faţă surâsul amar al singurătăţii. Inima începe să mi se descompună în mici particole vii. Afară fulgeră! Încerc să mă descarc, şi lovesc cu pumnii în pământ. Îmi înfing unghiile în el şi cu sete iau în pumn o mână de noroi. Afară fenomenele naturii se dezlănţuie. Îmi aplec capul în jos şi simt cum sufletul mă doare. Pun mâna la inimă şi încerc să opresc lupta ce se da înăuntru. Nu pot. Natura asculta glasul sentimentelor mele şi începe sa plouă şi mai tare, tună asurzitor şi fulgerele se aruncă ameninţătoare. Încet, simt cum respir tot mai rar… mă întind şi o pace îmi cuprinse fiinţa. Închid ochii şi zâmbesc. Nu mai plouă. Tunetele s-au oprit şi în aer e miros de dimineaţă. Afară nu mai plouă. Sufletul meu a amorţit.

Am luat pt cateva ore aspect de muratura.. un sentiment tare interesant, avand in vedere ca nu puteam sa fac pasi mai mari de cativa cm pt ca nu imi permiteau pantalonii si ma simteam mai grea cu 10 kile. Tot in acest timp am realizat si de ce pinguinilor nu le e frig pe la Polu’ Nord pe la ei, pe acolo. Daca esti umed, atat de umed incat ai umple cateva bidoane de 5 L , baga-te la inghesuiala. Nu o sa regreti sentimentul de caldura, chiar daca nasu tau sta in ceafa vecinului, cotu celui din dreapta e in coasta ta, tipu din stanga aproape ca ti s-a suit in cap, iar cel din spate e practic lipit de tine si nu ai unde sa te misti.. decat cu valu.

In traducere libera, am fost la B’estFest, la Patrice si The Killers. A fost un fel de Mamaia : o scena inconjurata de multa apa, dar oameni perseverenti. nu au dat multi bir cu fugitii. doar nu am dat 100 lei pe un bilet ca sa ma duc acasa. biletu de ratb e 1,3 lei, iar eu am abonament. deci am stat, chiar daca telefoanele mele se transformasera in niste sirene, iar vantu’ ne mai futea cate-o rafala de o simteam peste tot.

Concluzia : nu am racit, deci a fost genial. Va las si voua filmuletele

Patrice – Up in my room

The Killers – Human

The Killers – For Reasons Unknown

” Have you people ever loved somebody.. it’s a wonderful thing.. sometimes it disappears just as quick.. you wake up one morning and is gone without a trace, but you want it back and you want to fight for it.. “

ma cam doare si in cot.. nu am mentionat. (la propriu)

durerea persista de ceva zile, cand m-am accidentat frontal si in mod direct cu biroul.. de doua ori.. consecutiv. who could’ve thought ? In casa ma fac afis, ma pliez dupa tot mobilierul detinut, ma metamorfozez, ma transform. Si daca ies din casa, ori ma inec cu codul lor galben prazuliu cacaniu cu tenta de cacaniu prazuliu galben ori ma trazneste, ma prajeste, ma perpeleste, ma catapulteaza, ma ejecteaza un fulger. io acu ce fac? pot sa imi iau CM? (asta era pt teamleaderu’ meu care a zis ca o sa se uite pe blogu meu sa vada daca m-am dat in vileag cu motivu real pt statul meu intre cei 4 pereti) pliiiiz . sufar de agorafobie si cealalta fobie, de stat in casa (nu stiu denumirea, dar nici sa dau sarci pe google nu dau, ca sa par culta).

azi m-a trecut un fior de dor. era asa trista privelistea incetosata de afara si rafalele de ploaie si vant nu mai conteneau. mi-am infipt doua din minunatele mele degetele in urechiuse si tot ce mai auzeam mi-erau gandurile.. sau neuronu care se zbatea de pereti si crea un ecou persistent. i miss himym . ah, plus de asta, urasc ploile acestea torentiale, pt ca imi fura mie conexiunea la internet si fac apoplexie (daca ma mai intreaba careva ce e aia apoplexie, atunci sper sa faceti voi apoplexie, nu eu).

si.. iaaar m-am lovit in cot! sunt fantastica. am reusit performanta unui hattrick de zile mari. Cand eram mica si ma loveam in cot, bunica mea imi zicea ca o sa ma intalnesc cu un prost. So far, mi-am vazut doar reflexia in oglinda.. sper ca asta nu se pune la socoteala.

mi-e lene sa mai scriu. predau legatura.. de marar. Andreea?

Ploua neincetat de cateva zile. Plina de entuziasm urc tiptil  si ma furisez in patul afanat si calduros de la mansarda departe de ochii curiosilor. Aici e locul ideal unde imi vindec sufletul prin terapia necontenita a ploii…unde pastrez si slefuiesc amintirile de odinioara. Atat de profunda este ploaia uneori incat nu-i pot rezista. Ma duce cu gandul departe de problemele cotidiene…intr-un univers numai al dorintelor mele. Nimeni si nimic nu ma poate sustrage din visarea acompaniata de zumzetul ploii. Cu totii avem darul de a visa, dar prea putini dintre noi stiu sa-si transpuna visele in realitate…o realitate cruda uneori, dar mult prea usor de infruntat. Ploaia mi-a soptit un secret: cu cat ai mai mult control asupra mintii tale cu atat esti mai castigat. La inceput se revarsa usor peste munti si vai apoi devine din ce in ce mai impunatoare atingand punctul culminant. Se transforma intr-o ploaie torentiala cu tunete si fulgere apoi se calmeaza si revine la starea ei initiala: o ploaie mocaneasca, de munte, dar totusi una controlata. In calatoria mea prin viata se intampla sa am parte de experiente mai mult sau mai putin placute. Prin cugetarea ploii si maturitatea pe care ar trebui s-o dobandim cu totii la un moment dat am descoperit ca  pot depasi unele momente mai usor decat m-as fi asteptat. Asa ajung sa-mi recapat libertatea gandirii si sa vad lucrurile atat de limpede incercand apoi sa  mentin o constanta. Am incredere in ploaie si o ascult cu mare interes. Tuna si fulgera ea insa multe semnale pozitive imi transmite. Nu-mi ramane decat s-o astept pe urmatoarea…o alta viziune, o alta ocazie din care sa mai invat cate ceva. Atat de bine ma simt in mansarda in preajma ploii…ma ajuta sa ma regasesc si sa-mi recastig vointa lasata-n urma! O ploaie, o etapa dificila din viata mea depasita!

Bai fratilor nu stiu ce am da mi-e o frica de fulgere si de tunete de-nlemnesc.Deja observ ca a inceput sa se si agraveze,wtffff.

Intamplare intamplatoare face ca in seara de 14 mai, joi spre vineri,mai precis aseara a inceput pe la 4 si ceva o dintr-odata o ploaie,si nu  ploicica de vara frate,ploaie daia cu tunete si fulgere de  zguduie si termopanele.Eu de obicei cand ploua asa cu tunete si fulgere noapte dorm de sare plapuma dupa mine,si ma trezesc dimineata cand ies afara cu baltile pana la gat.

Aseara nu a fost sa fie asa,cand a inceput ploaia aia din tot somnu meu m-am trezit speriat cu alarmele de la masinile din parcare pornite toate si cu o lumina care imi lumina casa pentru o fractiune de secunda.

E prima data cand ma trezesc noapte asa,dar sper sa fie si ultima,ca m-am cam speriat:D

De pe atunci, de când am înţeles ce este vinul, mi-am dorit să umblu printr-o vie, că are parfumul ei aparte, îmi spunem. Nu sunt un „cunoscător”, doar un trecător pe ici-colo. Dar fără discuţie că via are parfumul ei, altul mereu şi mereu, chiar dacă pentru băutor contează doar buchetul ridicat la gura cupei, floral şi unic. O să povestesc, prin imagini, experienţa din 25 martie 09, aşa cum am trăit-o la o vie de pe dealul Vişani la Bârnova, lângă Iaşi. De la o vreme încep să cred că doar ceea ce poţi cunoşte cu toată fiinţa, prin urmare simţi, percepe, savura, senzaţia pusă în sufelet cu proprii nervi, e tot ce contează. Senzorialul deasupra orice, aş putea clama,  preluarea de informaţii de prin enciclopedii, ca pură exersare a deşteptăciunii, pentru mine e un demers tot mai steril… Când scriu despre pictura murală nu o caut în albume ci pe ziduri, greşesc ? Dealul Vişani, destul de abrupt şi clisos, ţine de zona viticolă Bucium. Acum e o podgorie din care va ieşi o viitoare marcă de vinuri, Casa Olteanu. Au un vin excelent. E plăcut să acompaniezi capriciile vremii cu o cupă de vin suav. La amiază era senin, locul, mănăstirea Cetăţuia şi Iaşul din zare erau însorite. Pe la două după amiază se adunau norii. La patru era viforeală cu tunete, băteau oblic fulgii alungaţi de martie, zburătăciţi cu dangătul de clopot ceresc, într-un miezul nopţii coborât prea devreme pe dealuri.

(Fotografii D. A. din 25 martie 2009. Nu am adăugat nici un efect de culoare, aşa lumina soarele la asfinţit, aşa era cenuşiul ninsorii şi albastrul înnoptării printre şerpuirea butucilor de vie.)

Intr-un post anterior am vorbit (pt mine si pt persoana mea, fanii mei no 1 ) despre muci si am fost aspru criticata.. ei bine, m-au atins criticile  nici macar in cur ca m-ar fi durut.. azi, doream sa va impartasesc despre cãcãrile figurative, metaforice.. alea de vin de undeva din strafund.. in cazul meu, tocmai se isca o furtunica pe acilica pe la mine .. din aceea cu fulgere si tunete care pe mine ma face sa ma cac (la figurat) pe mine de frica. da ce? nu stiu de ce.. v-as fi luminat si probabil m-as fi luminat si pe mine. dar unii, ar fi tare fericiti pt ca e un moment din viata mea cand iau pozitia “mute”, fac niste ochi cam cat un capac de roata de bemveu si ma bag cu capu la cutie.. pe unde apuc : pat, patura, cu fata la colt, debara, masina de spalat.. etc.

sunt atat de “draguta” incat atunci cand vad o luminita pe cer, duc instantaneu mainile la urechi si inchid ochii.. si apoi deschid doar un ochi, desi eu nu aud cu ochii.. am si eu o speranta ca cineva ma va linisti ca “it’s all gone”. asa ca daca vedeti vreo persoana dubioasa pe strasse cu mainile mergand la urechi si eventual cu ochii inchisi, va rog ocoliti-ma .. nu v-am gresit cu nimic pt a fi calcata ).

acu sunt cu ochii divortati in doo .. cu un ochi vad ce scrijelesc aici si cu unu ma uit pa geam. sunt sensibila rau, ce dracu!

Yo soy una muher “without” cojones

ah si ca tot mi-am adus aminte sa las aci o perla auzita la meine job.. ala shmecher din pipera.. dupa cum am mai mentionat prin multe alte enspe/tzanshpe mii de posturi .. lucrez intr-un call center (nu ma laud, doar mentionam ca sa inteleaga gloata mai bine ideea pe care mi-o voi expune) ceea ce implica interactiunea in masa cu telefonu’ .. si suna un nene:

Agentul (adica unu din colegii mei) : Va rog sa vorbiti mai tare , pt ca se aude slab si intrerupt.

Clientul : Stiti de ce se aude asa? va zic eu.. se zbenguie o pasarica pe fir, mai incolo.

Incercam cu greu sa ma adun de pe jos.. de ras. Si cica noi tb sa fim seriosi.. cum maaaa, cu asemenea perle. eu una nu pot!

Mi s-au impacat ocheanele.. poate pt ca se facut noapte si in fata sunt multe blocuri si multe luminite.. una in plus in minus nu se observa. I’m safe.. ma duc sa ma schimb

Va rog spuneti-mi ca am imbatranit si ca mi se pare.

Desi timpanul de 31 de ani nu e la fel ca ala de 12, si asta nu pentru ca ar fi mai elastic, caci nu-i (de aia striga la mine al meu de 3 ori ca sa pricep o data, mai ales cand incearca sa-mi comunice ceva si eu sunt la spalat de vase, in zgomot de apa de Cotroceni, cu presiune corespunzatoare), ci pentru ca timpanul de 31 de ani trimite informatii unui creier de 31 de ani, deprins sa dea atentie marita detaliilor, mai ales ca a terminat de procesat mare parte din chestiile majore, totusi acuitatea auditiva selectiva creste cumva, paradoxal…

Deci spuneti-mi ca-s batrana si ca mi se pare.

Mi se pare ca tunetele de acum, mai ales astea din ultima saptamana din Bucuresti, crapa si trosnesc mai tare si mai aproape decat acum 10, 15, 20 si 25 de ani.

Voua vi se pare a fel?

Hai, spuneti-mi ca nu, spuneti-mi ca mi se pare, pentru ca altfel am sa trag concluzia ca Apocalipsa e aproape si numele ei e incalzirea globala, subtierea stratului de ozon, efectul de sera…

Aseara in Timisoara

Am avut norocul ca in ultimii ani, locatia serviciului meu sa fie la periferia orasului. Este un mare avantaj pentru mine: desi la birou am mult de lucru, de multe ori problemele si nervii mai dispar daca imi acord 5 minute de relaxare , privind natura! Pana acum cateva luni, priveam padurea (ce mai ramasese din ea). Padurea e plina de intelesuri in orice anotimp. Are farmecul si misterul ei!

Vara ieseam si alergam prin ploaie cu colegele, iarna ne aruncau colegii in zapada, primavara ne duceam prin padure pentru a culege floricele, iar toamna faceam gratare (de fapt p’astea le faceam de ziua fiecaruia ).

Cand ridicam ochii din monitor, vedeam padurea. Erau veverite, capre, cai, arici si catei! Iarna trecuta era o masina infipta in fundul lui Gugalas, din cauza ghetusului si a vitezei…dar asta nu se pune!

Acum nu mai am padurea, dar am privelistea pe care am surprins’o in poze. Tot e ceva.

Raeka

tunete de dor fierbinte,
zambete,
cand plang si simte
netezesc covorul aspru,
o sa levitez!
sihastru’
ma indruma spre poveste,
eu sunt cel fara de veste,
vata mea de cer e totul,
zaharul alinta potul!
visul mi-a suflat iar vantul,
uneori nu simt pamantul!
desi orb ma vad in cadru
uita-ma, covor prea tandru!