Juriul Nobel a explicat foarte clar preferinţa pentru Herta Müller aflată la concurenţă cu un gigant al literelor  ebraice, un “posedat” de verva spirituală precum  Amos Oz. Este amuzant că Nicolae Manolescu  lansează doar “Este, fara doar si poate, un tilu de mandrie pentru Romania, nu putem uita ca este romanca. Evident ca exista o legatura cu Romania in opera ei”*, fără să prindă motivul de pură critică literară al juriului : “concentraţia poeziei”.  Exact pentru acelaşi motiv  au fost nominalizaţi, –la vremea lor–, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. “Concentraţia poeziei” arată prezenţa tropilor, aici deja este arătată influenţa umanismului bizantin care nu a murit.  Termenul “bizantin” este denigrator, inventat de triada iluminiştilor Montesquieu-Voltaire-Gibbon, pentru a obtura din istorie termenul ROMANIA, cum se chema de fapt acel “bizantinism” cu nume pocit. Von Keyserling, în perioada interbelică, surprindea mai bine acest aspect de viaţă literară nouă pentru Romania. Dacă socotim că scrisul românesc liber începea de pe vremea domnitorului Vasile Lupu care venea de pe Via Egnatia, ei da, este vorba despre influenţa umanismului bizantin de pe Via Egnatia. Sîntem, poate, în ontologia lui Castoriadis, născut în cel mai important oraş de pe Via Egnatia. Să gândim în mentalitatea matricială, nu în mentalitatea siloz, cum ar fi dacă vom insista că Herta Müller  aparţine strict culturii germane.

*http://www.romanialibera.ro/a166966/scriitoarea-de-origine-romana-herta-muller-a-primit-premiul-nobel-pentru-literatura.html

Titus Filipas

Umanismul Bizantin târziu influenţează literatura noastră  ca umanism venind din mediteraneana Creta, şi umanism de pe Via Egnatia – cale de uscat pe unde au traversat peninsula balcanică, spre Occident, cărturari în bejenie cu manuscrise salvate de la Constantinopol. Influenţa Umanismului Bizantin era evaluată de Mihai Eminescu în primele versuri din “Epigonii” :  “Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine/Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,/Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,/Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,/Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.”

Titus Filipas

Am citit recent pe blogul Proortodoxia, articolul :  http://proortodoxia.wordpress.com/2008/05/20/cercetatorii-au-dovedit-ca-bolile-pot-fi-vindecate-cu-ajutorul-rugaciunii/#comment-138 , care face mult prea frecvent referire la minuni petrecute în bisericile pravoslavnicilor.

Cu tot respectul cuvenit, îndrăznesc să  spun aici că noi, ortodocşii români, nu trebuie să dăm totdeauna mult credit celor spuse în bisericile ruseşti care sunt  închinate partriarhiei de Moscova.  Pentru că în felul acesta negăm indirect drepturile noastre legitime româneşti, în primul rând acela de a fi moştenitori  ai sintagmei–sigiliu  Nova Roma*, sintagmă afirmată de conciliul  de la Constantinopol din anul Domnului 381. Lucrările acelui conciliu, realmente un think tank dacă spunem lucrurilor  folosind termenii cei mai moderni, au fost supervizate de Sfîntul Ierarh Grigore Teologul (ori Bogoslovul, dar această denumire este folosită abia după inventarea limbii artificiale şi sacre chemată  slavonica de către sfinţii cărturari bizantini Fotie, care aşeză principiile gramaticale, apoi fraţii Chiril şi Metodiu, care implementară acele principii ale umanismului bizantin).   Partriarhia  de Moscova, să nu uităm, pur şi simplu a furat ** de la noi sintagma–sigiliu  Nova Roma.  Motivele de putere pur politică, la început numai peste Rusii, apoi peste întreaga lume, au fost evidente. Să amintesc unele fapte vechi, în primul rând apocriful lui Filofei. Scrisoarea călugărului Filofei din Pskov adresată fiului Sofiei (ori Zoe -Sofia, fiica lui Toma Paleologul, frate al lui Constantin al XI -lea Paleologul, ultimul împărat la Constantinopol, se creează mitul că Rusia moscovită preia drepturile Paleologilor), Marele Cneaz Vassili al  III- lea (1479 – 1533) care la 1510 cucerea oraşul Pskov, îi precizează acestuia şi semnificaţiile Rusiilor  unite:  “Două Rome au căzut. Cea de a treia Romă s-a ridicat acum.” Scrisoarea este de fapt un text apocrif!  Pentru noi contează în mod absolut această această subliniere. Dar mai  contează, în sens relativ,  starea de spirit în Rusii care ducea la crearea acelui document apocrif, mărturisind pentru starea ignară a călugărului generic Filofei. În anul Domnului 1589, este foarte surprins de această  stare de spirit ignară şi agresivă, –acum este tot la fel!–,  patriarhul Ieremia al II-lea de la Constantinopol, care  călătorea  în Rusii pentru a colecta ajutoare. Clerul rus profită. Îi cere imediat să recunoască o biserică autocefală la Moscova, capitală pe care să o declare “Cea de a treia Romă”. La început, marele teolog şi cărturar   Ieremia al II-lea rezistă la aceste presiuni lipsite de elementară civilitate.  El ştia mult mai multe decât ruşii pravoslavnici. Anume că  epitetul “a treia Romă” avea  o semnificaţie apocaliptică!  Dar muscalii pravoslavnici insistă în ignoranţă, fără să realizeze că vor chema Apocalipsa bolşevică peste ei. Grecul Ieremia al II-lea cedează aparent, însă redactează un document conţinând de fapt numai venin prin recunoaşterea patriarhului Iov la Moscova – “a treia Romă”. Abia prinţul nostru Dimitrie Cantemir îl lămureşte în 1721 pe imperatorul Petru cel Mare despre adevărata semnificaţie din actul scris de patriarhul grec Ieremia al II-lea de la Constantinopol la anul 1589. Incontestabil,  Petru cel Mare detesta prostia, şi  desfinţează imediat prin ukaz  patriarhatul apocaliptic de Moscova.  Stalin reînfiinţează în anul 1941, nu prin ukaz  publicat ci în mod tacit***, patriarhatul apocaliptic de Moscova. Ortodocşii români nu trebuie să acorde credibilitate  patriarhatului apocaliptic de Moscova.  Iar pentru că a fost investit cu funcţia de locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei, unde a predicat pe vremuri Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare, – teolog şi filosof, un geniu mai mare decât Albert Einstein–, patriarhul BOR este îndreptăţit să vorbească şi pentru pravoslavnicii ruşi.

*Denumirea Nova Roma se atribuie oraşului Constantinopol. Dar ea nu a fost dată de Constantin cel Mare, fondatorul oraşului la  anul Domnului 330 şi el însuşi decedat la  anul Domnului 337, ci de conciliul bisericesc din 381 AD, care a funcţionat ca un grup de reflecţie (think tank) din Romania Orientală.

** În acel grup de reflecţie, conciliul bisericesc din anul Domnului 381 AD, chiar se gîndea extrem de intens asupra unei situaţii de criză din Balcani. Astfel, la anul Domnului 378  muriseră  în bătălia de la Adrianopole “ultimii romani autentici”  din Balcani alături de împăratul Valens. Dar imperiul roman trebuia menţinut, aşa gîndea şi Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare, care murea la anul Domnului 379 (vezi şi lucrarea lui G.F. Reilly, Imperium and Sacerdotium According to St. Basil the Great. Washington, DC, 1945). Colegul său la facultatea de filosofie din Atena, Sfîntul Ierarh Grigore Teologul, îndeamnă conciliul  din 381AD să lucreze pentru salvarea imperiului roman.  Aşa apare sintagma – sigiliu  Nova Roma chiar la acel conciliu.  Să interpretăm prin analogie semnificaţia sintagmei. Dacă Roma adevărată era în Latium, atunci Nova Roma se găsea  în Novum Latium. Această sintagmă – sigiliu  Nova Roma era de fapt recunoaşterea fenomenului ‘socii’- alizării traco – daco- moesilor şi ilirilor din Balcani (vezi şi denumirea Romanaţi, ca teritoriu şi populaţie). Moscova expansivă nu a îngăduit niciodată menţinerea unui Novum Latium în spaţiul carpato–  danubiano – pontic.   După ce Suvorov trece Bugul, începea  rusificarea  masivă şi forţată a populaţiei majoritare româneşti locuitoare  a teritoriului dintre  Bug şi Nistru. De altminteri oştenii suedezi care l–  au însoţit pe regele Carol al XII în anul 1709 în campania  militară pe istmul baltico–  pontic vor mărturisi că atunci populaţia majoritară între Bug şi Nistru era românească. În arhivele din Stockholm se păstrează acele documente doveditoare ale drepturilor noastre istorice asupra teritoriului dintre Nistru şi Bug. Nu întâmplător mareşalul Antonescu ţinea să negocieze armistiţiul cu URSS  tocmai la Stockholm, şi sub medierea diplomaţilor suedezi, care ştiau ce documente se află în arhivele lor, după cum, bineînţeles, ştiau şi sovieticii. Dar copii bine autentificate ale acelor documente se păstrează de asemenea în cancelariile din Londra şi Washington DC. Astfel, Winston Churchill, despre care– i greu să bănuim că era simpatizant al mareşalului Antonescu, scrie în memoriile sale pentru care a primit premiul Nobel la Stockholm, că anglo –americanii recunoşteau drepturile istorice ale românilor pînă la rîul Bug. Deci, în acord cu textul lui Winston Churchill, marea greşeală a lui Antonescu nu a fost trecerea Prutului, nici măcar trecerea Nistrului, ci trecerea Bugului!

***pentru mobilizarea energiilor ruşilor pravoslavnici în lupta contra “ocupanţilor fascişti”.  

Titus Filipas

Se constată şi se recunoaşte acum că există o fenomenologie a undelor culturale şi inovative cu diverse perioade.

Primul cugetător de la noi care surprinde această fenomenologie a fost filosoful Vasile Conta (1845 – 1882), un exponent al ideilor burgheziei româneşti radicale. În Teoria ondulaţiunii universale, Vasile Conta publica acele cugetări la anul 1877. Este o certitudine că exemplare ale tipăriturii ajungeau şi în Bucovina.

La Universitatea din Cernăuţi, înainte de primul război mondial, preda un tînăr profesor pe nume Joseph A. Schumpeter (1883-1950). Care va mai ţine cursuri magistrale de economie politică şi la alte universităţi prestigioase din Europa, înainte de a emigra pentru a înregistra apoteoza carierei lui academice la Harvard University. Acolo, Joseph A. Schumpeter impunea în ştiinţa economică  pozitivă sintagma ‘creative destruction’, adică distrugerea urmată de creaţie (dansul lui Shiva, dans “unduit”,  era o metaforă), precum şi teoria ondulaţiunii universale, pe care o va specula şi scriitorul anticipativ american Alvin Toffler în lucrarea The Third Wave.

Salut faptul că domnul Răzvan Codrescu, vezi

 http://www.romanialibera.ro/a122762/dueluri-care-nu-au-mai-avut-loc.html , focalizează spre  atenţia noastră lupta lui Dan Botta cu Lucian Blaga pentru prioritatea ideii de ‘unduire’. Eu trasez începutul la Conta. Dar probabil că el, Vasile Conta, se baza pe surse mai vechi ale ideii, despre care lansez ipoteza că este prezentă în spaţiul de civilizaţie a excelenţei din Romania Orientală cel puţin de pe vremea primului umanism bizantin.

Titus Filipas

Fotografia care iluminează coperta blogului La porţile Orientului, vezi http://laportileorientului.wordpress.com/, este fotografia prinţesei  Bălaşa Cantacuzino ? Întreb aceasta după ce am comparat atent (în măsura în care îmi permite prezbiţia) iluminura de pe blogul menţionat, cu fotografiile care acompaniază  articolul In search of “Balaşa Cantacuzène” 5, by James O’Fee, care poate fi accesat la adresa :          

http://www.impalapublications.com/blog/index.php?/archives/2328-In-search-of-Balaa-Cantacuzene-5,-by-James-OFee.html

Ştiu că în perioada comunistă, prinţesa  Bălaşa Cantacuzino ţinea un jurnal personal ilustrat cu desenele ei, jurnalul o ajuta să găsească forţa de rezistenţă spirituală la opresiunea comunistă de inspiraţie cominternistă. Acel jurnal a fost confiscat de securitate. Fostul deţinut (politic?!) Constantin Ticu Dumitrescu ne asigura că absolut nimic din ce a confiscat securitatea în percheziţiile amănunţite (aici pot să depun mărturie!) pe care le efectua înainte de arestările de la domiciliu nu s – a pierdut, documentele se păstrează în arhive.

Este timpul să întreb ce studiază de facto oamenii aceia de la CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii)? Ei sunt destul de şcoliţi să ştie că trebuie să aleagă din Arhivele  Securităţii propriile lor ţinte de studiu, ţinte care interesează realmente societatea  românească. Omeneşte vorbind, cred că obiectivele studierii Arhivelor  Securităţii ar trebui orientate spre găsirea şi restituirea publică a mărturiilor scrise despre epoca de represiune, vorbesc despre manuscrisele literare şi jurnalele personale, printre care şi jurnalul prinţesei  Bălaşa Cantacuzino. Securitatea a confiscat manuscrise inedite din opera unor mari scriitori români care au suferit represiunea regimului comunist. De ce nu a cerut vreodată poetul proletcultist Mircea Dinescu, reprezentant tipic pentru noua „burghezie roşie” şi forţa ei de acum, restituirea manuscriselor confiscate de securitate de la poetul şi prozatorul Vasile Voiculescu ?

Deoarece Biserica Ortodoxă Română a protejat mişcarea culturală Rugul Aprins al cărei umanism bizantin l – a influenţat şi pe Vasile Voiculescu, cred că BOR are acum obligaţia morală să dea în judecată CNSAS –ul,  în mod special  pe membrul Colegiului  CNSAS Mircea Dinescu,  pentru că ei nu au căutat şi nu au restituit ortodocşilor, dar  şi tuturor românilor interesaţi de cultura de calitate iar nu de umplutură, manuscrisele marelui Vasile Voiculescu!

Titus Filipas 

Ceea ce impresionează la teologul Cristian Bădiliţă este curajul intelectual prin care demolează teoria intelectualului evreu Moses Gaster considerată până acum la noi doctrină sacrosanctă,   o ipoteză literară despre influenţa textelor neamţului Richard Kunisch asupra Luceafărului eminescian. În vremea studiilor sale în Occident, Cristian Bădiliţă descoperă, Iată!,  documente ce racordează tema Luceafărului eminescian la iluminismul scoţian din secolul XVIII.

Mergând pe calea deschisă de cărturarul Cristian Bădiliţă în cultura română, aflu cu plăcută uimire că Mihai Eminescu primise inspiraţia pentru poemul Luceafărul din prima carte a lui Enoh, la care el accede prin mijlocirea unor tălmăciri, prezentări şi sinteze în limba germană. Este într – adevăr remarcabilă extensia influenţei culturale a  iluminismului scoţian asupra culturii române!  Când Limba Română era aproape sugrumată de  jugul fanariot, cartea ‘1 Enoh’ fusese adusă  la 1773 din Etiopia în Europa de către exploratorul scoţian James Bruce. Acela care descoperise şi izvoarele  Nilului Albastru. Acum ştiu de ce vroia Mihai Eminescu să înveţe a citi  în slavonă. Pentru acces la cartea ‘2 Enoh’, ce exista doar  în slavona foarte veche.

Mihai Eminescu  arăta un deosebit respect (sau poate interes intelectual special) faţă de  gramatica generativă bizantină instituţionalizată  în textele din  Oikumena slavonică. Această  gramatică va fi de altminteri şi nucleul de autentificare pentru ideologia panslavistă din secolul XIX, care apare practic în acelaşi timp cu ideologia sionistă, ea însăşi născută prin sciziparitate din ideologia comunistă care nega Haskala. Mihai Eminescu îşi schiţase un vast program de lectură a textelor  din  Oikumena slavonică, începând cu  a doua carte a lui Enoh, un text apocaliptic pseudoepigrafic evreiesc care în secolul XIX mai exista numai în slavona foarte veche. Aceasta demonstrează foarte clar că  între actualii evrei ashkenaze şi  vechii evrei descrişi în Testamentele creştine nu există vreo punte biologică, vreo punte genetică, vreo punte demografică, şi că pretenţiile evreilor ashkenaze la drepturile de moştenire ale “poporului ales” de Dumnezeu nu au vreo justificare!

Titus Filipas

Găsim  abstractizarea quintesenţială atât  în isihasmul ortodoxiei bizantine – gândire abstractă care înfloreşte în timpurile împăraţilor Paleologi, cât şi în ştiinţele occidentale moderne. Se ştie că la Universitatea din Constantinopol, Grigore Palamas citea  insistent şi texte seculare de fizică şi meteorologie. Nu doar pe Aristotel. La conciliul de la Ferrara (1438-39), atunci când occidentalii au cerut ca Fizica lui  Aristotel să fie luată drept modelul mişcărilor, un tînăr palamit ripostează că Aristotel este depăşit. Ne putem întreba dacă el nu cumva ştia despre un alt Pseudo Aristotel mai drept în construcţia imaginii fizice despre lume. Oricum, să nu uităm ca Grigore Palamas ne învaţă că este bine să ne întoarcem gândurile asupra naturii. Însă tot el ne avertizează  că  acest tip de cunoaştere nu ne va furniza niciodată cheile pentru realitatea spirituală. Grigore Palamas se bizuia  în primul rând pe scrierile teologilor cappadocieni din secolul IV,  cei care studiaseră filosofia la Academia din Atena. În anul 1330, Ioan Cantacuzino, primul –ministru (‚Megas Domesticos’)  al imperiului  bizantin pe vremea împăratului Andronicos al III-lea, îl  angaja  pe Varlaam din Calabria (anul naşterii nu se cunoaşte, a decedat la 1350) ca profesor de filosofie la universitatea imperială din Constantinopol. Trebuie să precizăm că Varlaam din Calabria venea la Constantinopol chiar din inima renaşterii umaniste  italiene. Sîntem îndreptăţiţi să zicem acestea,  întrucât Varlaam din Calabria  a fost profesorul ce l-a învăţat limba greacă pe poetul Petrarca. Aceasta se întâmpla pentru că provincia Calabria din Mezzogiorno fusese ‚themă’ bizantină, şi influenţa culturală greacă nu dispăruse. Inspirat de umanism, Varlaam din Calabria  introducea ‘transcendenţa’ ca  index pentru  “altă lume”. Alexandru  Paleologu, în celebra sa exegeză „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu“, plasează  romanul  „Creanga de aur”  în transcendenţa varlaamită.  Grigorie Palamas (1296-1359) apără însă unicitatea Absolutului spunând: Nu există “altă lume”. Mai târziu, Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)  va demonstra adevărul acestei aserţiuni a isihasmului ca pe o teoremă,  în marele lui tratat de teologie pozitivă intitulat  „Ştiinţa logicii”. Apoi, însăşi denumirea „Epocii Luminilor” (‚Les Lumières’) este evident inspirată din ‚Triadele’ lui Grigorie Palamas (1296-1359) unde acesta scrie: “Dacă priveşte la sine, vede lumina. Dacă priveşte la ţinta viziunii sale, vede din nou lumina. Iar dacă priveşte la mijloacele prin care priveşte, vede iarăşi lumina.” Isihasmul respinge teza varlaamiană  despre ‚transcendenţa inaccesibilă’. Între partizanii lui Varlaam din Calabria şi cei ai lui Grigorie Palamas disputa părea a se fi încheiat la dezbaterea conciliară din 1341, prezidată de însuşi bazileul Andronicos al III-lea, consilierul său fiind Ioan Cantacuzino. Hotărârea luată atunci a fost în favoarea isihasmului. Însă împăratul va deceda subit la  numai patru zile după  conciliu. Întrucât următorul bazileu îndreptăţit să urmeze la tron, Ioan al V-lea Paleologul, era încă minor, mama lui, Ana de Savoia, devenea regentă. În disputa isihastă, Grigorie Palamas era sprijinit de primul ministru Ioan Cantacuzino. Iar Varlaam din Calabria era sprijinit de patriarhul Ioan Calecas. Ana de Savoia nu poate să impună  multă vreme echilibrul  puterii  între marele demnitar şi marele ierarh. Patriarhul în fruntea  unui  grup de aristocraţi reuşesc să îl alunge pe primul-ministru. Deşi condamnă deschis lovitura de palat, Grigorie Palamas nu îl urmează pe Ioan Cantacuzino. În anul 1343, patriarhul Ioan Calecas îl  acuză pe Grigorie Palamas de erezie. Întrucât Grigorie Palamas refuză să îşi schimbe opiniile asupra isihasmului, el este excomunicat.  Ana de Savoia se temea că Grigorie Palamas i-ar putea deveni inamic politic, însă  îl respecta ca  teolog, şi considera că acţiunea patriarhului Calecas a fost nedreaptă. Poate fi vazută atunci  o scenă de “viaţă bizantină” a cărei descriere îl încânta în secolul XVIII pe maliţiosul Edward Gibbon. În vreme ce Ioan Cantacuzino purta  un război civil împotriva tronului, Ana de Savoia urzeşte o conspiraţie împotriva patriarhului Calecas. În anul 1347, Ana de Savoia convoacă un sinod care îl coboară pe Ioan Calecas din funcţia supremă în biserica ortodoxă. În acelaşi an,  se negociază un armistiţiu cu Ioan Cantacuzino, ce va conduce imperiul în numele copilului Ioan al V-lea Paleologul. Grigorie Palamas a fost consacrat  episcop de Salonic. Totodată Ioan Cantacuzino a numit un palamit patriarh la Constantinopol. Această acţiune instituie o tradiţie a predominării spiritului propovăduit de Grigorie Palamas în biserica ortodoxă. Preocupat de strategia unei decuplări între puterea lumească şi puterea spirituală în Romania Orientală,  Ioan al VI-lea Cantacuzino împingea până aproape de  paroxism  politica delocalizărilor practicată de  Mihail al VIII-lea Paleologul. Ioan al VI-lea Cantacuzino menţine alianţa foarte profitabilă cu Genova, dar  angajează mercenari turci (otomani de această dată, nu selgiucizi). Înainte cu un secol, Mihail al VIII-lea Paleologul încredinţase genovezilor sarcina gestionării  strâmtorii Dardanelelor, botezată şi « canalul Sfântul Gheorghe », unde Gallipoli juca aproape acelaşi rol pentru Dardanele ca şi  cetatea Constantinopol pentru Bosfor. Bosforul se află în aşa – numita Romania interioară.  În literatura română au rămas versuri cu  descrieri ale frumuseţii sale aproape halucinante până în secolul XIX. Un sejur prelungit pe malul Bosforului, unde se plimbă, dar şi scrie mult, i-a fost facilitat lui Dimitrie Bolintineanu de familia Ion Ghica.  Găsim fragmente magnifice dintr-un   „Discurs al Bosforului”  în poezia „O noapte de vară” (publicată în 1865) :  “Pe luciul Bosfor / ce treherat  de delfini  revarsă ici şi colo torente de fosfor.”  Din  ghemul  rimelor e despletită şi fraza  psihedelică  :  “Steluţe rătăcite scânteie […] ca hora […] viselor.”. Era vorba de facto, în descrierea lui Bolintineanu,  despre fenomenul de bioluminescenţă. Fizicianul britanic Moseley,   Henry Gwyn-Jeffreys  (1887–1915),  a studiat bioluminescenţa marină în Dardanele, în cel de al doilea război mondial. Romancierul rus Konstantin Gheorghievici Paustovski (1892-1968) scrie despre aceasta în  proza lui marină.  Tînărul Moseley  a  furnizat cea mai solidă justificare experimentală pentru conceptul de număr atomic. Metoda lui Moseley va descifra  identităţile  personale, necunoscute până atunci, ale fiecăruia dintre elementele chimice chemate  generic  ‘pământurile  rare’.  Era suficient pentru a fi obţinut premiul Nobel, dacă nu murea în război. În anul 1353, un puternic cutremur de pământ distrugea zidurile de apărare ale cetăţii Gallipoli. Mercenarii osmanlâi, care au fost mereu nişte predatori  oportunişti,  ocupă cetatea. Otomanii vor schimba numele oraşului  în  Gelibolu. Aici se naşte celebrul cartograf turc   Piri Reis (1470-1554),  care trasează conturul Antarctidei înainte ca acest continent să fie re-descoperit de exploratorii moderni! A folosit Piri Reis o veche hartă  salvată din vreo bibliotecă de la Gallipoli? Nu este o întrebare retorică. Şi cine a comanditat în vechime, probabil după Nehao,  un vechi drum oceanic austral  spre Antarctida? Ce amirali  au condus atunci navigaţia, ce fel de marinari au avut puterea să  reziste  călătoriei în oceanul rece din sudul extrem? Pierderea cetăţii bizantine apărătoare  la Dardanele   provoacă în  1354 o revoltă la Constantinopol,  cetatea de pe Bosfor. Împăratul Ioan Cantacuzino este forţat atunci să facă nişte alegeri. Abdică  în  favoarea  lui Ioan al V-lea Paleologul. Craiul sârb Ştefan Duşan (născut la 1308, decedat la 1355) profită de  perioada  tulbure a transferului de putere, şi atacă atunci oraşul Constantinopol. Statul sârbesc, fondat în secolul XII, atingea apogeul pe vremea acestui Ştefan Duşan. Încă pe vremea împăratului Andronicos al  III-lea Paleologul (1328-1341), Ştefan Duşan ocupase  Macedonia nordică (unde-i şi Prilepul sau Pîrleapul care ni l-a dat pe Nicodim de la Tismana) , precum şi Albania. Profitând de  cearta între Ioan Cantacuzino şi Ioan al V-lea Paleologul, Ştefan Duşan ocupă toată Macedonia, cu excepţia Salonicului. Se proclamă  singur,  împărat al sârbilor şi al românilor din  Macedonia şi Serbia. Imperiul său cel nou, gândea Ştefan Duşan, avea nevoie de cea mai bună locaţie pentru capital. Forţele sale atacă Nova Roma, oraşul Constantinopol. Dar poseda oare Ştefan Duşan ştiinţa logistică să întreţină urbaniismul  la Constantinopol? Nicolae Iorga scrie că Mihai Viteazul a fost pus la un moment dat, prin politica sa de alianţe europene din vremea Contra Reformei care îl accepta,  în faţa alegerii de a ocupa, ori nu, cetatea Constantinopol. Viteazul se înspăimântă de sarcina ce ar fi căzut pe umerii oltenilor, obişnuiţi numai cu „cobiliţa”.  Din fericire, pe sârbii de mare cruzime ai lui Ştefan Duşan,  douăzeci de mii de călăreţi otomani,  floarea  armatei angajate mai înainte de Ioan Cantacuzino, îi alungă de lângă  Constantinopol.  În absenţa unei încoronări la  Nova Roma, Ştefan Duşan se mulţumeşte cu o  încoronare  în 1346 la  Skoplje.  Ştefan Duşan moare la 1355.  ‘Imperiul sârbilor şi românilor’ nu îi supravieţuieşte. După ce abdică  de bunăvoie, printr-o alegere dictată de un proiect personal, Ioan Cantacuzino se călugărea sub numele Ioazaf. El era deja respectat în ortodoxie drept  principala autoritate religioasă. Ioan Cantacuzino  lucrează mult ca să despartă  puterea spirituală a bisericii   ortodoxe   de fragilitatea  « imperiului »  bizantin în puterea sa temporală. Minimalistă.  Prin contrast, acţiunile întreprinse de Ioan al V-lea Paleologul în cea de a doua domnie sunt aproape haotice. Încearcă să se apropie de Occident, merge la pontiful din Roma. La  1369 acceptă profesiunea  de credinţă conformă cu dogma catolică, recunoscându-l pe papa de la Roma drept şeful întregii creştinătăţi. Dar pe drumul de întoarcere   de la Roma, împăratul Ioan al V-lea Paleologul trece prin Veneţia care aplica o politică de fiscalitate neiertătoare. Acolo, bazileul trebuia să plătească nişte datorii considerabile. Indiferenţi la  condiţia lui imperială, veneţienii îl aruncă pe bazileu  în puşcăria pentru datornici. Fiul său, viitorul împărat Manuel al II-lea  Paleologul, strânge suma cerută. Manuel al II-lea  Paleologul vine personal în Cetatea Dogilor ca să-şi elibereze tatăl. Un acord de eşalonare a plăţii restului datoriilor este semnat cu Veneţia la  anul 1371. Eliberarea de sub presiunea datoriilor nu va împiedica totuşi până la urmă căderea Bizanţului. Un text scris de bazileul Manuel al II-lea  Paleologul,  împotriva Jihadului islamic, a produs în toamna anului 2006 profundă tulburare în lumea musulmană,  atunci când o asertare a bizantinului  a fost citată pozitiv de către papa Benedict al XVI-lea. Mecanismul decuplării puterilor spirituală şi temporală în Bizanţ, un mecanism instituit de lucrarea de guvernare a lui Ioan Cantacuzino,  va funcţiona însă perfect la 1453, salvând astfel spiritualitatea romană  din Răsărit. Profesorul de filosofie Ioan Comnen de la Academia înfiinţată la iniţiativa stolnicului Constantin Cantacuzino pe lângă mănăstirea Sfântul Sava, îl compară pe acesta cu  împăratul Ioan al VI- Cantacuzino. Cred că în această comparaţie se ascunde ideea că acţiunea spirituală şi culturală a stolnicului Cantacuzino era ghidată de isihasm. În toiul înnoirii spirituale  isihaste, era prezent la Muntele Athos, martor la evenimente, călugărul macedo– român Nicodim, înrudit cu voievodul Nicolae Aexandru, fiul acelui Basarab I Întemeietorul. La un an după ce vărul său (mai îndepărtat)  Vlaicu-Vodă ajunge la domnie, călugărul Nicodim soseşte în Oltenia, unde prin învăţătura lui metodică propagă isihasmul. Vlahul Nicodim construieşte  perfect discursul religios. Cred că nu există nici cea mai mică primejdie reală  de “supradimensionare”  în  orice  viitoare hagiografie care va încerca  să analizeze “întreaga osârdie ctitoriceascã şi cărturărească”  a călugărului Nicodim,  cu mijloacele cele mai noi create de cultura universală. Şi nu există “exagerare”,  nici cea mai mică doză de  “naivitate”,  în povestirea bine ştiută că  oştile principelui Gabriel Bathori au vrut să “fure moaştele sfântului Nicodim Valahul  din cauza deosebitei preţuiri ce i-o arătau”.Lucrarea  lui Nicodim arată că transcendenţa este posibilă în această lume. Românii au adoptat imediat isihasmul, încapsulat în proverbul: „Omul sfinţeşte locul” . El se integra natural culturii ‘thematice’,  el poate fi şi caracterizare a culturii medievale româneşti. Dar  isihasmul, zicem, credem,  este şi premisă a celei mai îndrăzneţe înnoiri. Renascentismul distinct şi  modernitatea secolului XIX românesc nu ar fi fost posibile fără exerciţiul gândirii abstracte în veacuri  de isihasm. Un observator al secolului XIX românesc, Ion Ghica, remarca într-o scrisoare către Vasile Alecsandri această propensiune a românilor faţă de gândirea abstractă exactă.  Fără Nicodim şi Daniil Sihastrul, nu ar fi existat Mihai Eminescu, dar nici Politehnica din Bucureşti.  În poemul  “Memento mori”, Eminescu ne învaţă normativ  legătura  dintre fierul plugului thematic şi gândirea abstractă isihastă: “Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci.”  Eminescu ne reaminteşte spiritul culturii thematice, cu valori incorporate în atitudine: neîncrederea declarată faţă de Occident, şi încrederea că isihasmul poate reconstrui Romania. Titus Filipas

Observaţia domnului Marius Vasileanu: ‘În cei câţiva ani cât a fost posibil,  Pr. Ioan Kulaghin a devenit elementul central al Mişcării Rugul Aprins iniţiată de Sandu Tudor.’ (excerpt din Încercările sfinţilor, în  România liberă de la 16 Noiembrie 2007), mi se pare a fi un gând extraordinar care ne  permite legarea unor date aparent disparate din cultura română.

Ştim că Mihai Eminescu  arăta un deosebit respect (sau poate interes intelectual special) faţă de  gramatica generativă bizantină instituţionalizată  în textele din  Oikumena slavonică. Această  gramatică va fi  şi nucleul de autentificare pentru ideologia panslavistă din secolul XIX, care apare practic în acelaşi timp cu ideologia sionistă, ea însăşi născută prin sciziparitate din ideologia comunistă ce nega Haskala. Mihai Eminescu primise inspiraţia pentru poemul Luceafărul din prima carte a lui Enoh. Mihai Eminescu îşi schiţase un program de lectură a textelor  din  Oikumena slavonică, începând cu  a doua carte a lui Enoh,  text apocaliptic pseudoepigrafic evreiesc ce exista numai în slavonă. 

Să  nu uităm că  ‘limbajul slavonic’, strălucită  victorie a ‚gramaticii generative’,  a fost la origine un limbaj  artificial, creat prin iniţiativa patriarhului Photius care îi va antrena ulterior pe fraţii Kiril şi Metodiu la  întreprinderea  Reformei  Cirilice. Această gramatică generativă propagată  prin Reforma Cirilică  printre  triburile slave dezbinate  le va unifica într-o foarte mare măsură, în detrimentul masei de protoromâni sau de români novaci. Numai gramatica generativă a Reformei Cirilice va injecta cimentul stabilităţii în bariera slavă din jurul României, rupând mare parte a peninsulei balcanice din masa de neo-latinitate creată  prin ‘socii’-alizarea  populaţiilor  locale non-eline de sorginte antică. Multe câştiguri de civilizaţie din Romania Orientală (secolele IV, V, VI) se pierd atunci. Astfel, cu toate că proveneau ei înşişi dintr- o veche populaţie balcanică  ‘socii’-alizată, liderii Asăneşti ai celui de al doilea Ţarat bulgar, sertizaţi  în montura elitei militare bulgare de extraordinară cruzime, dăduseră ordin să se taie limba popilor care ţineau slujba în limba română. Popii români refuzau să citească slavoneşte, mimau numai, de unde a apărut şi expresia ‘boscorodeala popilor’.

Trebuie să mai înţelegem  că şi acum este necesară construirea unei punţi culturale până la Rusii. Istoria vrea o reconcilire echilibrată. Nicolae  Titulescu a căutat -o. Dar nu trebuie să facem greşeala lui de a coborî garda. Uitând ca în Rusii se ascund predatorii care se cred  ‘poporul ales’ în tradiţia vetero-testamentară. În surfing pe discurs, reamintim că trecea un an până  când  papa Inocenţiu al III-lea,  după ce preluase puterea ecleziastică supremă în catolicism, ordona după priorităţi  documentele cancelariei papale. În  decembrie  1199, el dicta ca răspuns  scrisoarea pentru ‘nobilul bărbat Ioannitsa’, fratele cel mic al vlahilor Petru şi Asan.  Conţinutul scrisorii arăta că se adresează  unui latin oriental, nu unui bulgar. Este posibil ca prima scrisoare, accentuând  un arbore genealogic roman, să  fi fost trimisă la Roma de Petru şi Asan, care nu se simţeau cu nici un deget bulgari.  În scrisoarea lui Ioniţă, acesta se intitulează  singur:  ‘Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum.’  Dar Caloianul descântecelor noastre nu  este acest Caloiohannes. Există un detaliu relevant.  Textul   era traducerea unei epistole greceşti,  care la rându-i translata  textul iniţial în slavonă, limbaj artificial inventat de primul umanism bizantin. În toate scrisorile, Ioniţă accentueaza  înrudirea sa cu vechii ţari bulgari, cu  Simeon şi Samoilă. Nu este mai puţin adevărat că Ioniţă introduce şi o informaţie despre vechea arhiepiscopie pentru latinii orientali: ‘Deus qui reduxit nos ad memoriam sanguinis et patrie nostre a qua Descendimus’ dar certamente  pasajul  acesta fusese iniţial redactat în slavonă. Inocenţiu al III–lea, care a fost cel mai puternic dintre suveranii pontifi, în sensul puterii lumeşti absolutiste, comite marea greşeală de a cere doar reînfiinţarea arhiepiscopiei latinilor orientali, fără să contracareze măiastra lucrare gramaticească a lui Fotie, Kiril şi Metodiu, o lucrare gramaticească pentru limbile slave care a creat nucleul logic cel mai dur  pentru panslavism. Să fie limpede, ţarii (Imperatorii, secretarii generali, preşedinţii) Rusiei, cei vechi şi cei noi (din secolul XXI) nu erau şi nu sunt puternici  doar  prin forţa armată, cât prin sinergia argumentului logic : în această zonă unde vor să conducă, prima gramatică de vernaculară a fost gramatica romanilor Kiril şi Metodiu pentru slavonă, o limbă creată artificial, cărturăreşte, la fel ca sanskrita, şi tocmai din aceste motive un  limbaj extraordinar  de puternic. Pentru noi, românii de azi, Bizanţul are semnificaţie negativă doar pentru faptul că, prin gramatica generativă cirilică instituţionalizată şi sprijinită, Doamne! pe atâta amar de cultură elină, o alfabetizare extrem de rapidă în Oikumena slavonică pe care a creat-o în ţinuturile noi de la nordul imperiului roman de răsărit a învins gramatica generativă sălbatică şi spontană,  –trăsături proprii  actului inteligent genuin–, primitivă  în sensul sincretic, propagată de românii novaci  prin brazda plugului mare ce defrişa noi pămînturi în nord şi in răsărit de ceea ce numim acum România. Eu tind să consider că Părintele  Ioan Kulaghin a putut deveni elementul central al Mişcării Rugul Aprins iniţiată de Sandu Tudor, numai prin amprenta acestei gramatici instituţionalizate bizantine. Spiritul  acestui umanism al lui Fotie, Kiril şi Metodiu a creat  o adevărată Academie cu fond printre cărturarii  români din grupul Rugul Aprins.  După experienţa Rugului Aprins, în care un rol l-a jucat şi influenţa bizantină a lui Ioan Kulaghin, toţi acei cărturari vor scrie altfel în limba  română. Pot să fie date multe exemple, să ne oprim numai la cazul Vasile Voiculescu. Însuşi G. Călinescu, extrem de atent la fenomenele literaturii române, aude că Vasile Voiculescu a început să practice un nou tip de  scriitură. Despre care noi putem zice, umili, că este de o calitate care egalează scriitura lui Mihai Eminescu. Cel puţin doar  în sensul descris văd eu influenţa Părintelui  Ioan Kulaghin asupra culturii române. Titus Filipas

„Cel care suie în Călimani, ori pe Retezat, ori pe Ceahlău a trecut în zona fără de prihană a altei lumi”, scria Mihail Sadoveanu. Ceahlăul  este asemuit de Mihail Sadoveanu cu  „o clopotniţă  a lui Dumnezeu”. În măsura în care poate fi decelat un sincretism al religiei dace, poate fi marcată o racordare a ei la religia creştină : „Era, de la fericitul Zalmoxis, cursul vremii într-al cincilea ciclu, socotind ciclul cât numărul zilelor anului, adică trei sute şaizeci şi cinci de ani. Iar dintr-al cincilea ciclu, credincioşii vechi de la Carpaţi numărau ani o sută douăzeci. În văile depărtate, unde izvoarele şi puhoaiele înălţimilor se prefac în pâraie şi lacuri, iar oamenii îşi clădesc case de bârne în aşezări statornice, lumea îşi întorsese faţa către o lege nouă şi număra anul 780 de la izbăvitorul Hristos” (vezi ‘Creanga de aur’). Oricum, anul 780 este  în plin iconoclasm, când gramatica generativă dezlegată de împăraţii isaurieni permite închegarea Limbii Române.Titus Filipas