Ieşind din umbră
Ninsoarea te-nvaluie blând
Şi cântecul chitarei te strânge de mână –
E dorul purtat de vântul rece al nopţii,
Mai pâlpâie încă, este fierbinte, nespus de viu .

Cam așa rîd zilele astea, ca și Bacovia… Mă uit la mine și mă sperii și-mi ies și eu din sine…

Și mă rog de o umbră să redevină ființă…

Nicu Alifantis – Umbra

Asa incepe povestea lumii mele, pierduta in miez de noapte, luminata doar de chipul tau in coltul camerei intunecate si reci. In fiecare zi, un rasarit si un apus de lacrima sarata se cearta neincetat la geamul suferintei noastre. Racnesc cu toata fiinta mea la ei dar tot ce iese din nemarginita mea mahnire este doar un fosnet de amintiri, care, spre surprinderea mea sperie vazduhul. Te vad in fiecare zi cum furi din zambetul lumii pentru ca mai apoi sa devin o victima a viselor tale. Ma faci sa cred ca totul e smuls din piatra de cer, sa pasesc incet-incet cu pas de pribeag spre abisul ochilor tai, inundati in lacrimile norilor de primavara. tot ce iti cer nu e pentru mine…vreau sa ma minti ca ma vei parasi in toi de noapte, sa fugi de iubirea mea, ascunsa intr-o cutie in sertarul de sus al inimii tale. Sa-mi promiti ca nu te vei uita in urma, sa vezi pasii afundati tot mai mult in noroiul rece. Sa nu cauti umbra mea in parcul parasit si invadat acum de suspinele norilor uscati de atata plans. Motivele sunt ascunse in cearsaful din patul nostru ravasit si plin de miresmele florilor din parul tau lung. Nu vreau sa aud ecoul plansului tau in noapte, nu vrea sa te stiu ascunsa dupa peretele innegrit de pacatele mele. Nu vreau ca umbrele noptii sa iti sopteasca cuvinte amagitoare, pline de taisuri ascunse, care te vor ademeni in ceata deasa a uitarii si se vor hrani vesnic din neputinta ta de a intoarce ochii spre rasaritul din tine. …sterge totul cu un burete, astfel nu vor mai exista amintiri, secrete, mangaieri ci doar un gol apasator care va incepe sa te macine neincetat. Te vei trezi brusc din somnul tau, te vei ridica din patul nostru, ca dintr-o palida amintire, si te vei indrepta greu spre fereastra. Vei vedea sub felinarul de sub geamul tau o umbra intepenita care parca iti spioneaza gandurile. Cuprinzi rama geamului cu disperare, speriata de valurile de amintiri ce-ti navalesc existenta. Nu stii daca e vis sau realitate. Un mieunat de pisica sparge linistea noptii in mii de cioburi iar pe scari auzi tavalindu-se un sirag rupt de margele. Tresari…fugi spre usa dar nu o deschizi. Mahnita, iti aduci aminte de el…de umbra de sub felinar. Alergi intr-un suflet la geam…il cauti cu privirea, cu gandul…dar neputinta si teama te cuprind. Simti cum te stapanesc. Dar tot ce gasesti e acelasi felinar care palpaie asemeni batailor inimii tale indurerate. Daca iti vei aduce vreodata aminte de mine…sa stii ca eu am fost cel care te-am rugat sa pleci in noapte si am facut acest lucru deoarece eu eram doar o umbra…si voi ramane o umbra…umbra ta… Te intrebi acum de ce am scris aceste randuri si de ce le-am ascuns in sertarul de jos al inimii tale atunci cand am plecat.

(nikon D700, AF-D , 24-85 mm, f/2.8-4.0, IF)

   Nu există lumină care să nu capete umbră în cele din urmă, nu există un bine care să dureze fără să fie afectat de împuţinare şi pângărire, nu există fericire clară şi simplă care să nu trezească invidia sorţii şi ca atare să fie frântă înainte de vreme, nu există ceva îndrăgit care să nu fie primul afectat de ceea ce se numeşte atât de plastic "ceasul rău" – se repetă de prea mult timp povestea asta că să mai poată surprinde cumva, dar revolta e intactă de fiecare dată deşi n-ar mai trebui să fie aşa – doar se consumă energie în gol .

“Nu e atat de important cum te nasti si cum mori, e important cum traiesti, ca o sa ajungi in punctul ala, peste multi ani cand o sa te uiti in spate si vrei sa stii ca n-ai facut umbra pamatului degeaba”

[Must have stabbed him fifty fucking times
I can't believe it
Ripped his heart out right before his eyes]

Ce este singurătatea Poetului?

Un număr de circ neanunţat.

 Paul Celan 

helsing credea că umbrele sunt simple iluzii dar umbrele i-au vorbit şi lumina din jur s-a spart în mii de cioburi şerpuitoare drept care stilatul vânător de vampiri a devenit pentru un an de zile propria sa umbră care întunecată şi tristă bântuia prin autobuzele cinci şi două’ş doi împerechindu-se cu umbre-nimfete sau cu umbre vesperale de doamne tăcute şi austere

Această imagine nu este trucată, dar a fost nevoie s-o prelucrez, din cauza luminii nefavorabile.

Ne-am obişnuit cu pasărea Phoenix… şi totuşi în lumea vegetală sunt multe idei de forţă ale vieţii, şi chiar ale credinţei.
Plantele nu obişnuiesc să mănânce sau să omoare alte vieţuitoare, deşi există excepţii notabile, ca plantele carnivore şi cele parazite care-şi sufocă deseori gazda. Există chiar şi plante aproape sinucigaşe, sau poate doar prostuţe: de multe ori cele căţărătoare — iedera şi viţa de orice fel — îşi împletesc atât de strâns propriile tulpini, încât se autosufocă.
De câte ori am avut de plantat un copac m-a şocat importanţa “materialului săditor”, pentru că dintr-o stârpitură cu ramuri alandala, asimetrică, strâmbă şi fără vlagă nu sunt speranţe să se obţină cine ştie ce copac falnic şi folositor. Deşi sunt şi astfel de cazuri, pentru că poţi planta un copac asimetric lângă un gard (de exemplu, pentru ca vecinul să nu se bucure ilicit de poamele tale, deşi poate tu culegi cu sârg roade străine din văzduhul proprietăţii tale), sau lângă o clădire, ca să eviţi umbra.
Dar minunea la plante stă în rădăcina nevăzută. Dacă te saturi şi retezi un copac diform, de multe ori ai surpriza că din pământ apare un altul, sănătos şi plăcut la vedere, aşa cum ţi l-ai dorit de la-nceput. Şi te surprinzi gândindu-te la tine, la cum ai fost, la cum eşti…
O altă surpriză poţi avea când rădăcina apare pe neaşteptate, în locuri neprevăzute, ca să salveze viaţa plantei pe care o consideri deja moartă. Am văzut în Maramureş un copac incredibil: chiar de lângă temelia unei case de lemn porneau trei tulpini diferite, ce se întâlneau deasupra pământului într-un trunchi unic — era ca un stativ vegetal pentru note sau microfoane, în vârf cu o coroană de frunze în toată regula. Ţăranul mi-a dat explicaţia: s-a întors de la pădure cu o creangă pe care-o folosise la cules mere pădureţe, şi a rezemat-o neatent de peretele casei, cu vârfurile ce alcătuiau “mâna” în jos.
Este tulburător uneori şi tropismul vegetal: nevoia de verticalitate, de independenţă faţă de terenul deseori înclinat şi uneori nehotărât pe care s-a întâmplat să cadă sămânţa. Alunecări vechi de teren, dezastre uitate pot fi trădate de copacii îngenuncheaţi, ridicaţi nu numai spre lumină dar şi spre cer. Spun asta pentru că am văzut copaci incredibili, care ieşeau la lumină ocolind pe trasee întortocheate umbra semenilor. De-abia ajunşi în lumină îşi îndreptau vârful spre cer, dacă mai aveau vlagă.

Mă fascinează şi florile pe care nu le văd oamenii niciodată, ascunse departe de aparatele de fotografiat şi camerele de luat vederi, în deşerturi, râpe inaccesibile, prea departe în tundră sau prea aproape de Poli, pe insule fără turişti, crescute în crăpăturile betoanelor din vechi fabrici părăsite, încrâncenate pe ziduri de piatră ce nu atrag privirile nimănui… Sunt pură existenţă spre slavă — aşa cum pot fi şi oamenii, mai ales dacă nu se uită unii la alţii, dezgustaţi.

Deşi au sevă, acea umezeală indispensabilă a vieţii, circulând fără zbateri prin forţele abstracte ale unei suficiente dar nu exagerate apropieri, plantele nu se mai aduc jertfă încă de pe vremea lui Cain, şi nici nu se jertfesc singure, poate pentru că se tem de întuneric. Dar vântul le transformă în fiecare zi în ofrandă legănată, iar prin ardere de tot se pierd în fum şi cenuşă. Fără să cutremure nici o inimă, căci nu au sânge să strige către Dumnezeu.

Cum ai putut , Io
să închizi toate uşile
toate ferestrele
şi ba-te vân-tul frun- ze-le
Io,  şi tu ai uitat că nu mai eşti acolo
nu te mai poţi ascunde
să te legeni
nu-ţi mai poţi spune poveşti
să adormi
eşti singură de-acum Io
şi pe drum nu e niciun grăunte
să te ajute
niciun fir nu ţi se întinde
e doar ceaţă şi mult pustiu
cum ai putut să te gândeşti
că ai să găseşti păsări
acolo unde ai îngropat pene?
au putrezit Io laolată cu frunzele
din care n-au ieşit copaci
şi nu cântă nimeni
şi nu e umbră niciunde

eu plec
şi în loc de cuvinte
îţi las pietre la uşă
să ştii că am bătut
şi n-am mai găsit pe nimeni.

2012. Nibiru şi-a făcut efectul. Tot Pământul este pârjolit, zguduit de cutremure, înecat de inundaţii catastrofale care au ras oraşe întregi, uraganele sunt zilnic peste tot. Mada şi Ave sunt singurii doi oameni care au scăpat de la prăpăd, ascunşi în crăpătura unei stânci…

1) Mada este lesbiană, Ave este homosexual. Se vor sacrifica pentru salvarea rasei umane, hotărând să aibe copii împreună. Sau nu, pentru că nu se iubesc…

2) Mada este tatăl Avei. Sunt creştini (habotnici, ar spune unii). Rasa umană va pieri? Nu, dar Mada se va sinucide după ce Ave va avea al doilea copil (un băiat şi o fată). Ave, după ce copiii îi vor fi făcut primul nepot. Creştinii se sacrifică mai spectaculos. (Erau posibile şi alte variante, care implicau o mamă, dar din cauza unei înjurături foarte uzuale în filmele din ziua de azi, şi anume “you crazy m…r”, am preferat-o pe aceasta, ca să fie totul mai curat-murder.)

3) Mada şi Ave sunt fraţi, ambii gay. Rasa umana mai bine ar pieri… Dar nu, ei se sacrifică, deşi nu se iubesc (romantic vorbind), deşi-la-pătrat sunt fraţi (dar nu se iubesc nici ca fraţi).

4) Mada şi Ave sunt de acelaşi sex, dar numai unul este gay. Acela îl violează pe celălalt, în mod total inutil, dar satisfăcător. Cel violat constată că nu a fost chiar neplăcut, şi devin un cuplu sudat de vânători-culegători fără urmaşi.

În primele trei scenarii omenirea are o şansă, şi nu este nevoie de iubire romantică, de suflete pereche, love-love-love, ci de sacrificiu. Dar de ce să te sacrifici fără iubire? Pentru cine să te sacrifici? Are sacrificiul fără iubire vreun rost? Nu cred că ştie nimeni, deocamdată. Te poţi sacrifica pentru ceea ce ar fi trebuit să fii, dar nu eşti, în speranţa că vei deveni. Asta fac şi călugării, pustnicii, pelerinii, autoflagelanţii, stâlpnicii… Asta ar trebui să facem toţi? 2012 se apropie…

ISAIA 53:10

Cornilescu
Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce-şi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămînţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mînile Lui.

NTR
DOMNUL însă a vrut să-L zdrobească prin suferinţă.
Dar după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat,
Îşi va vedea urmaşii şi va trăi multe zile, iar voia DOMNULUI va propăşi prin El.

Ebraica modernă
ויהוה חפץ דכאו
החלי אם־תשים אשם
נפשו יראה זרע
יאריך ימים וחפץ
יהוה בידו יצלח׃

Hebrew Transliterated
VYHVH ChPhTSh DK’aV HChLY ‘aM-ThShYM ‘aShM NPhShV YUr’aH ZUr’y Y’aUrYK YMYM VChPhTSh YHVH BYDV YTShLCh.

H2654
חפץ
châphêts
khaw-fates’
A primitive root; properly to incline to; by implication (literally but rarely) to bend; figuratively to be pleased with, desire: – X any at all, (have, take) delight, desire, favour, like, move, be (well) pleased, have pleasure, will, would.

H2656
חפץ
chêphets
khay’-fets
From H2654; pleasure; hence (abstractly) desire; concretely a valuable thing; hence (by extension) a matter (as something in mind): – acceptable, delight (-some), desire, things desired, matter, pleasant (-ure), purpose, willingly.

Latin Vulgate
53:10 et Dominus voluit conterere eum in infirmitate si posuerit pro peccato animam suam videbit semen longevum et voluntas Domini in manu eius dirigetur

Young Literal Translation
And Jehovah hath delighted to bruise him, He hath made him sick, If his soul doth make an offering for guilt, He seeth seed — he prolongeth days, And the pleasure of Jehovah in his hand doth prosper.

Louis Segond (1910)
Il a plu à l’Eternel de le briser par la souffrance… Après avoir livré sa vie en sacrifice pour le péché, Il verra une postérité et prolongera ses jours; Et l’oeuvre de l’Eternel prospérera entre ses mains.

Omul este făcut pentru suferinţă. Sau pentru o ciudată lucrare, o lucrare grea şi dureroasă, pe care însă ar trebui s-o facă cu plăcere, s-o poarte ca pe un jug uşor. Poate că omul a fost creat pentru fericire şi plăcere (dar — iarăşi poate – nicidecum propria sa fericire sau plăcere). Voinţa lui Dumnezeu îl zdrobeşte, îl răneşte şi-l schilodeşte zi de zi, prin confruntare cu propria sa voinţă, derizorie, de plăcere mai mult sau mai puţin sublimată. Sau, dimpotrivă, îl înalţă, îl bucură şi-l cheamă la comuniune. Isus, Dumnezeu Fiul, a găsit plăcere în a face voia Tatălui până la capăt, oricât de dură părea jertfa care I s-a cerut. Care Şi-a cerut-o Sieşi. Pentru a ne arăta cât de importante, deşi nedesluşite nouă, I se par Lui regulile după care totul se face, se schimbă, se trăieşte, se dăruieşte şi se consumă. Pentru a ne convinge să-I fim urmaşi, să-L urmăm pe o cale, strâmtă şi periculoasă, pe care nu o prea pricepem, făcând o lucrare cu sfârşit dincolo de timp, dar având o singură miză: plăcerea Lui. Mortificarea noastră – sau bucuria noastră.

Creştinilor obişnuiţi nu le place să audă ce I-ar plăcea lui Dumnezeu, ce fel de viaţă ar trebui, poate, să ducă, ba chiar să suporte ca pe o chinuitoare povară. Cei care aduc tuturor aminte de jug, de chin, de jertfă, de sânge şi sudoare, de vină şi păcat, de pedeapsă, sunt consideraţi fundamentalişti. Cei care aduc aminte tuturor de cât de uşor ar trebui să fie jugul, de dragoste, de iertare, de fericirea de a trăi şi a fi om în lumea asta pe care unii o văd câteodată minunată, sunt consideraţi de ceilalţi rătăciţi, uneori liberali sau postmodernişti distructivi. Cale de mijloc nu există, pentru că nu e Calea. Mereu şi mereu vedem orbi care călăuzesc alţi orbi, sau jurăm că vedem unica lumină călăuzitoare pe adevărata şi singura cale, uitând că toate Îi sunt cu putinţă. Faceţi şi trăiţi numai aşa, veţi primi (la urmă, în nici un caz acum) răsplata, altfel vă aşteaptă pedeapsa. Chinul veşnic, iadul, iazul de foc, a doua moarte, sau veşnicia fără El, eventual chiar un cancer sau o paralizie — dacă ar fi un pic de dreptate pe pământ, dar mai e timp… Faceţi voia Lui cu-, şi de plăcere, faceţi-I Lui plăcerea, chiar şi dacă asta vă face plăcere — nu e nimic rău în asta, voluptatea suferinţei nu e singura plăcere pe care El ne-o îngăduie aici. Nu fiţi ca Iona, nu e neapărat necesar să urâţi lumea, lumea conţine oameni pe care ar trebui să-i iubim, animale de care ar trebui să ne pese, lucruri şi fiinţe de care am putea să ne ataşăm, conştient, patetic şi perisabil, sub semnul viermelui care nu moare, dar poate omorî, uneori spre salvare. Lumea ar trebui poate să audă, să simtă, să fie ameninţată cu vestea cea bună că Iona a scăpat, deşi nu a ascultat, că Ninive şi Babilonul se pot pocăi în sac şi cenuşă, dar nu sunt încă destui prooroci, iar Dumnezeu nu-şi doreşte să ne distrugă, ba chiar îi face plăcere să ne ierte, pe noi şi pe Iona deopotrivă.

IONA

3:1 Cuvîntul Domnului a vorbit a doua oară lui Iona, astfel:
2 “Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi vesteşte acolo strigarea pe care ţi-o voi da!”
3 Şi Iona s’a sculat, şi s’a dus la Ninive, după Cuvîntul Domnului. Şi Ninive era o cetate foarte mare, cît o călătorie de trei zile.
4 Iona a început să pătrundă în oraş, cale de o zi, strigînd şi zicînd: “Încă patruzeci de zile, şi Ninive va fi nimicită!”
5 Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post, şi s’au îmbrăcat cu saci, dela cei mai mari pînă la cei mai mici.
6 Lucrul a ajuns la urechea împăratului din Ninive; el s-a sculat de pe scaunul lui de domnie, şi-a scos mantia de pe el, s’a acoperit cu un sac, şi a şezut în cenuşă.
7 Şi a trimes să se dea de ştire în Ninive, din porunca împăratului şi mai marilor lui, următoarele: “Oamenii şi vitele, boii şi oile, să nu guste nimic, să nu pască, şi nici să nu bea apă deloc!
8 Ci oamenii şi vitele să se acopere cu saci, strige cu putere către Dumnezeu, şi să se întoarcă dela calea lor cea rea şi dela faptele de asuprire, de cari le sînt pline mînile!
9 Cine ştie dacă nu Se va întoarce Dumnezeu şi Se va căi, şi dacă nu-Şi va opri mînia Lui aprinsă, ca să nu pierim!”
10 Dumnezeu a văzut ce făceau ei şi că se întorceau dela calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S’a căit de răul pe care se hotărîse să li-l facă, şi nu l-a făcut.
4:1 Lucrul acesta n’a plăcut deloc lui Iona, şi s’a mîniat.
2 S’a rugat Domnului, şi a zis: “Ah! Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu cînd eram încă în ţara mea? Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur fugind la Tars. Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător, şi bogat în bunătate, şi că Te căieşti de rău!
3 Acum, Doamne, ia-mi viaţa, căci vreau mai bine să mor decît să trăiesc!”
4 Domnul a răspuns: “Bine faci Tu de te mînii?”
5 Şi Iona a ieşit din cetate, şi s’a aşezat la răsărit de cetate. Acolo şi-a făcut un umbrar, şi a stătut supt el, pînă va vedea ce are să se întîmple cu cetatea.
6 Domnul Dumnezeu a făcut să crească un curcubete, care s’a ridicat peste Iona, ca să facă umbră capului lui şi să-l facă să-i treacă mînia. Iona s’a bucurat foarte mult de curcubetele acesta.
7 Dar a doua zi, la răsăritul soarelui, Dumnezeu a adus un verme, care a înţepat curcubetele, şi curcubetele s’a uscat.
8 Cînd a răsărit soarele, Dumnezeu a făcut să sufle un vînt uscat dela răsărit, şi soarele a bătut peste capul lui Iona, şi Iona a leşinat. Atunci a dorit să moară, şi a zis: “Mai bine să mor decît să trăiesc!”
9 Dar Dumnezeu a zis lui Iona: “Bine faci tu de te mînii din pricina curcubetelui?” El a răspuns: “Da, bine fac că mă mînii pînă la moarte!”
10 Atunci şi Domnul a zis: “Ţie îţi este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nici o trudă şi pe care nu tu l-ai făcut să crească, ci într’o noapte s’a născut şi într’o noapte a pierit.
11 Şi mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, cari nu ştiu să deosebească dreapta de stînga lor, afară de o mulţime… de vite!”

Gelozia urmaşilor care se luptă pentru avere ne lasă să vedem altceva decât propria răsplată, ne lasă să dorim altceva decât pedeapsa uzurpatorilor, ne lasă să dăm un pas înapoi pentru cinstirea celor în drept la moştenire? Oricum, e clar că El ne lasă să facem orice. Doar uneori îi opreşte pe aleşii Săi să cadă în păcat. Şi nu opreşte nimănui accesul la har, uneori în condiţii pentru mulţi inacceptabile, iar pentru alţii neînţeles de uşoare.

El va vedea, poate chiar acum vede o sămânţă de urmaşi. Noi o vedem, o putem vedea oare?

Pentru a avea flori frumoase si pe timpul iernii, trebuie sa le acorzi mai multa atentie.

Seceta iernii

Plantele sufera cand pamantul din jurul radacinilor a ajuns sa se usuce. Primul semn sunt frunzele care incep sa se ofileasca. Nu ignora  niciodata asta! In acest stadiu ma poti reface planta. Nu se va intampla la nesfarsit. In cazul plantelor lemnoase, frunzele cad de-a dreptul.

Guturai sadea

Iata unul din principalele motive pentru care iti pierzi, de cele mai multe ori definitiv, florile asezate in preajma ferestrei, in special iarna. Daca peste zi aerisesti si nu ai rija  sa muti planta din bataia  directa a aerului mult prea rece, socul caloric produs  de curentul inghetat care intra in incaperea calda, imbolnaveste orice planta. Nu le lasa in curent.

Insolatie iarna

Chiar daca e iarna, florile fac insolatie. Sticla geamului actioneaza ca o lentila si amplifica intensitatea razelor de soare. Frunzele scapa mai usor acum, iarna, dar radacinile nu. Efectul de coacere a compostului este acum amplificat. La temperatura, si asa ridicata, din interiorul camerei se mai adauga si cea a soarelui. Umbreste fereastra cand bate soarele.

Unghiul cu intuneric

Lumina insuficienta e cauza pentru care florile abia infloresc, nu infloresc deloc, cresc desirate si decolorate. Suferinta poate sa dureze luni sau chiar ani de zile inainte ca planta sa moara definitiv. Foloseste lumina artificiala sau inlocuieste-le cu plante iubitoare de umbra.

Inundatia in glastra

Foarte putine flori rezista in compost ud. Regula este, pentru majoritatea tipurilor de plante, ca intre reprizele de udat, pamantul de la suprafata sa se poata usca pana la o adancime de 2-3 cm.