Ne aflăm în postul Crăciunului, se apropie sărbătoarea Naşterii Domnului! E un post de bucurie, bucurie creştinească pe care nu ştiu câti dintre noi o simţim. Această bucurie o aveau cei din temniţele comuniste în preajma Crăciunului. În loc să deznădăjduiască, aceşti Sfinţi ai nostri se rugau cu mai mare credinţă, se întăreau unii pe alţii. Scrisul poeziilor era un fel de a-şi exprima credinţa, bucuria, de a întări pe cei mai slabi. Bunul Dumnezeu le-a dat şi acest dar de a scrie poezii. 

Colind de Crãciun
                        Vesuri si muzica de Valeriu Gafencu

La fereastra robilor,
Cântã îngerii în cor
De cu searã pânã’n zori,
Au venit colindãtori,
Îngerii nemuritori,
Încãrcati cu dalbe flori.

Refren:
Lãsati copii sã vinã
Sã-mi aducã din grãdinã,
Dalbe flori de sãrbãtori,
Dalbe, dalbe flori.

Cântã robii Domnului
Înjugati cu jugul Lui
Pe malul Trotusului.
Dar cântarea lor e mutã,
Cã-i cu suferintã smulsã
Si cu rugãciuni crescutã.

Refren: …
Stã un copilas în zare
Si priveste cu mirare,
O fereastrã de’nchisoare.
Lângãmicul copilas,
S’a oprit un îngeras
Ce-i sopteste drãgãlas.

Refren: …
Azi Crãciunul s’a mutat
Din palat, la închisoare
Unde-i Domnu’ntemnitat.
Si copilul cel din zare
A venit la închisoare
Sã trãiascã praznic mare.

Tremură albastre stele
Florile dalbe
peste dorurile mele;
Florile, florile dalbe.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
pâlpâiri de stele.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
numai lacrimi grele.

Maica Domnului Curată
Florile dalbe
Adă veste minunată!
Florile, florile dalbe
Zâmbetul tău drag
înfloreste-n prag
ca o zi de soare!
Zâmbetul tău drag
îl aşteaptă-n prag
cei din închisoare.

Steaua prinde să lucească
Florile dalbe
peste ieslea-mpărătească.
Florile, florile dalbe.
Şi din nou trei magi
varsă din desagi
aur şi tămâie.
Îngerii de sus
magilor le-au pus
cerul sub călcâie.

Lumea-n cântec se deşteaptă
Florile dalbe
pe Mesia îl aşteaptă.
Florile, florile dalbe.
Zâmbete cereşti
intră pe fereşti,
vin în orice casă.
Şi în orice gând
arde tremurând
câte o stea sfioasă.

Numai temniţa posacă
Florile dalbe
a-mpietrit sub promoroacă.
Florile, florile dalbe.
Stăm în bezna grea
pentru noi nu-i stea
cerul nu s-aprinde.
îngerii grăbiţi
Pentru osândiţi
nu aduc colinde.

Peste fericiri apuse
Florile dalbe
tinde-Ti mila Ta Iisuse.
Florile, florile dalbe.
Cei din închisori
te-aşteaptă în zori
pieptul lor suspină.
Cei din închisori
te-aşteaptă în zori
să le-aduci lumina.

O, Iisuse Împărate
Florile dalbe
iartă lacrimi şi păcate!
Florile, florile dalbe.
Vin’ să-nchizi uşor
rănile ce dor,
visul ni-l descuie.
Noi te-om aştepta,
căci pe Crucea Ta
stăm bătuţi în cuie.
Florile, florile dalbe.

Minuni ale sfintilor martiri din Aiud:

O bătrânică din judeţul Cluj, fiind bolnavă de cancer, gradul IV metastază, a fost dată de duhovnicul ei cu untdelemn din candela Maicii Domnului de la osuar, spunându-i ca după câteva zile să meargă la medic şi să-şi repete analizele. Medicii au rămas uimiţi pentru că nu au mai găsit nicio urmă de cancer.

Un băieţel din Slatina, de 12 ani, s-a îmbolnăvit de o boală foarte rară de piele. Avea bubiţe pe tot corpul din creştet şi până în tălpi, care supurau puroi şi sânge şi care mai şi produceau o mâncărime foarte mare. Mama copilului s-a dus disperată la duhovnicul ei, spunându-i că nu ştie ce să mai facă cu băiatul ei, pentru că cei mai buni doctori de piele din Bucureşti nu reuşiseră să-i găsească diagnosticul şi chiar în ziua respectivă trebuia să meargă din nou la Bucureşti. Părintele i-a spus: „Soro, chiar acum am primit untdelemn din candela Sfinţilor de la Aiud şi, dacă avem credinţă, Dumnezeu va face minuni.“ L-a dat pe copilaş şi, în drum de la Slatina spre Bucureşti, în tren, i s-au uscat bubiţele, au căzut jos şi a ajuns complet vindecat la medici.

Un preot cu o evlavie deosebită la Sfinţii din temniţa Aiudului mi-a cerut o bucăţică de sfinte moaşte pe care i le-am trimis printr-un diacon. Părintele diacon ajunsese noaptea la locuinţa părintelui şi, dându-i-le, acesta se ducea cu bucurie mare spre camera lui, voind să le pună la locul special amenajat pentru Sfânt. La un moment dat, înainte să ajungă în cameră, aude din spate o voce care a strigat aşa: „Ioan!!!“. Părintele, uimit, s-a uitat în spate şi n-a văzut pe nimeni. Venindu-şi puţin în fire şi înţelegând că n-a fost voce de om cunoscut, a deschis cu grijă capacul răcliţei şi, uitându-se spre sfintele moaşte, le-a întrebat: „Te cheamă Ioan?“ Iar sfântul i-a răspuns: „Da!!!“

Două femei din Aiud, venind la mănăstire, mi-au spus că acuză dureri foarte mari la încheieturile genunchilor şi a gleznei. Le-am dat untdelemn din candela Maicii Domnului şi a sfinţilor, sfătuindu-le să se dea la locul durerii. După o săptămână au venit şi mi-au spus că, după ce s-au dat cu untdelemn, li s-au luat durerile cu mâna. M-am cutremurat!

Un alt preot avea Sfinte Moaşte de la Aiud acasă; s-a trezit într-o zi cu patru vrăjitoare la poartă care i-au zis:
– Părinte, ia de aici 400.000 de euro şi mută-te de aici!
Dându-şi seama repede cu cine stă de vorbă le-a răspuns scurt:
– Eu nu mă mut de aici!
Rămânând uimite de refuz au continuat cu insistenţă să-i spună:
– Dacă nu te muţi tu, atunci spune-i la acela care stă în casă cu tine, el să se mute.
Înţelegând părintele că este vorba de Sfântul de la Aiud le-a zis:
– Eu nu-L dau pe Hristos afară din casă!!! Şi le-a închis poarta în nas.
Până să aducă Sfintele moaşte acasă avea mari necazuri cu vrăjitoarele, dar din ziua aceea nu le-a mai văzut şi nici nu a mai avut probleme.

Uneori vin oameni bolnavi care nu au o credinţă aşa de mare şi se dau cu untdelemnul sfinţilor cu multă îndoială şi chiar şi aşa, sfinţii fac minuni. Aşa dar mare au primit aceşti pătimitori ai lui Hristos! De exemplu un tânăr avea o boală gravă de piele, pentru care medicii nu i-au găsit leac. Mama lui era credincioasă însă, şi a luat de aici nişte ulei să-i ungă trupul. Când a ajuns acasă, i-a uns o parte din trup, pentru că tânărul nu avea încredere şi o, minune, dimineaţa, locul care fusese uns cu ulei, era dimineaţă fără pată, sănătos.

Odată a venit un părinte de la Timişoara şi mi-a spus că mama lui a avut un atac cerebral şi era într-o stare foarte gravă de comă. Au dat-o cu untdelemn şi şi-a revenit complet.

O femeie din Aiud avea dureri foarte mari la glezne. Cum s-a dat cu ulei i s-a luat durerea ca cu mâna. Şi nu s-a dat cu o credinţă cum o au de pildă unii bolnavi de cancer faţă de Sf. Ierarh Nectarie de Eghina sau Sf. Ioan Rusul. În schimb, aici, chiar dacă vin cu o credinţă foarte mică, se dau cu untdelemn şi se tămăduiesc.

Iarăşi, un domn din Aiud lucrează la penitenciar şi are foarte mari probleme cu spatele şi era caz de operaţie. După ce s-a dat cu ulei de la Maica Domnului, nu mai avea nicio durere şi nu a mai fost nevoie de nicio operaţie.

Nu mai spun de cazuri de demonizare. Au venit aici nişte fete demonizate şi numai ce se apropiau de osuar, începeau să zbiere şi să cadă pe jos, de ziceai că-i în gură de şarpe. Au fost două demonizate de la Satu Mare şi după ce au venit aici la rugăciune, li s-a mai ameliorat starea o bună perioadă de timp, dar am auzit că acum iar se simt rău.

A fost un grup de sârbi cu evlavie faţă de martirajul românesc din temniţele comuniste şi era şi o doctoriţă printre ei, care mi-a mărturisit: „Părinte, n-am vrut să vă spun, dar totuşi vreau să vă spun ce mi s-a întâmplat“. Îi dădusem, când venise prima dată aici, o parte de oseminte, ca să le pună la dânsa la spital. Şi-mi zice: „Părinte, când am plecat de la Aiud spre Petru Vodă, pe drum am aţipit. Şi, când am aţipit, am văzut în faţa ochilor un tânăr foarte frumos, cu foarte multe hematoame pe cap şi-i curgea sânge, şi foarte frumos la chip. Când l-am văzut, m-am înspăimântat; s-a menţinut câteva clipe vedenia, după care a dispărut şi în locul chipului lui a apărut o cruce foarte luminoasă, care a persistat câteva secunde, după care m-am trezit şi am bufnit în plâns“. Sfântul i s-a arătat.

mai departe…

mai departe…

Nu stiu cum se face ca din starvurile uscate carora carnurile crestine le spun moaste iese, de fiecare data, mir. Baaaa, da’ n-ar iesi altceva! Asta ma face sa cred ca dupa ritualul necrofag repetat al pupatului, insusi Duhul Sfant se pogoara dupa vecernie, in chip de hulub, si calauzeste mainile unor calugari (dar numai pe ale acelora cari nu s-au dedat la invartosarea scarbavnicului madular prin onanie) catre sticuta cu mir, pentru a unge hoitul astfel incat sa miroasa imbietor inca un an. Dar nu asta ma intriga. Mare mirare i-a cuprins pe mirenii adunati la o conferinta despre “sfintii inchisorilor”, la Iasi, cand un preot le-a spus ca din tigva unui legionar care a sucombat prin vreun beci la Aiud a iesit mir. Chiar asa si era. Bucata de harca, aflata intr-o cutiuta de dimensiunea unei conserve de pastrama, plutea intr-o vascozitate alb-galbuie. Imediat s-au napustit credinciosii sa pupe cutia cu zama frumos mirositoare, incat preotii au fost nevoiti sa lase la o parte duhul blandetii si sa-i admonesteze pe cei ce-si bagau botul in conserva – “Va rugam nu atingeti! Doamna, da’ ceee, vorbim chinezeste?! Doamne iarta-ma!”. Chiar si copiii s-au induhovnicit de la tigva imbibata-n seu, iar apoi multimea a inceput sa-i cante acatiste legionarului Valeriu Gafencu, Sfantul Inchisorilor. Nu caut o explicatie stiintifica si nu imi propun aici sa demontez “minunea” de la Iasi. I-o fi intrat aluia in oase atat de profund igrasia bulaului de la Aiud, l-or fi batut aia pana i-a sunat apa-n cap, au turnat preotii mirul si apoi i-au prostit pe pravoslavnici, nu ma intereseaza cauza. Efectul este insa ca s-a creat un precedent periculos si ne putem astepta sa apara si alte moaste legionare. Parca si vad o gloata de babe cum se calca in picioare inghesuindu-se se mozoleasca sfantul femur facator de minuni al lui Codreanu Marturisitorul, care in padure la Tancabesti prin glont s-a savarsit pentru dreapta credinta, sau omoplatul de sanatate datatorul al lui Sfantului Ion Mota, care s-a jertfit pe meleaguri spaniole in cruciada impotriva diavolilor rosii. Deja am aflat ca preotii isi fac cadouri ramasitele unor legionari omorati in inchisorile comuniste, iar apoi le prezinta enoriasilor drept moaste, asa ca nu m-ar surprinde sa-l treaca pe Codreanu in sinaxar si unele biserici sa poarte hramul sau. Si-o sa avem o tara ca soarele sfant pe cer!

Ionut Muresan

“….Exemplar este şi testamentul lui Valeriu Gafencu, rostit înainte de a pleca la cele veşnice:

„În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-I slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!”

DESCARCA AICI CARTEA IN FORMAT DOCUMENT WORD

Cuprins:

Nota editorului

1. Dan Puric: Să ieşim din păcatul uitării şi să ne vedem sfinţii

2. Părintele Justin Pârvu:Aiudul, jertfă şi sfinţenie

3. Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa: Ei toţi erau pentru noi sfinţi

4. Ieromonahul Augustin de la Mănăstirea Aiud: Când oasele vorbesc. Minuni ale sfinţilor martiri din Aiud

5. Părintele Ioan Negruţiu – răstignit lângă Hristos

6. Răzvan Codrescu : Jertfelnicia ortodoxă în anii comunismului

Prejudecăţi şi mistificări curente

Adevărul probat documentar

Memorialistica mărturisitoare

7. Danion Vasile: Criteriile canonizării Sfinţilor închisorilor

8. Părintele Moise de la Oaşa: Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori

9. Danion Vasile: Despre curajul mărturisitorilor

10. Teolog Vasilică Militaru: Biserica din temniţă

Temniţa ca loc de purificare şi întâlnire cu Hristos

1. Trăiri creştine în temniţe

2. Postul şi rugăciunea

3. Ajutorul şi milostenia în temniţă

4. Minuni petrecute în închisori

5. Învierea în temniţe

Mărturisire, martiriu şi sfinţenie în temniţe

1. Mărturisiri de credinţă ortodoxă în temniţe

2. Martiraje în temniţe

3. Chipuri de sfinţi în temniţele comuniste

Bibliografie

11. Anexe: Programul campaniei „Din temniţe spre Sinaxare”

12.Părintele Augustin de la Aiud: Pelerinaj la temniţa prigoniţilor

13. Sfinţi din închisori – Părintele Ilie Lăcătuşu

Mărturia Părintelui Ioan de la Rarău

Mărturia Părintelui Justin Pârvu

14. Părintele Mihai Andrei Aldea: O arătare minunată a părintelui Sofian de la Antim

15. Părintele Mihail Pomazanski: Proslăvirea Sfinţilor

16. Silviu Aroneţ: Stareţul Daniil Tudor – Floarea de foc a Ortodoxiei

17. Părintele Tudor Demian: Viaţa părintelui Ilarion Felea Mărturisitorul

Preot Ioan Bărdaş: O înmormântare la Aiud

18. Părintele Gheorghe Drăgulin: Viaţa lui Valeriu Gafencu

19. Părintele Gheorghe Drăgulin: Victimele puşcăriilor comuniste şi ale revoluţiei în atenţia aghiografului contemporan

20. Ne vorbeşte Valeriu Gafencu…

21. Din poezia închisorilor…

22. Danion Vasile: In memoriam

23. De ce nu canonizăm martirii anticomunişti?

24. Acatistul noului mucenic Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor

7 martie 1946

Mama mea iubită, te-am văzut în inima Noricăi, la vorbitor. Erai bună, blândă şi înţelegătoare faţă de tot ceea ce sufletul meu trăieşte. Si eu tăceam şi priveam în mine. Acolo am găsit Iubirea (…). Azi sunt atât de mulţumit! Privesc liniştit la viaţa mea şi a întregii lumi şi văd lucrarea Domnului în toate. Mă uit la viaţa voastră şi văd minunea lui Dumnezeu.

Draga mea mamă, te simt atât de mult! Spune-mi, mamă, că-mi simţi iubirea! Spune-mi, mamă, că mă simţ lângă matale tot timpul! Spune-mi, mamă, că eşti fericită! Vreau să-ţi spun atâtea, mamă! (…) Noaptea mă trezesc din somn şi mă rog. Îmi trimit gândurile la mama mea, în Ţara Făgăraşului, şi-i atâta linişte atunci în mine! Şi-l simt pe Ţuţa, îi simt dragostea lui neţărmurită. Şi mă gândesc adesea la iubirea dintre matale şi Ţuţa. Ce cămin frumos aţi realizat! Şi ce iubirea frumoasă!

Mamă, mi-aduc aminte de zilele de vară, de pe vremea când eram elev la liceu şi păşeam în grădină cu matale, printre pomi. Şi mi-aduc aminte de gândurile pe care mi le împărtăşeai privitoare la viitorul meu. Doreai să ai o noră bună. Iar eu, ţin minte, prea puţin mă gândeam la asta. Visam însă o soţie şi o vedeam în închipuirea mea ca pe o fată frumoasă, pe care din prima clipă a întâlnirii să o iubesc. S-o iubesc cu dragoste unică (…)

Esenţialul gândurilor mele din acea vreme dusă era ca eu să devin un om de mare valoare. Înţelegeam prin aceasta un om care să joace un rol covârşitor în istorie, un om care să aducă cel mai mult aport neamului. Voiam să fac mult bine în lume (…). Dar omul plănuieşte şi Dumnezeu hotărăşte. Viaţa şi-a urmat cursul ei vijelios şi măreţ pentru mine. Iată, m-am văzut singur la Iaşi, la Universitate. Acolo am văzut că, într-adevăr, mi se deschideau mari perspective de viitor. Trăiam o viaţă normală, eram unul din cei mai apreciaţi studenţi, iubit de toată lumea şi cu o sete neobişnuită pentru Ideal: o lume nouă, în care să domnească iubirea şi dreptatea, armonia desăvârşită.

În Iaşi, deşi tot sufletul meu era însetat de dragoste, nu mi-am legat inima de nicio fată. De ce? Purtam în sufletul meu chipul unei fete, iubita mea, dar pe această fată niciodată nu am putut s-o recunosc întruchipată într-o făptură reală. Aşa încât am rămas la modul meu propriu de a trăi iubirea, revărsând-o în toate fiinţele, dar rămânând cu un gol în inima, care se aştepta umplut.

Şi, iată, am ajuns în închisoare. Am fost trist atunci?!… Am fost bucuros?!… N-aş putea spune. Îmi dădeam seama precis însă că închisoarea îmi rezolva prin suferinţă şi ruperea de lume o serie întreagă de probleme. Aveam totala convingere că sufăr pentru adevăr. Faptul acesta îmi aducea în suflet o pace adâncă. Mă afla pe calea împlinirii idealului.

Şi, dragă mamă, aş vrea să ştii că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn şi în singurătatea celulei, în frig şi foame, priveam întunericul şi şopteam încet, ca să aud numai eu, dar aşa de tare ca să audă Dumnezeu: „Mamă, mi-e frig, mi-e foame!”.

La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nicio clipă. Am început să înfrunt suferinţele trupului şi încet-încet am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputinţa mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos. Deci mai întâi trebuia să devin eu un om curat, un om nou. Şi am început să mă lupt cu răul din mine.

Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea în suferinţă. Şi golul din inima mea, pe care eu aşteptam să-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Şi am înţeles atunci că mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic.

Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toţi. Este o cale atât de greu înţeleasă şi acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire…

* Scrisoarea este preluată din cartea “Sfântul închisorilor” – Mărturii despre Valeiu Gafencu adunate şi adnotate de monahul Moise, carte apărută la Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, în 2007

Azi e ziua lui tata. Împlineşte 58 de ani. Azi sunt 57 de ani de când Valeriu Gafencu a trecut Sus. Ce chestie! Oare de ce este un an diferenţă?

Pentru cei care nu au citit toate articolele de aici şi pentru cei care nu ştiu că tatăl meu este ateu, că e anti-preoţi şi că azi e ofensat pentru că e miercuri şi eu ţin post (nu din evlavie, staţi liniştiti; din canon, din păcate, dragostea îmi lipseşte), şi pentru mine, care am învăţat că nu există coincidenţe, ci doar Pronie, precizez că această situaţie mă uimeşte de-a binelea.

Oare de ce nu a trecut Valeriu la Domnul cu un an după, adică exact în ziua în care s-a născut tatăl meu? Hm……

Părinţii lui Valeriu erau ortodocşi get-beget, şi totuşi el s-a convertit, s-a trezit undeva pe drumul spre maturitate. Steinhardt îl numeşte Sfânt. Nu numai el. Este suficient să-i vezi poza cu ochii mari, care ne trăznesc cu încăpăţânarea şi siguranţa cu care privesc dincolo de lumea aceasta. Un om inteligent, sensibil, onorabil, moral. Un om care a devenit creştin.

Toate acestea mă încurajează spre nădejde neclintită. Pur şi simplu nu se poate ca Dumnezeu cel Preabun să piardă pe cineva care are un ocrotitor puternic, care a simţit şi ticăloşirea sufletului şi pacea harului. Nu?

Valeriu Gafencu s-a nascut la 24 ianuarie 1921 in localitatea Singerei, judetul Balti, in Basarabia. Tatal sau, Vasile Gafencu, a fost deputat in Sfatul Tarii, adunarea reprezentativa care a votat in 1918 Unirea cu Romania. Dupa ocuparea Basarabiei de catre bolsevici, in iunie 1940, a fost deportat in Siberia si a murit la scurt timp dupa aceea.
Lui Valeriu ii revine asadar si sarcina de a se ingriji de restul familiei, mama si cele trei surori.
Valeriu urmeaza cursurile liceului Ion Creanga din Balti si in 1940 devine student al Facaultatii de Drept din Iasi.

In toamna anului 1941, cand a fost arestat si condamnat la 25 de ani munca silnica, Valeriu Gafencu avea varsta de 20 de ani. Era student in anul al II-lea al Facultatii de Drept si Filosofie din Iasi.

Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a aparat la proces pe Gafencu, declarand:

“Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere diactice”.

Pledoarie inutila, fiindca dictatura antonesciana nu a vazut cu ochi buni activitatea legionara a tanarului Gafencu, care avea o functie de conducere in Fratiile de Cruce.

Inchisoare si distrugere fizica sub comunisti

Tanarul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna in decembrie 1949, dupa ce a trecut prin puscariile de la inchisoarea Aiud (intemnitat de regimul dictatorial al lui Antonescu, intre 1941 – 1944) si de la Pitesti (inchisoare in care a avut loc cumplita reeducare comunista cunoscuta sub numele de “fenomenul Pitesti”, proces catalogat de Soljenitin ca cea mai mare barbarie a sec. XX).

Din cauza torturilor si regimului bestial din temnitele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-inchisoare Tg. Ocna intr-o stare atat de grava incat supravietuirea sa timp de doi ani (pana la 18 febr. 1952) poate fi considerata drept o minune.

Pretul rezistentei sale morale si spirituale in fata ighemonului comunist de la Pitesti a fost unul care i-a rapit definitiv sanatatea. TBC-ul pulmonar, osos si ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul.

Chipul sau era insa, straniu, scaldat intr-o lumina nepamanteana, asupra careia depun marturie multi din cei care au avut privilegiul de a-i fi in preajma in ultima parte a vietii sale. Sufletul si mintea sa nu se desparteau defel de rugaciune.

In ultimul an, hemoptizia (scuipa sange) il transformase intr-o “epava”. La prima vedere, caci lumina sfinteniei trecea dincolo de bietul trup in suferinta si ii atingea pe ceilalti detinuti.

Cu aceasta figura de sfant – care nu poate fi explicata natural, intrucat se stie ca boala care il rodea aduce doar deprimare si schimonosire a chipului – a trecut la cele vesnice.

Si-a cunoscut ziua mortii

Cu numeroase plagi tuberculoase pe trup – care supurau permanent – Gafencu si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a inmuiat si pe gardienii-calai. Trupul sau se facuse cu adevarat lacas al Duhului Sfant. Pentru credinta sa, Valeriu a fost invrednicit de Dumnezeu sa-si cunoasca ziua mortii.

Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat camarazii sa-i procure o lumanare si o camasa alba, pe care sa i le pregateasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiasi an.

A mai cerut ca o cruciulita (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) sa-i fie pusa in gura, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare.

La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimile cuvinte:

“Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.

La targa unde a fost depus, spre a fi dus intr-o groapa comuna (a tuberculosilor), au venit si s-au inchinat, pe rand, toti detinutii, iar calaul Petre Orban a plecat din inchisoarea pentru intreaga zi, pentru a-i lasa sa-si ia ramas bun de la Valeriu.

Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale.

Si-a sacrificat, pentru Hristos si neam: tineretea, profesia, familia, libertatea si viata. Cu toate acestea Biserica Ortodoxa Romana intarzie nejustificat canonizarea lui Valeriu Gafencu. Oamenii il cinstesc insa ca atare, icoana mucenicului putuand fi gasita in tot mai multe case.

I-a salvat viata pastorului Wurmbrand cu pretul propriei vieti

Unul dintre bolnavii ce-l iubeau mult si-l admirau pe Valeriu, Victor Leonida Stratan, obtinuse printr-o interventie speciala de la familie, un pachet cu streptomicina.

Deoarece starea lui era ceva mai buna, a venit cu medicamentele si i le-a pus in brate lui Valeriu, fericit ca ii poate salva viata.

Valeriu le-a primit si a doua zi l-a instiintat pe Stratan ca a hotarat sa le cedeze pastorului Wurmbrand, spunand ca acesta se afla, de asemenea, intr-o stare grava si salvarea lui ar insemna mult pentru dezvoltarea crestinatatii, deoarece este o personalitate recunoscuta, cu relatii internationale si mare putere de influenta.

Stratan s-a suparat si a declarat ca nu este de acord. Atunci, cu blandete, Valeriu i-a spus ca din moment ce i-a daruit medicamentele, acum ele ii apartin si are libertatea sa le foloseasca potrivit indemnului constiintei lui.

Intr-adevar, medicamentele au fost folosite de pastorul Wurmbrand, a carui viata a fost astfel salvata. Nu dupa mult timp, pastorul avea sa faca un gest similar, cedand injectiile primite de el chiar unui legionar. De aici si confuzia intretinuta in media ca pastorul i-ar fi salvat viata lui Gafencu si nu invers.

Impresionat de trairea crestina a lui Gafencu, pastorul Wurmbrand a declarat ca vrea sa intre in Rai pe aceeasi poarta pe care intra si Valeriu si si-a luat angajamentul ca daca va mai fi vreodata liber sa vorbeasca lumii intregi despre trairea de exceptie a lui Valeriu si a camarazilor sai. Numai ca Wurmbrand a uitat repede cele promise.

Interviu cu dr. Aristide Lefa, studentul medicinist care l-a ingrijit pe Gafencu pana in ultima clipa

Rep: Spuneti-ne va rugam o intamplare mai deosibita cu pacientul valeriu Gafencu!
dr. Aristide Lefa: Sunt foarte multe de zis, insa am sa ma opresc asupra uneia singure. Valeriu urma sa suporte o interventie chirurgicala la spitatul din localitate, fiindca noi nu aveam cele necesare pentru a-l opera in penitenciar. Operatia a fost foarte mult intarziata de autoritatile comuniste.

Cand l-au pus pe masa de operatie nu i-au facut cum trebuie anestezicul sau acesta era expirat pentru ca trupul lui Gafencu nu amortise. Si l-au operat mai bine de jumatate de ora pe viu iar el nu a spus un cuvant. Si-au dat seama la final ce facusera, au ramas impresionati, dar viata unui detinut nu valora nimic pe atunci.

Au fost minuni la moartea sa

Rep: Cum a murit Valeriu Gafencu?
dr. Aristide Lefa: A fost un miracol ca a supravietuit atat. Pe final abia mai putea respira, inima ii batea cu putere… I-am dat apa cu zahar caci n-aveam niciun tratament la dispozitie. Dupa ce a luat doua guri s-a ridicat si m-a mustrat usor: “Lui i-au dat pe cruce fiere iar voi imi dati mie miere?”….

Imediat ce i-a fost scos trupul afara si pus pe pamant, desi fusese o zi calduroasa, cu soare, pana atunci, in cateva minute s-a pornit o ninsoarea teribila care a acoperit tot noroiul din jurul corpului lui Valeriu.

Cateva marturii despre sfintenia lui Valeriu Gafencu

Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa: ” Nu avem alt sfant mai mare decat Valeriu Gafencu”

IPS Bartolomeu Anania: “Stalp al rezistentei spirituale romanesti”
Intre cei mai cunoscuti martori-martiri, care au suferit, traind pe cele mai inalte culmi ale spiritualitatii crestine, stalp al rezistentei spirituale romanesti din timpul opresiunii comuniste, consideram a fi fost atunci studentul VALERIU GAFENCU.

Marin Naidim: “Era fire de poet”
Citise mult in viata lui, dar acum (cat s-a mai putut citi in Aiud, pana in 1948), nu mai citea decat o singura carte, Biblia, si ce era in legatura cu ea: Filocalia, Patericul, Urmarea lui Hristos. Si se ruga.

In colonie, mergea intre ruinele unei vechi biserici parasite, ce se afla pe un deal, intr-o lucerna a coloniei, n-avea acoperis, era expusa ploilor si intemperiilor si el se ruga acolo.

Cand venea cineva pe la el de-acasa, aborda cu ei totdeauna probleme de credinta, cautand sa convinga pe fiecare de importanta mantuirii.

Spunea catre mine ca chiar daca nu reusim noi sa schimbam lumea, dar macar sa trezim interesul, sa o facem sa nu se mai simta bine cand savarseste raul, sa cream probleme, sa-si puna intrebari, sa-si schimbe pasii.

Facea mult caz de “constiinta pacatului”, pentru ca erau multi care considerau pacate numai curvia, hotia si crima si multi nu se recunosteau pacatosi, fie ca nu le aveau pe acestea, fie ca le minimalizau, neacordandu-le importanta cuvenita.

Dar pierdeau din vedere ca mai sunt si altele si poate mai mari decat acestea, cum ar fi mandria. “Celor mandri Dumnezeu le sta impotriva si celor smeriti le da har.” Pe omul care se grozaveste, Domnul il lasa singur si fara El o sa-si dea seama ca nu poate face nimic si o sa strige la El.

Valeriu Gafencu in tinerete

Virgil Maxim: “Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii”
Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii sub toate aspectele:
Fizic, parea un Arhanghel, purtand cand spada de foc a cuvantului dumnezeiesc, cand crinul curatiei plin de parfum tainic.

Aurelian Guta: ” Nu l-am auzit niciodata plangandu-se”
Starea lui Valeriu se agrava. Din cauza lungului sir de luni petrecute in pat, fara miscare, si din cauza slabiciunii si insuficientei circulatiei sangelui, i-au aparut pe corp escare mari ce nu puteau fi vindecate cu nici un chip, cuprinzandu-i o mare suprafata a spatelui, coapselor si gambelor.

Alti bolnavi, in situatie asemanatoare, se vaitau, blestemau si se revoltau, caci usturimile si durerile ranilor erau ingrozitoare.

Pe Valeriu nu l-am auzit niciodata plangandu-se, desi pe chipul sau se putea citi suferinta accentuata, iar in ochi ii apareau lacrimi de durere, cand era pansat, cu migala si dragoste frateasca de detinutii doctoranzi in medicina Ion Ghitulescu, Nae Floricel si Aristide Lefa, timp de ore in sir.

Din fasii de camasi rupte, confectionam bandaje pentru acoperirea escarelor, dar din lipsa substantelor medicamentoase necesare, fasiile se lipeau de rani si produceau dureri cumplite cand erau desfacute. Din gura lui Valeriu nu se auzea nici un vaiet, dar dupa un timp, broboane de sudoare ii acopereau fruntea boltita.Medicii observau; era semnul ca rabdarea atinsese limita. Atunci se opreau si-l lasau putin sa-si revina.

IMNUL INVIERII

Va cheama Domnul slavei la lumina, Sa creasca-n inimile noastre-nfrante,
Va cheama mucenicii-n vesnicii, Un om nascut din nou, armonios,
Fortificati Biserica crestina, Pe chipurile voastre sa se-mplante,
Cu pietre vii zidite-n temelii. Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Veniti, crestini, luati lumina, Un clopot tainic miezul noptii bate
Cu sufletul senin, purificat! Si Iisus coboara pe pamant,
Veniti, flamanzi, gustati din cina, Din piepturile voastre-nsangerate
E nunta fiului de Imparat. Rasuna Imnul Invierii Sfant.