Cuv. Serafim Rose

din “Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

În Vieţile sfinţilor ortodocşi se află multe relatări – unele dintre ele foarte vii – despre felul în care trece sufletul prin vămi, după moarte. Cea mai amănunţită înfăţişare se află în Viaţa Sf. Vasile cel Nou (26 martie), care istoriseşte trecerea prin vămi a Sfintei Teodora, aşa cum o povesteşte într-o vedenie chiar ea, unui ucenic al Sfântului, pe nume Grigorie. În această relatare sunt pomenite douăzeci de vămi, fiecare dintre ele cercetând câte un păcat oarecare. Episcopul Ignatie se referă la această povestire din destul (vol. III, pag. 151-158). Această istorisire se mai află într-o traducere engleză (Tainele veşnice de dincolo de mormânt, pag. 69-87), şi nu cuprinde nimic semnificativ, care să nu se mai afle şi în alte izvoare ortodoxe despre vămi, drept pentru care vom trece peste aceasta, dând alte izvoare care deşi cuprind mai puţine amănunte, urmează aceeaşi istorisire de bază a faptelor.

În relatarea soldatului Taxiot, de pildă (Vieţile sfinţilor , 28 martie), se povesteşte că el s-a întors la viaţă după şase ore petrecute în mormânt şi a povestit despre următoarea experienţă trăită:

„Când am murit, am văzut arătându-se înaintea mea nişte etiopieni. Înfăţişarea lor era înfricoşătoare; când îi vedeam, sufletul meu se tulbura. Atunci am văzut doi tineri minunaţi, şi sufletul meu a sărit în braţele lor. Am început să urcăm încet spre înălţimi, ca într-un zbor, şi am ajuns la vămile care păzesc urcuşul şi opresc sufletul fiecărui om. Fiecare vamă cerceta un păcat: o vamă cerceta minciuna, alta pizmuirea, alta mândria; fiecare păcat îşi are vameşii săi în văzduh. Şi am văzut că îngerii ţineau toate faptele mele bune într-un cufăr mic; scoţându-le afară, le cântăreau cu faptele mele cele rele. Aşa am trecut de toate vămile. Iar când ne apropiam de porţile raiului, am ajuns la vama păcatului trupesc. Cei care păzesc calea acolo, m-au oprit şi mi-au arătat toate păcatele trupeşti, săvârşite din copilăria mea până acum. Îngerii care mă duceau, au zis: ’Toate păcatele pe care le-ai săvârşit în cetate au fost iertate de Dumnezeu, pentru că te-ai pocăit pentru ele.’ La aceasta, potrivnicii mei au răspuns: ’Dar când ai plecat din cetate, în sat, ai săvârşit adulter cu femeia unui ţăran.’ Îngerii, auzind aceasta şi neaflând nici o faptă bună care ar fi putut ierta păcatul meu, m-au lăsat şi au plecat de la mine. Atunci, duhurile cele rele m-au apucat, şi suflând peste măsură asupra mea, m-au aruncat jos, la pământ. Pământul s-a crăpat şi am fost azvârlit acolo jos, prin povârnişuri strâmte, cu duhori spurcate, către temniţa iadului, de sub pământ.” (Sfârşitul acestei Vieţi, îl puteţi citi în limba engleză, în Tainele veşnice de dincolo de mormânt, pag. 169- 171. Vezi şi Vietile sfinţilor, luna martie, Editura Episcopiei Romanului si Huşilor, 1995, pag. 402 – 404.).

Episcopul Ignatie mai dă şi alte experienţe ale vămilor din Vieţile altor sfinţi: Sf. Mare Mucenic Eustratie (sec. al IV-lea, 13 decembrie), Sf. Nifon de Constantia (Cipru), care a văzut multe suflete urcând-se prin vămi (sec. al IV-lea, 23 decembrie), Sf. Simeon cel Nebun pentru Hristos al Emesei (sec. al VI-lea, 21 iulie), Sf. Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei (sec. al VII-lea, Prolog, 19 decembrie), Sf. Simeon al Muntelui Minunat(sec. al VII-lea, Prolog, 13 martie), şi Sf. Macarie cel Mare (19 ianuarie).

Episcopul Ignatie nu cunoştea multe dintre izvoarele ortodoxe timpurii din apus, care nu au fost traduse niciodată în limba greacă sau rusă; şi acestea cuprind multe descrieri ale vămilor. Numele de „vămi” se pare că se mărgineşte la izvoarele răsăritene, dar cele ce sunt înfăţişate în izvoarele apusene suntasemenea. Sfântul Columba, de pildă, întemeietorul mânăstirii de pe insula Iona din Scoţia († 597), a văzut de multe ori în viaţa sa războiul diavolilor din văzduh, pentru sufletele de curând plecate. Sf. Adamnan († 704) povesteşte despre acestea în Viaţa Sf. Columba; iată o întâmplare: Sf. Columba şi-a chemat într-o zi călugării şi le-a spus: „Să-i ajutăm acum prin rugăciune pe călugării Stareţului Comgell, care se îneacă în lacul Calf, în ceasul acesta; căci iată, chiar acum ei se luptă în văzduh cu puterile vrăjmaşe care încearcă să înşface şi să ducă departe sufletul unui străin care se îneacă împreună cu ei.” Apoi, după rugăciune, a spus: „Mulţumiţi-I lui Hristos, pentru că acum sfinţii îngeri au întâmpinat aceste suflete curate şi l-au slobozit pe acel străin şi i-au mântuit întru slavă, de dracii fioroşi.”

Sf. Bonifatie, „apostol anglo-saxon al germanilor” din sec. al VIII-lea, prezintă într-una dintre scrisorile sale, istorisirea pe care i-a dat-o un călugăr al Mânăstirii Wenlock, care a murit şi apoi a venit din nou la viaţă, după câteva ore. „Îngerii de o strălucire atât de minunată l-au purtat în sus, pe când pleca din trup, că el nici nu putea să se uite la ei … M-au dus în sus, sus de tot, în înaltul văzduhului …, a continuat el. Mai târziu, a povestit că în locul şi în vremea cât s-a aflat în afara trupului, s-a adunat în locul unde era el, o mare mulţime de suflete, care şi-au părăsit trupurile, şi se gândise că era o mulţime cu mult mai mare de suflete decât socotea el că alcătuia întreaga suflare omenească de pe pământ. A mai zis că era o mulţime de duhuri diavoleşti, dimpreună cu un cor slăvit de îngeri mai înalţi. Şi a zis că duhurile cele ticăloase şi sfinţii îngeri au avut război aprig pentru sufletele ieşite din trupuri, dracii aducând asupra lor povara păcatelor lor, îngerii uşurând povara şi aducând îndreptăţiri pentru acelea. Şi-a auzit toate păcatele pe care le săvârşise din copilărie şi scăpase din vedere să le spună la spovedanie, ori le uitase, ori nu le cunoscuse ca păcate. Duhurile rele strigau la el, osândindu-l necruţător … Toate cele câte le făcuse în toate zilele vieţii lui şi nu purtase de grijă să le mărturisească şi multe câte nu le cunoscuse că sunt păcate, toate acelea erau acum rostite cu strigăt mare către el, cu cuvinte înfricoşătoare. În acelaşi chip, duhurile cele rele adevereau patimile, osândind şi purtând mărturie, numind ceasul şi locul pentru fiecare păcat, au adus mărturiile pentru faptele cele rele … Şi astfel, pentru toate păcatele lui adunate şi socotite, vrăjmaşii aceia de demult au hotărât că este vinovat şi l-au tras fără milă la judecata lor. Pe de altă parte,” a zis el, „puţinele fapte bune, lipsite de însemnătate, pe care le-am spus, au vorbit cu nevrednicie şi neputincios în apărarea mea … Iar îngerii, în iubirea lor fără de margini, m-au apărat şi m-au sprijinit, în vreme ce faptele cele bune, mult sporite, mi s-au părut cu mult mai mari şi mai minunate decât dacă s-ar fi săvârşit numai cu puterile mele.”

Cuv. Serafim Rose
din “Sufletul după moarte”
Editura Tehnopress 2003
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

„Învăţătura despre vămi este învăţătura Bisericii. Nu-i nici o îndoială (subliniere în original) că Sf. Apostol Pavel vorbeşte despre ele atunci când zice despre creştini, că ei trebuie să ia parte la războiul cu duhurile răutăţii de sub ceruri (Efeseni 6, 12). Găsim această învăţătură în întreaga predanie a Bisericii din primele veacuri şi în rugăciunile bisericeşti” (Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 138).

Episcopul Ignatie citează mulţi Sfinţi Părinţi care ne învaţă despre vămi. Vom pomeni numai câţiva dintre ei. În Viaţa Sfântului Antonie cel Mare, Sf. Atanasie cel Mare scrie cum, odată, la apropierea ceasului al nouălea, după ce Sf. Antonie a început să se roage înainte de a mânca, a fost numaidecât răpit de Duhul, şi ridicat de îngeri la cer. Dracii văzduhului s-au împotrivit urcuşului lui: îngerii, opunându-se, au cerut să le facă cunoscute pricinile împotrivirii lor, căci Sf. Antonie nu avea nici un păcat. Dracii s-au străduit să facă cunoscute păcatele săvârşite de el chiar de la naştere; dar îngerii au închis gurile defăimătorilor, spunându-le că nu trebuie să numere păcatele de la naştere, care fuseseră deja şterse prin harul lui Hristos; ci să spună ei – dacă cunosc vreunul – păcatele pe care le-a săvârşit el după ce a intrat în monahism şi şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu. În osândirile pe care le-au făcut, dracii au rostit multe minciuni neruşinate; dar fiindcă defăimătorilor le-a lipsit temeiul, cale liberă s-a deschis înaintea lui Antonie. Îndată ce şi-a venit în sine, a văzut că se afla în acelaşi loc unde stătuse pentru rugăciune. Uitând de mâncare, a petrecut întreaga noapte în lacrimi şi suspine, cugetând la mulţimea de vrăjmaşi ai omului, la războiul împotriva unei oşti ca aceea, la greutatea drumului prin văzduh, către rai, şi la cuvintele Apostolului care zice: Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12; Efeseni 2, 2). Ştiind că puterile văzduhului caută doar un singur lucru, că se apleacă asupra lui cu toată râvna, că se ostenesc şi se străduiesc să ne lipsească de o cale liberă către cer, Apostolul ne sfătuieşte: Luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea (Efeseni 6, 13), pentru ca cel potrivnic să se ruşineze, neavând de zis nimic rău despre noi (Tit 2, 8)”.

Făcându-ne cunoscute cele se întâmplă în ceasul morţii, Sf. Ioan Gură de Aur ne învaţă: „În ceasul acela vom avea nevoie de multe rugăciuni, de multe ajutoare, de multe fapte bune, de mare mijlocire de la îngeri, în călătoria prin sălaşurile văzduhului.Dacă atunci când călătorim într-o ţară străină sau într-un oraş necunoscut, avem nevoie de o călăuză, cu atât mai mult avem nevoie de călăuze şi ajutoare care să ne îndrume în cealaltă lume, nevăzută, printre stăpâniile şi puterile şi stăpânitorii lumii, din sălaşurile văzduhului, care sunt numiţi prigonitori şi strângători de dajdii şi vameşi.”

Sf. Macarie cel Mare scrie: „Când auziţi că există mulţimi de balauri, şi guri de lei, şi puteri întunecate sub ceruri, şi focuri care ard şi pocnesc în mădulare, voi nu credeţi nimic din toate astea, fiindcă nu ştiţi că dacă nu primiţi arvuna Duhului Sfânt (II Cor. 1, 22), acelea îţi cuprind sufletul când iese din trup, pentru că nu rabdă să-l vadă că se ridică la cer.”

Sf. Isaia Pustnicul, un Părinte al Filocaliei din sec. al VI-lea, ne învaţă că noi creştinii trebuie „zilnic să avem moartea înaintea ochilor şi să purtăm de grijă cum vom săvârşi ieşirea din trup şi cum vom trece de duhurile cele rele, care ne vor întâmpina în văzduh” (Omilia 5, 22). „Când sufletul iese din trup, îngerii îl însoţesc; însă puterile întunericului ies în întâmpinarea lui, dorind să-l oprească şi să-l cerceteze, ca să vadă dacă ar putea găsi în acel suflet ceva asemenea lor” (Omilia 17).

Sf. Isihie, preot din Ierusalimului (sec. al V-lea), ne învaţă: „Ceasul morţii ne va afla, acesta va veni, şi va fi cu neputinţă să scăpăm de moarte. O, numai dacă stăpânul lumii şi al văzduhului care trebuie să ne întâmpine la ceasul acela, ne-ar putea socoti nedreptăţile noastre mici şi neînsemnate, şi de nu ne-ar putea osândi cu dreptate!” (Omilie despre cumpătare în Filocalia).

Sf. Grigorie Dialogul († 604), în omiliile sale la Evanghelie, scrie: „Omul trebuie să cugete adânc la cât de înfricoşător va fi pentru noi ceasul morţii, ce chinuire cumplită va răbda sufletul la vremea aceea, ce aducere aminte a tuturor păcatelor, ce uitare a fericirii trecute, ce frică şi ce teamă de Judecată. În ceasul acela, duhurile cele rele vor cerceta faptele sufletului care pleacă. În ceasul acela, duhurile vor înfăţişa priveliştile păcatelor spre care l-au împins aceia (diavolii) pentru a-l trage pe el la împreună chinuire cu ei. Dar de ce vorbim numai de sufletul păcătos, când duhurile vin în aceeaşi măsură şi la muribunzii cei aleşi, şi caută în ei păcate asemenea cu ale lor, dacă au izbutit să-i ispitească? Dintre oameni a fost numai Cel Unul Care înainte de patima Sa, a zis fără frică: Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine şi stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine (Ioan 14, 30)”, (Omilii la Evanghelii, 39, la Luca 19, 42-47; Episcopul Ignatie, op. cit. III, pag. 278).

Sf. Efrem Sirul († 373 ) înfăţişează ceasul morţii şi judecata în chipul acesta: „Când vin duhurile cele înfricoşătoare, când puterile cele dumnezeieşti poruncesc sufletului să iasă din trup, când acelea ne îndepărtează cu sila şi ne duc la locul de judecată cu neputinţă de ocolit – văzându-i în ceasul acela, sărmanul om … se cutremură cu totul ca din pricina unui cutremur … puterile cereşti, luând sufletul, porneşte urcuşul prin văzduh, unde stau căpeteniile, puterile şi stăpâniile lumii. Aceştia sunt osânditorii noştri, vameşii înspăimântători, registratorii, perceptorii; toţi aceştia întâlnesc sufletul în calea lor, iau zapisul la socoteală, îl cercetează, numără păcatele şi datoriile acestui om – păcatele tinereţii şi ale vărstei celei adunate cu anii, cele de voie şi cele fără de voie, săvârşite cu fapta, cuvântul sau cu gândul. Mare este teama aici, mare este cutremurul sărmanului suflet, de nepovestit este ruşinea pe care o rabdă în ceasul acela de la mulţimea fără de număr de vrăjmaşi care îl împresoară cu mii şi mii, ocărându-l, ca să-i oprească urcuşul către cer, ca să nu se sălăşluiască în lumina celor vii, şi ca să nu intre în împărăţia vieţii. Dar sfinţii îngeri, luând sufletul, îl duc mai departe.”

Sfintele sfujbe ale Bisericii Ortodoxe au de asemenea multe pomeniri ale vămilor. Astfel, în Octoih, lucrarea Sfântului Ioan Damaschin (sec. al VIII-lea), citim: „O, Preasfântă Fecioară, la ceasul morţii mele, slobozeşte-mă din mâinile dracilor şi de judecată şi de osândire şi de cercarea cea înfricoşătoare, şi de vămile cele chinuitoare, şi de căpetenia cea cumplită şi de osânda veşnică, o, Maică a lui Dumnezeu” (Glas 4, vineri, cântarea a 8-a, canonul utreniei). Iarăşi: „Când se va despărţi sufletul meu cu sila din mădularele trupului, dumnezeiască mireasă stai lângă mine …. ca să pot trece neoprit de stăpânitorii întunericului, care stau în văzduh.”

Episcopul Ignatie citează alte 17 astfel de exemple din cărţile de cult, care, de bună seamă, nu reprezintă o listă întreagă.

Cea mai desăvârşită înfăţişare a învăţăturii despre vămile văzduhului, a Părinţilor Bisericii din primele veacuri, este prezentată în omilia despre ieşirea sufletului din trup a Sf. Chiril al Alexandriei († 444) care se află întotdeauna în ediţiile Psaltirii slavone alcătuită din catisme (adică, Psaltirea rânduită pentru folosirea în Sfintele Slujbe). Printre multe alte lucruri care se află în această omilie, Sf. Chiril spune: „Ce frică şi cutremur te aşteaptă, o, suflete, în ziua morţii! Vei vedea draci înfricoşători, fioroşi, nemilostivi şi urâcioşi, ca întunecoşii etiopieni, stând înaintea ta. Chiar numai priveliştea lor este mai rea decât orice chinuire. Văzându-i, sufletul se tulbură, se nelinişteşte, caută să se ascundă, se grăbeşte către îngerii lui Dumnezeu. Sfinţii îngeri iau sufletul; trecând împreună cu ei prin văzduh, sufletul se ridică, şi ajunge la vămile care păzesc drumul de la pământ la cer, care opresc sufletul, împiedicându-i suişul la cer. Fiecare vamă cercetează păcatele de care răspunde; fiecare păcat, fiecare patimă îşi are vameşii şi socotitorii săi.”

Mulţi alţi Sfinţi Părinţi, de dinainte şi de după Sf. Chiril, vorbesc sau pomenesc despre vămi. După pomenirea multora, istoricul dogmelor bisericeşti, din sec. al XIX-lea, despre care s-a spus mai sus, concluzionează: „O punere în lucrare a învăţăturii despre vămi în Biserică, atât de permanentă, de neschimbată şi de cuprinzătoare, mai ales printre dascălii veacului al IV-lea, mărturiseşte fără putinţă de tăgadă, că o primiseră ca predanie de la învăţătorii veacurilor de dinainte şi se întemeiază pe tradiţia apostolică.”