Lauda- Nichifor Crainic 
          
Tu, cel ce te ascunzi în eterna-ti amiaza
Si lumea o spanzuri în haos de-o raza,
Metanie tie, Parinte.
Izvod nevazut al vazutelor linii,
Mă scalzi si pe mine în unda luminii
Un mugur de carne fierbinte.

Sunt duh invalit în naluca de huma,
Sunt om odraslit dintr-un tata si-o muma,
Dar sunt neraspunsa-ntrebare.
Ce glas destoinic să-mi spuna-ncotro e
Oceanul de somn ce icnind fără voie
M-a-mpins si pe mine-n miscare?

Nici maica nu stie ce tainica norma
Imi dete din carnea-i vremelnica forma,
Neant inflorit în minune.
Căci toate izvoadele umbrelor noastre
Roiesc mai presus de arhangheli si astre
Din vesnica ta-ntelepciune.

In ceruri, Parinte, sunt abur în aburi
Si-asemeni cu apa ce-ngheata pe jgheaburi
Prind coaja de carne din spatiu.
Tu cugeti, se naste; voiesti si dureaza;
Respiri si-nfloreste; iubesti si vibreaza
De-adancul luminii nesatiu.

De tine mi-e foame, de tine mi-e sete,
Fac dara de umbra acestei planete
Cu spuma de soare pe creste;
Si-n saltul credintei gustând vesnicia,
Din pulberea lumii îmi strig bucuria
Ca sunt intru Cel care este!

Puzderii de stele ascunse-n amiaza,
Fapturile-n tine de-a pururi dureaza
Si-n spatiu vremelnic colinda.
A fi, bucurie eterna si sfanta!
O vraja a toata lumina rasfranta
De-a gloriei tale oglinda.

Îndemn la luptă- Radu Gyr

Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care să lupte nu mai vor.

Cat inima în piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
când te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci când sangeri,
nici ochii când în lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis.

Eroilor- Vasile Militaru

Spre voi, viteji al căror sânge a curs – hotarul apărându-l, -
Îngenunchiat, tot Neamul astăzi îşi nalţă sufletul şi gândul!…
Spre slava voastră, din altare, se’nalţă fumul de tămâe,
Viteji a căror nume sfinte neşterse’n veci au să rămâe!…

Fiţi binecuvântaţi în veacuri, voi, păstrători de vechi hotare, -
Viteji cari aţi căzut în lupte, visând o Românie-Mare!
De-apururea mărire vouă în înfloritul Paradis, -
Că voi aţi biruit prin moarte, şi s’a'mplinit al vostru vis …

Dar noi?… Suntem noi vrednici oare de jertfa sângelui cel sfânt
Ce-a curs din piepturile voastre pe vechiul Neamului pământ?….
Nu plângeţi oare ‘n Raiul vostru, că-atâta liotă străină
Culege roada jertfei voastre din scumpa Neamului grădină?!

O, eu aud mereu mustrarea vitejilor cu piept de fier,
Pe care tunetul adesea, mugind, ne-o bubue din cer,
Că voi prea mari aţi fost, prin jertfă, pe când urmaşii sunt prea mici,
Lăsând ca România-Mare s’ajungă Rai la venetici!

9 iunie 1937

CLXXXIII- Vasile Voiculescu 

Mereu cerşim vieţii ani mai mulţi, aşa-s neştire,
Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră,
Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire
Se vestejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea ţărâm asemeni
Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă;
Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim îcremeni
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,
Minunile iubirii n-au staile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.

Criticilor mei- Mihai Eminescu

Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.

E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ţi frământă
Doruri vii şi patimi multe,
Ş-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca şi flori în poarta vieţii
Bat la porţile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veştmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ţi viaţă,
Unde ai judecătorii,
Ne’nduraţii ochi de gheaţă?

Ah! atuncea ţi se pare
Că pe cap îţi cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deşerte,
Care roade n-aţi adus -
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.

Rugăciune- Octavian Goga

Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară…
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.

…si alte poezii la fel de frumoase, pe site-ul http://www.romanianvoice.com/poezii/poeti/crainic.php

Praznicul Nasterii Maicii Domnului! Lumina lina…

Motto :

* O, Prea Sfântă Fecioară Maria, Împărăteasa cerului şi a pământului, care te-ai născut din sfinţii tăi părinţi Ioachim şi Ana, ni nu avem cununi de aur ca să încununăm cinstită fruntea ta şi nu putem să-ţi înălţăm atâtea biserici şi altare după meritul pe care-l ai. Sufletul nostru însă să fie biserică, iar inima altarul, unde să ardă tămâia rugăciunilor noastre.

Roagă pe Fiul tău neîncetat pentru tot neamul nostru creştinesc ca să ne ierte şi să ne ajute să putem face şi noi voia Sa, pentru ca şi noi să fim în partea celor ce se mântuiesc în vecii vecilor. Amin. *

Rugaciune

Craiasa alegandu-te
Ingenunchem rugandu-te,
Inalta-ne, ne mantuie
Din valul ce ne bantuie;
Fii scut de intarire
Si zid de mantuire,
Privirea-ti adorata
Asupra-ne coboara,
O, Maica prea curata
Si pururea Fecioara,
Marie!

Noi, ce din mila Sfantului
Umbra facem pamantului,
Rugamu-ne-ndurarilor,
Luceafarului marilor;
Asculta-a noastre plangeri,
Regina peste ingeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce clara,
O, Maica prea curata
Si pururea Fecioara,
Marie!

Mihai Eminescu

Maica Domnului – Bucuria lui Dumnezeu si nadejdea noastra

*… acest praznic este mai mult bucuria nespusa a lui Dumnezeu, decat a noastra, pentru ca, dupa multe intristari facute Tatalui ceresc, de ingerii cei cazuti si de oamenii neascultatori si invartosati, iata, se iveste cea care Il iubeste pe El si se lasa in voia Lui. Adica se iveste cea care face posibila Intruparea Domnului nostru si prin ea, mantuirea noastra.

Aceasta bucurie o resimtim mai greu, noi, cei cu evlavia stinsa, cei care avem prea multa cenusa in sufletele noastre. Dar la ea suntem chemati si suntem incredintati ca, prin mijlocirea Maicii noastre, Maica Vietii si Maica Luminii, e posibila si aprinderea ravnei celei dintai. Sa ne rugam, asadar, Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, sa aprinda candela credintei fierbinti in sufletele noastre si sa ne ajute sa fim păstoriţi de cei ce Il iubesc cu adevarat si bine-plac Fiului său cel Unul-Născut!… *

Sursa : www.razbointrucuvant.ro/

Rugăciune către Maica Domnului

Prea Curată Maică, Pururea Fecioară,

Sufletul din mine nu-l lăsa să moară,

Ci revarsă, Sfântă, peste el, de sus,

Mila Ta cea mare, mila lui Iisus!…

Îngeri împrejuru-mi fă să se adune,

Să-mi arate calea către cele bune,

Să-mi îndrepte paşii pe cărarea milei,

La-nceputul nopţii, la-nceputul zilei!…

Să gonească toate duhurile rele,

Ce pândesc în drumul vieţuirii mele,

Bietului meu suflet să-i dea viaţă nouă,

Să răsfrângă cerul ca un bob de rouă!…

Frânt de umilinţe, cu adânci suspine,

Sufletul la Tine vine să se-nchine:

Mila Ta din ceruri peste el coboară,

Maică Prea Curată, pururea Fecioară!

( Vasile Militaru )

Rasai asupra mea…

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;

O, maică sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină!

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară

Deşi al meu e un noian de vină;

Privirea ta, de milă caldă plină,

Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa

Şi reapari din cerul tău de stele

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

1879 – Mihai Eminescu

* Frumos şi mare vis pentru că scara din visul lui Iacob este Preasfânta Fecioară a cărei naştere o prăznuim astăzi. Ea este aceea care a legat cerul cu pământul şi prin curăţenia sufletului şi a trupului ei a pogorât pe Fiul lui Dumnezeu pe pământ. Prin ea ne înrudim şi noi cu Dumnezeu şi mai mult chiar ne facem fiii lui Dumnezeu. Odată cu naşterea Fecioarei Maria, îngerii cerului coboară la noi ca să ne ridice sus de pe pământul acesta care prin păcatul lui Adam a primit blestem, lacrimi şi suferinţe.

Să băgăm de seamă, încă, că dedesubt, sub scara aceasta, este o altă scară care duce jos, spre iad. Pe această scară suie şi coboară îngerii iadului – demonii. Îngerii cerului vor să ne lege cu Dumnezeu, în timp ce îngerii iadului vor să ne lege cu diavolii întunericului. Depinde de viaţa noastră, de cine vrem să ascultăm, căci în viaţa noastră se amestecă puterile cerului, dar şi ispitele iadului.

Să ne facem socoteala în momentul de faţă fiecare şi să vedem de cine ascultăm mai mult. Să privim la viaţa noastră şi să ne vedem faptele bune sau păcatele şi de aici vom putea să înţelegem ai cui suntem în momentul de faţă şi cui slujim; lui Dumnezeu, sau diavolului.

Să serbăm deci cu bucurie, fraţi creştini, sfânta zi a naşterii Maicii Domnului. S-o lăudăm cu cântări duhovniceşti, să cădem în genunchi înaintea sfintei ei icoane şi să binecuvântăm pe aceea pe care îngerii o laudă în cer. Să o venerăm cu toată evlavia şi cu toată dragostea, căci prin mijlocirile ei ne facem fii iubiţi ai lui Dumnezeu, ne umplem de darurile cereşti şi ne curăţim inimile mărturisind-o ca Maica lui Dumnezeu.

Să avem în ea desăvârşita încredere şi s-o chemăm în ajutor în orice împrejurare, în timpul vieţii noastre căci Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul ei cel Unul Născut, i-a dat cheia comorilor milostivirii Sale, ca Maicii lui Dumnezeu celei prea iubite şi ea este atotputernică ca să ne ajute şi să ne apere în nevoile şi în necazurile noastre. Dar şi noi să fim recunoscători şi, mai ales, partea femeiască să-i urmeze vieţii ei curate întru totul, cu sfinţenie, modestie şi, mai ales, smerenie. Fiecare să înalţe mereu rugăciuni către Dumnezeu ca să-şi izbăvească sufletul de ispita şi veninul şarpelui diavol. *

http://www.predici.cnet.ro/arhive/17/

Sibilla

informatii preluate de pe google.ro – sursele precizate

imagini preluate de pe google.ro

Tatiana Stepa – youtube

Pre – Ziceri… ?!

… lacrimi, lacăt, piatră, foc, munte, Cuvânt…

nu, n-am ” plecat ”, în Apă Vie mai ” descânt ”,

de-ncrâncenare şi de veşnic ” agăţări ” de  vise,

de vremuri groaznice ce viu, de tâmple ninse…

otrăvuri, murmur, şoapte, licăr,sânge Sfânt…

icnind, tăceri se-nalţă muget, urlet din pământ,

mocneşte, fierbe, se va ţâşni ce trebuie,  curând,

ne va-mpărţii în două” cete ”, noi, vom decide; atât.

arc peste hule, ruperi,semnul şi, preţul dinainte…

” câştiguri ”, ” pierderi ”, zaruri, ” măselele de minte ”,

cu curu-n două luntre, mulţi, dintâi pierduţii din negoţ,

şi doar o Cale Albă, restul, ” poteci ” şi lespezi, pentru ” hoţi ”…

Sibilla

Trebuie să aprobăm moartea, aşa cum aprobăm viaţa. Ea este o componentă naturală şi o completare a Vieţii. Ea nu este sfârşitul acesteia şi nici al Eu-lui (superior), ci doar o etapă. Scopul vieţii este acela de a trece acele examene ale conştiinţei, astfel încât, la un moment dat, continuările acesteia să aibă loc într-o stare lipsită de materie.   ( Milan Ryzl )

Neamului Valah Strigare :

Fraţi Valahi din patru unghiuri, fraţi de viaţă Geto-Dacă,
Fraţi pe care nici o liftă n’a putut robi să ne facă, -
Iată-ne azi robi sub lifta unui Neam care, din lume,
Vrea pe veci să ne sugrume,
Să se şteargă dintre Neamuri strălucitul nostru nume!…

Dar, mai cruzi ca lifta neagră care azi, prin vicleşug,
Ne-a’njugat – plăvani la jug, -
Sunt acei câţiva nemernici, fraţi de sânge, scoşi din minţi
De-ai trădărilor “arginţi”,
Cari, de zornăitul dulce, nu mai pot nimic s’audă
Din cât geme ţara toată cu de lacrămi geana udă!…

Toţi acestia, – o droae de nemernici care vor
Nimicirea Ţării lor, -
S’au făcut, în mâna liftei, crunte “Coade de Topor”,
Şi s’au năpustit cu ură, fâlfâind drapele roşii,
Să doboare tot ce’n veacuri au păstrat mai drag strămoşii!…

Vor, vânduţii fără inimi, – îndemnaţi de-a liftei gloată, -
Să ne-aprindă Ţara toată;
Nu mai vor s’avem tezaur
În altare pe Iisus;
Ticăloşilor li-i sete de mărirea lor, de aur;
Drojdia se vrea de-asupra; putregaiul se vrea sus;
Sufletele lor de fiară
Nu mai au nimica sfânt;
Ei vor “patria” să piară,
“Dumnezeu” să fie frânt;
Să fim toţi o biată turmă fără drepturi, nici cuvânt!…
Să nu mai avem din toate, sub tâlharii bolşevici,
Decât jug şi plâns în gene, umilinţi, scuipat şi bici;
Soarta naţiei române s’o păstreze lifta ‘n mână
Viermii toţi s’ajungă ‘n slavă, iar luceferii’n ţărână;
Şi, sub tirania gloatei care-şi ‘nalţă pumnul strâns,
Să ni-se topeasră ochii potopiţi de-atâta plâns?…

Fraţi Valahi – cu glas de tunet, ne-a strigat un mare “Mag”
Să ne facem toţi o stâncă sub al Ţării noastre steag;
S’alungăm “semănătorii de ruine şi pustiu”,
Care vor s’arunce Neamul în mormânt fără sicriu!
El a plâns pe culmea ‘nalţă, când a buciumat aprins,
Neamului aproape ‘nvins,

Şi-al său bucium l-a dus vântul, prelungit, din stâncă’n stâncă;
L’au fost auzit şi morţii din dormirea lor adâncă:
Fraţi Valahi, chemarea-i sfântă, voi n’aţi auzit-o încă?!…

Cine să te mai trezească, Neam robit de-atâtea Iude,
Dac’ auzul tău nici glasul Magului nu-l mai aude?!
Cum să nu ne facă robi,
Ca pe nişte boi neghiobi
Cei misei: “semănătorii de pustiu şi de ruine”,
Când nici ţie nu ţi-e milă de moşia ta, de tine?!

Cum n’ar împroşca tâlharii
Cu noroi pe toţi “stegarii”,
Tot ce-avem mai drag, mai sfânt;
Cum nu ne-ar scuipa obrazul, şi pe morşii din mormânt,
Când, cu nepăsare, toţi
Ne uităm mereu la gloata de misei vânduţi, de hoţi,
Făr’a ridica un deget, – ca un hoit ce zace’n glod,
Şi din care viermii lacomi, liniştiţi, în voe rod?!…

O, vă veţi trezi odată, fraţi Valahi, dar prea târziu,
Când va fi aproape gata groapa cea fără sicriu,
În adâncul cărei Neamul aruncat va fi de viu!…

( Vasile Militaru )

Democrat înseamnă cineva care vrea să înalţe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalţe el pe umerii poporului.   ( Nicolaie Iorga )

PURTĂTORII TORŢEI :

Spre voi, azi, purtători ai torţei, durutul suflet mi’l îndrept,
Căci soartă bună pentru ţară, doar de la voi am drept s’aştept…
În codrul Neamului, – în care s’a'ntins atâta putregai
Şi însuşi vântul primăverii n’aduce decât “of” şi “vai”,

- Azi, numai voi urcaţi spre soare, -biruitor şi verde crâng,-
Şi-aşi vrea, la pieptul plin de doruri, cu mii de braţe să vă strâng!
Copii ai lipsei şi-ai durerii, înghesuiţi prin vechi mansarde,
Al căror foc nu arde’n vatră, dar sufletul ca smirna arde;

Flămânzilor, a căror hrană adesea’i un pătrar de pâine,
În voi, -cu spade mari de flăcări,- eu văd Arhanghelii de mâine,
Arhanghelii ce-or pune capăt atâtor suferinţi nedrepte
Şi’ntregului dezmăt ce cântă pe-ale nemerniciei trepte…

Sus torţa sufletelor voastre, copii cu suflete curate,
Ca să puteţi curma tot jaful, să faceţi plânsului dreptate!…
Să umpleţi ocnele, pe viaţă, cu-acei nemernici şi misei
Ce’nfometează ţara toată, ca să se ghiftuiască ei!…

( Vasile Militaru )

Sibilla

imagini preluate de pe google.ro

citat preluat de pe www.citapedia.ro

versuri www.romanianvoice.com

de Vasile Militaru

E ştiut de toată lumea
că sub soare şi sub stele
animalele pădurii
- pline de veninul urii -
se sfâşie între ele.

Cerbul spune, că’ntr’o vreme,
nu pot şti prin ce mijloc,
reuşi precum se spune
să le-adune la un loc.
Ba dorind, cu gânduri bune,
să le mai amestece
a adus printre jivine
si-unele domestice.
Şi-adunate astfel, horă,
într’o tainică poiană,
cerbul, nobil în simţire
şi cu lacrima în geană,
a luat atunci cuvântul:
- Haideţi fraţilor, fiţi nobili,
de la leu şi pân’la oaie
dela lupi până la miel,
să uităm de-acum încolo
pe vecie de războaie,
să lăsăm să se sfâşie
numai oamenii’ntre ei.

Vreţi? – le spuse cerbu-atuncea
vreau răspunsul tuturor.
- Da! Răspunseră ferice
animalele în cor.

Şi făcură astfel roată
la umbra unui platan;
toţi semnară pactul păcii
pe o foaie de lipan.

După ce semnară pactul
pleacă toţi spre casa lor,
pe sub bolţi de fagi şi tei:
ursul cu vreo patru miei,
lupul cu vreo două oi,
un biet sarpe cu’n răţoi,
uliul cu’n cintezoi…

Însă n’au ajuns departe
şi din bietele-animale,
pân’ s’apună soarele,
n’a rămas decât blăniţa,
fulgii şi oscioarele.

Cred că tâlcul celor spuse
îl ghicesc popoarele:
Cine face
aşa pace,
sigur o să-i steie capul
unde-i stau picioarele.

RomanianVoice

+Vestitele vite albe, ce se hrăneau din păşunile ţerii şi cari se exportau până la Danzig şi în Anglia+ (Nicolae Iorga)

Fernand Braudel ne învaţă că aspectul  ecologic în istorie nu trebuie niciodată  subestimat. Bourul,  pe latineşte în clasificarea Linnaeus fiind numit ‘Bos primigenius’, pentru noi “boul primordial”  emblematic, animalul acesta de tracţiune  leagă Moldova de ecologie şi de istoria plugului.  Bineînţeles, boul fusese domesticit cu mult înainte să fi fost inventat  plugul cu bârsă şi cormană, a plugului care întoarce brazda. Chiar şi în enigmatica legendă  a nodului gordian este vorba despre o legătură între un mijloc de tractare pus în mişcare de boi, şi un mijloc tehnic care opune o foarte puternică rezistenţă. Dar, prin domesticire, puterile fizice ale speciei scad. Exemplarele  se ameliorează  numai din “rezervorul de gene” al speciei primordiale. În secolul  XX, Vasile Militaru (1886-1959) scria  poezia dedicată unui   superb exemplar care mai  păstra calităţile Primigenius : « Sâmbotine, Sâmbotine,/ Drag plăvan printre plăvani,/ Ce mergeai pe lunci cu mine,/ Când eram de şapte ani;/ Când era vre-o sărbătoare/ Eu mai mândru să  te fac,/  Îţi prindeam pe-un corn cicoare, iar pe altul flori de mac. »

Bourul pe stemă  arăta  că Moldova poseda un ‘genetic pool’ de mare valoare pentru  tracţiunea animală din  agricultură.  Bourul pe stemă  era în acelaşi timp o excelentă imagine de marketing pentru tîrgurile de vite ale Moldovei. Se poate afirma că economia medievală a Moldovei era o economie a excelenţei. Aşa cum ne arăta Mihai Eminescu în manuscrisul de Economie Politică al Domniei Sale, practicarea artei  manageriale a fost în Evul Mediu  românesc un model pentru stilul de cârmuire aşezată a celebrei zone de podgorii basarabene  „Codrul”. La fel ca şi „căpitanul de Codru”,   toţi „căpitanii de plai” erau în  fapt gestionari medievali foarte chibzuiţi, cu mare promptitudine a deciziilor  pentru ca roadele „plaiului”  să fie preluate, într-un maximum de siguranţă  posibilă pentru acel timp,  de comerţ. Mi-e teamă  că  imaginea pe care ne-o dă  Mihail Sadoveanu în „Neamul Şoimăreştilor” despre „căpitanul Mihu”  este limitată, nu reflectă şi  „adevărul economic” din istoria noastră. În fine, instituţia medievală  moldovenească  a „căpitanilor” de plai sau de Codru seamănă  extraordinar de mult cu instituţia republicană genoveză chemată „Capitani del Popolo”.

Titus Filipas

de Vasile Militaru

Un purice odata, dragii mei,
La trup – cum stiti – cât bobul cel de mei,
S-a întîlnit c-un elefant gigant,
Care i-a zis îndata cu mînie;
Ce cauti, ma, la mine pe mosie?
Nu vezi ca-mi strici semanatura
Cu urmele ce faci?
Dar ce-mi racesc eu gura,
Spunând unui bicisnic cum trebuie sa se poarte?
Gateste-te de moarte –

Îngadue-mi, stapîne, doar un cuvînt sa-ti spun!
Dar elefantu-ndatata s-a aruncat nebun,
Pe purice, sa-l faca piftie de Craciun
Atunci sarmanul purice nu s-a lasat, ci sprinten,
A strîns si el din pinten
Si dintr-un salt fara pereche,
Patrunse-n a gigantului ureche,
Si unde începu sa-l piste,
Si unde începu gigantul sa sbiere, sa se miste,
Si unde începu sa fuga cu purecu-n ureche,
Ca un luat de Iele, ca un lovit de strehe;
Se tavali-n tarîna si iar porni pe goana,
Ciupit mereu mai tare de mica lighioana
Si, fara sa mai vada, în goana lui nebuna,
Cazu într-o adînca si tainica genuna,
De se facu puzderii si-ncremenii pe veci
De ma lasai în pace, eu nu-ti faceam nimic
Dar tu crezusi, natângu, ca purecul de-i mic,
Îl poti turti-n picioare, ca pe rîme,
Far-a visa ca poate si el sa te sfarîme
Asa grai pe urma, iesindu-i din ureche,
Napraznecul meu purec
Deci, zicatoarea veche,
Din mosi-stramosi ramase, nu-i supusa la-ntâmplare,
Ca: Buturuga mica rastoarna carul mare!

În ziarul Romania libera de Joi, 10 Aprilie 2008, articolul domnului Adrian Bucurescu, Stravechile capitale ale Moldovei,  a provocat  controverse extreme.  

Eu comentez doar excerptul :

“De unde va fi luat vornicul Grigore Ureche legenda cu bourul vanat de Dragos Voda nu se stie. Va fi fost scornita, nu neaparat de cronicar, de la stema Moldovei. Cat despre derivarea numelui Moldovei de la cel al catelei Molda nici nu merita sa vorbim… De altminteri, capul de bour nici nu a fost prima stema, ci un cerb cu capul  taiat, asa cum se vede pe sigiliul cetatii Baia, intaia cetate de scaun a acestui tinut.”

Fernand Braudel ne învăţa că aspectul ecologic în istorie nu trebuie niciodată subestimat. Urmărindu-l pe Simion Dascălul, ajungem regresiv la vremea când continuitatea de ecosistem era sigură, iar continuitatea statală nesigură. Românii erau o populaţie dintr-un ecosistem, în care funcţionează  ca predatori biologici faţă de speciile sălbatice : extermină nu doar brebul, ci şi bourul, Bos primigenius, boul primordial emblematic ce leagă Moldova de ecologie şi de istoria plugului mare, deosebit de pluguşorul lui Bădica Traian. Bineînţeles, boul fusese domesticit cu mult înainte să fi fost inventat plugul cu bârsă şi cormană, a plugului care întoarce brazda.

Prin domesticire, puterile fizice ale speciei scad. Exemplarele se ameliorează numai din rezervorul de gene al speciei primordiale. În secolul XX, Vasile Militaru (1886-1959) scrie poezia dedicată unui superb exemplar care mai păstra calităţile de Bos Primigenius : “Sâmbotine, Sâmbotine,/ Drag plăvan printre plăvani,/ Ce mergeai pe lunci cu mine,/ Când eram de şapte ani;/ Când era vre-o sărbătoare/ Eu mai mândru să te fac,/ Îţi prindeam pe-un corn cicoare, iar pe altul flori de mac.”

Bourul pe stemă arăta că Moldova mai poseda un ‘genetic pool’ unic şi de mare valoare necesar pentru tracţiunea animală din agricultură. Din secolul XIX, pictorul Nicolae Grigorescu (1838-1907) ne transmitea imagini despre măreţia şi splendoarea speciei Bos primigenius. Iar trucul literar al genialului Mihail Sadoveanu a fost acela de a înjuga, în paginile mult hulitului roman Mitrea Cocor, nişte oameni la plug. Era semnalul subliminal ce ni-l transmitea Mihail Sadoveanu că sistemul comunist proaspăt instalat atunci nu avea forţa necesară să tragă economia României.

Mutarea capitalei medievale, schimbarea stemei, arată şi extensia puterii economice a Moldovei. Dar trebuie să recunoaştem că noua stemă a vechii Moldove a fost atunci şi  inspirată operaţie de marketing. Bourul de pe cea de a doua stemă medievală arăta clar că în tîrgurile de vite din Moldova se vîndeau pe atunci  vite de tracţiune de extremă calitate. Economia acelei Moldove era o economie a excelenţei.

Titus Filipas

Fraţi Valahi din patru unghiuri, fraţi de viaţă Geto-Dacă,
Fraţi pe care nici o liftă n’a putut robi să ne facă, -
Iată-ne azi robi sub lifta unui Neam care, din lume,
Vrea pe veci să ne sugrume,
Să se şteargă dintre Neamuri strălucitul nostru nume!…

Dar, mai cruzi ca lifta neagră care azi, prin vicleşug,
Ne-a’njugat – plăvani la jug, -
Sunt acei câţiva nemernici, fraţi de sânge, scoşi din minţi
De-ai trădărilor “arginţi”,
Cari, de zornăitul dulce, nu mai pot nimic s’audă
Din cât geme ţara toată cu de lacrămi geana udă!…

Toţi acestia, – o droae de nemernici care vor
Nimicirea Ţării lor, -
S’au făcut, în mâna liftei, crunte “Coade de Topor”,
Şi s’au năpustit cu ură, fâlfâind drapele roşii,
Să doboare tot ce’n veacuri au păstrat mai drag strămoşii!…

Vor, vânduţii fără inimi, – îndemnaţi de-a liftei gloată, -
Să ne-aprindă Ţara toată;
Nu mai vor s’avem tezaur
În altare pe Iisus;
Ticăloşilor li-i sete de mărirea lor, de aur;
Drojdia se vrea de-asupra; putregaiul se vrea sus;
Sufletele lor de fiară
Nu mai au nimica sfânt;
Ei vor “patria” să piară,
“Dumnezeu” să fie frânt;
Să fim toţi o biată turmă fără drepturi, nici cuvânt!…
Să nu mai avem din toate, sub tâlharii bolşevici,
Decât jug şi plâns în gene, umilinţi, scuipat şi bici;
Soarta naţiei române s’o păstreze lifta ‘n mână
Viermii toţi s’ajungă ‘n slavă, iar luceferii’n ţărână;
Şi, sub tirania gloatei care-şi ‘nalţă pumnul strâns,
Să ni-se topeasră ochii potopiţi de-atâta plâns?…

Fraţi Valahi – cu glas de tunet, ne-a strigat un mare “Mag”
Să ne facem toţi o stâncă sub al Ţării noastre steag;
S’alungăm “semănătorii de ruine şi pustiu”,
Care vor s’arunce Neamul în mormânt fără sicriu!
El a plâns pe culmea ‘nalţă, când a buciumat aprins,
Neamului aproape ‘nvins,

Şi-al său bucium l-a dus vântul, prelungit, din stâncă’n stâncă;
L’au fost auzit şi morţii din dormirea lor adâncă:
Fraţi Valahi, chemarea-i sfântă, voi n’aţi auzit-o încă?!…

Cine să te mai trezească, Neam robit de-atâtea Iude,
Dac’ auzul tău nici glasul Magului nu-l mai aude?!
Cum să nu ne facă robi,
Ca pe nişte boi neghiobi
Cei misei: “semănătorii de pustiu şi de ruine”,
Când nici ţie nu ţi-e milă de moşia ta, de tine?!

Cum n’ar împroşca tâlharii
Cu noroi pe toţi “stegarii”,
Tot ce-avem mai drag, mai sfânt;
Cum nu ne-ar scuipa obrazul, şi pe morşii din mormânt,
Când, cu nepăsare, toţi
Ne uităm mereu la gloata de misei vânduţi, de hoţi,
Făr’a ridica un deget, – ca un hoit ce zace’n glod,
Şi din care viermii lacomi, liniştiţi, în voe rod?!…

O, vă veţi trezi odată, fraţi Valahi, dar prea târziu,
Când va fi aproape gata groapa cea fără sicriu,
În adâncul cărei Neamul aruncat va fi de viu!…

Spre voi, viteji al căror sânge a curs – hotarul apărându-l, -
Îngenunchiat, tot Neamul astăzi îşi nalţă sufletul şi gândul!…
Spre slava voastră, din altare, se’nalţă fumul de tămâe,
Viteji a căror nume sfinte neşterse’n veci au să rămâe!…

Fiţi binecuvântaţi în veacuri, voi, păstrători de vechi hotare, -
Viteji cari aţi căzut în lupte, visând o Românie-Mare!
De-apururea mărire vouă în înfloritul Paradis, -
Că voi aţi biruit prin moarte, şi s’a'mplinit al vostru vis …

Dar noi?… Suntem noi vrednici oare de jertfa sângelui cel sfânt
Ce-a curs din piepturile voastre pe vechiul Neamului pământ?….
Nu plângeţi oare ‘n Raiul vostru, că-atâta liotă străină
Culege roada jertfei voastre din scumpa Neamului grădină?!

O, eu aud mereu mustrarea vitejilor cu piept de fier,
Pe care tunetul adesea, mugind, ne-o bubue din cer,
Că voi prea mari aţi fost, prin jertfă, pe când urmaşii sunt prea mici,
Lăsând ca România-Mare s’ajungă Rai la venetici!

E ştiut de toată lumea
că sub soare şi sub stele
animalele pădurii
- pline de veninul urii -
se sfâşie între ele.

Cerbul spune, că’ntr’o vreme,
nu pot şti prin ce mijloc,
reuşi precum se spune
să le-adune la un loc.
Ba dorind, cu gânduri bune,
să le mai amestece
a adus printre jivine
si-unele domestice.
Şi-adunate astfel, horă,
într’o tainică poiană,
cerbul, nobil în simţire
şi cu lacrima în geană,
a luat atunci cuvântul:
- Haideţi fraţilor, fiţi nobili,
de la leu şi pân’la oaie
dela lupi până la miel,
să uităm de-acum încolo
pe vecie de războaie,
să lăsăm să se sfâşie
numai oamenii’ntre ei.

Vreţi? – le spuse cerbu-atuncea
vreau răspunsul tuturor.
- Da! Răspunseră ferice
animalele în cor.

Şi făcură astfel roată
la umbra unui platan;
toţi semnară pactul păcii
pe o foaie de lipan.

După ce semnară pactul
pleacă toţi spre casa lor,
pe sub bolţi de fagi şi tei:
ursul cu vreo patru miei,
lupul cu vreo două oi,
un biet sarpe cu’n răţoi,
uliul cu’n cintezoi…

Însă n’au ajuns departe
şi din bietele-animale,
pân’ s’apună soarele,
n’a rămas decât blăniţa,
fulgii şi oscioarele.

Cred că tâlcul celor spuse
îl ghicesc popoarele:
Cine face
aşa pace,
sigur o să-i steie capul
unde-i stau picioarele.

Bucură-te, Ţară scumpă, îmbrăcată de paradă,
Că, din alte ţări străine, vin prieteni să te vadă!
Şterge-ţi lacrima din gene!… Ce oftezi într’una frântă,
Când atâtea muzici cântă?…

Cântaţi muzici, cât mai tare, toate câte sunteţi voi,
Ca să nu se-audă plânsul văduvelor de război!
La răspântiile toate, muzici, azi cântaţi, cântaţi,
Că prea gem, sleiţi de foame, marii noştri “mutilaţi”?…

Azi e zi de sărbătoare şi datoare eşti să joci,
Ţara mea cu jale multă, jefuită de escroci!…
Foametea şi desnădejdea tu n’ai drept să ţi-le spui
Ţară scumpă, nimănui,
Când la tine ospătează toată lifta cu pistrui?…

Cine să-ţi ogoae plânsul?… Să te-audă, cine poate,
Când atâtea muzici cântă la răspântiile toate?…
Cui, o lacrimă să’i pice,
Că ‘n bordei n’ai foc pe vatră,
Când tâlharii ce te pradă, ospătând, duc trai ferice,
Infrăţiţi cu veneticii, în palate mari de piatră?…

Cum vrei oare, scumpă Ţară,
Soarele dreptăţii sfinte pe-al tău cer să mai răsară,
Dacă toţi cei ce te fură, liberi petrecând, fac haz
Şi, când ceri să intre ‘n ocnă, scuipă ‘n bietul tău obraz?!
Oare, când vei pune mâna, Ţară scumpă, Ţară blândă,
În grumajii celor care vor ca Iuda să te vândă?
Celor cari într’una rod
Multul gliei tale rod, -
Câţiva hoţi înfipţi în ceafa unui biet întreg norod?…

Dar… mă iartă, Ţară blândă, că, de-a tale suferinţi,
M’am trezit şi eu, cu tine, a haiduc scrâşnind din dinţi.
Azi e sărbătoare sfântă,
Când, – deşi flămândă eşti, -
Nu se plânge, ci se cântă
Întregirea ce ţi-au dat-o Sfinţii dela Mărăseşti?…

Mâine însă, Ţară scumpă, sfinţii tăi suiţi la cer,
Să le faci dreptate cer:
Viaţa nu şi-au fost jertfit-o ei, Arhanghelii tăi mari,
Pentru ca tu s’ajungi roabă unor ceţe de tâlhari;
N’au murit, scăpându-şi Ţara, marii noştri mucenici,
Ca să ţi-se ‘nfigă ‘n glie gloatele de venetici!…
N’au căzut pentru desfrâul
Hoţilor ce’ţi fură grâul,
Ţară plină de belşug,
Nici, – când lor le crapă burta, – tu să tragi flămândă ‘n jug!

Azi deci, fâlfâind drapele, cântă, Ţară fără pâine,
Şi, – cum cer ai tăi Arhangheli, – judecata s’o'ncepi mâine
Ori destinului tău mare fir de aur ştii să’i torci,
Ori întreaga ta grădină va fi cocină de porci!…

decembrie 1936

de Vasile Militaru

O primavara noua ni-s’a ivit in tara
Cu raze mangaioase, cu blande adieri,
Sub care Neamul, harnic, cu plugurile-i ara,
Cu noi nadejdi in suflet, ca florile de meri…
O primavara noua, -incepere de Veac,-
Intregul Neam sa-si afle durerilor lui leac…

Au imbracat caisii odajdii de lumina
Si liturghii inalta mireasma lor spre cer…
Adanc plecat pe brazde, plugarii toti se’nchina.
In rugaciunea muncii, cu bratele de fier…
Si’n fundurile slavii, au cine-mi poate spune
Ca ciocarlia insasi nu canta’n rugaciune?…

Eu sorb adanc in ochii-mi, -din primavara verde,-
Icoana muncii sfinte, -cu oameni si cu boi,-
Si gandul meu fugarnic alearga si se pierde
In adancimea vremii, cu veacuri inapoi…
Si vad, ca printr’o ceata, in vremile de-atunci,
Cum vietuiau strabunii cei mari, pe-aceste lunci:

Calcati mereu de hoarde, mereu cu ele’n lupta,-
Lasand ades pe brazde plavanii cu-al lor plug,-
Bajenarind prin codri, mereu cu fata supta,
Cand bietele caminuri se mistuiau sub rug,
Si cand, intorsi la vetre, cu jalistea pe drum,
Nu mai gaseau in sate decat gramezi de scrum…

Din jertfa lor, acuma se’nalta pacea sfanta,
Sub care graul verde talazueste’n vant,
Si plugurile ara, si ciocarlia canta,
Si iese-atata paine si aur din pamant…
Din sangele lor, brazda ce-o’ntoarce plugul greu
Inalta rasuflarea-i spre viul Dumnezeu!…

Azi, primavara noua ni-s’a ivit in tara,
Cu raze mangaioase, cu blande adieri,
Sub care Neamul, harnic, cu plugurile-i ara,
Cu noi nadejdi in suflet, ca florile de meri…
O primavara noua -incepere de Veac,-
Intregul Neam sa-si afle durerilor lui leac!…

de Vasile Militaru

Neam Român ce vii din vifor,
Neam ce-ai sângerat din greu,
Dar, cu pieptul tãu, dusmanii ti-i-ai biruit mereu;
Neam viteaz care urcat-ai culmea visului tãu sfânt,
Dar, desi cu zori pe gene, astãzi gemi ca ieri mai frânt,
- Smulge-ti sufletul din noaptea ce-a’nceput sã te’mpresoare;
Urcã-te pe culmi, spre soare,
Neam cu tara toatã flori,
Plinã numai de comori;
Strânge-te sub Tricolorul biruintelor strãbune:
Pune umãr lângã umãr, suflet lângã suflet pune,
Sã te faci nãprasnic munte, fãrã nici o cãrãrue,
Sã nu poatã nici o fiarã pe-a lui steiuri sã se sue,
Ci sã cadã fulgerate,
In prãpãstii fãrã fund,
Toate fiarele spurcate
Ce’n hãtisuri ti-s’ascund!…

Nu simti tu vrãjmasa haitã ce’mprejurul tãu se strânge,
Dornicã de hoit si sânge?…
Nu-i simti oare rãsuflarea?…
Coltii lacomi tu nu-i simti,
Ascutiti ca niste ace si, ca secera, cu zimti?…

Tu privesti cu nepãsare cum se luptã ticãlosii
Sã-ti alunge Tricolorul cu-ale lor otrepe rosii?…
S’ajungi robul unor haite pe-ale tale plaiuri verzi?…
Sã-ti pierzi datinile toate, hora, doinele sã-ti pierzi?…
De prin sfintele biserici sã te lasi cu cnutul scos?…
Clopote sã nu mai sune la’nvierea lui Hristos?…

O, de mii de ori nemernic ar fi neamul ce sub soare,
S’ar lãsa robit în lantul liftelor cotropitoare,
Fãrã Dumnezeu si Tarã, -
Când, sub focul lui de parã,
Liftele cu zdrente rosii ar putea oricând sã piarã!…

Neamul meu, – în miez de noapte, glas adânc, cu dor fierbinte,
Se ridicã pân’la mine, din strãbunele morminte;
Sunt Voivozii si plãiesii, buciumasii dela munte,
Sunt arcasii, scutierii cei cu pletele cãrunte,
Care, în vremuri vechi, putut-au toate liftele sã’nfrunte…

Oare, tu nu le-auzi glasul?…
Geamãt lung e glasul lor
Si ne strigã tuturor:
“Strângeti-vã laolaltã toti, sub sfântul Tricolor!…
“Bratul tuturor sã-l tinã!
Bratul tuturor sã-l poarte!…
“Doar sub el e biruintã, – în afara lui, e moarte!…”

Eu ascult si mã cutremur hohotind, cu ochii uzi…
Neamul meu, tu n’auzi glasul marilor strãbuni?…
N’auzi?… Stai nãuc si mi-te clatini?…
Nu strãbate pân’la tine glasul marilor Musatini
“Descãlecãtori de Tarã, pãstrãtori de Neam si datini”?…

Neamul meu, – eu plâng si scriu:
Dacã nu esti mort, ci viu,
- Fã din Tricolor trei flãcãri, iar tu, foc mãret sub ele,
Suie-ti flãcãrile sfinte pânã dincolo de stele,
Ca sã nu le mai ajungã hoarda liftelor misele!…

Dacã nu poti face astfel,
Neamul meu, – de mii de ori,
Mai curând sã vrei sa mori,
Decât, rob, sã vezi de-asupra-ti cârpa steagurilor rosii
Si s’auzi cum strãnepotii îsi vor blestema strãmosii!…