Cat de zgarcit sa fi?

Eram la Spar.

La raionul cu vederi/felicitari, un nene pe la vreo 50 de ani,  fotografiaza cu tel. mobil  (desigur)  doua felicitari haioase.

Oare cui le-o fi trimis?

Una costa 2.5 lei iar cea de a doua 4.5 lei.

Si uite asa mai face omul economii si e si la moda nu?

Poşta Română din Oprişani (cartier din Turda ) adăposteşte tot mai mulţi şi mai mulţi proşti…de la funcţionarele nesatisfăcute ( indiferent pe ce plan ; vă las pe voi să alegeţi ), până la clienţii morocănoşi şi plini de ifose.

Ieri am fost DIN NOU la poştă, asta după ce, în urma cu o zi, fusesem cu Ionuţ să-şi plătească abonamentul de Cosmote. Intru în sediul poştei…linişte totala. Nu înţelegeam de ce dracu’, acolo fiind tot timpul un continuu vacarm. Surdina a fost întreruptă foarte repede de o zgripsoroaică ( am vrut să zic ..de către tanti aia drăguţă şi amabilă de la ghişeu…bullshit..sowwy for my bad words) care a început să behăie la o babuţă , bătrânica fiind vai şi amar de ea . ( avea proteză, început de Parkinson ,plus că stătea şi foaaaarte prost cu auzul….la 70 şiii de ani la ce mama dracu’ te mai poţi aştepta..) Băbuţa nu a înţeles ceva în legătură cu venirea pensiei , iar draguţa de funcţionare publică a avut amabilitatea de a-i urla în timpane „ TU nu înţelegiiiii ? Îi pauzăăăă, femeie dragă ! Hai dupa o juma’ de ora că amu’ nu te pot servi !!!” Vezi Doamne, nu o putea servi pentru simplul fapt că ea era în pauza de masă , adică în acel interval de timp în care se plânge colegelor de cât de neciopliţi sunt oamenii ce vin să-şi plătească facturile, de faptul că soţul ei nu o mai satisface, îşi plânge singură de milă când vede cât de proasta e , ea neştiind tasta un nume corect ( nu ştiu voi cum reacţionaţi, daaaaaaaar eu când văd că femeia aia sta şi se câcăie, se mâcâie pâna să tasteze 5 litere blestemate _din atâtea e format numele de familie al lui Ionuţ_ mă iau toate căldurile şi mă stăpânesc cu greu să nu o dumnezăiesc…mie mi se pare de-a dreptul strigător la cer ca TU , un funcţionar public, să stai şi să te uiţi ca bou’ la poarta noua atunci cand trebuie să faci o aşa operaţiune simpla ca tastatul…wtf ? unde’i pregatirea profesionala, unde-s abilităţile practice ? la mama dracu’, acolo-s toate…în Romania toate astea există doar pe hârtie, iar la ghişee ne lovim doar de o aroganţă stupidă, prostie cu nemiluita şi multăăăă, multăăăă incompetenţă… ufffff…ce parantezăăă…uauuu…dacă nu tastam toate astea, iar aveam impresia că ma voi căţăra pe pereţi de nervi..declar păranteza închisă, în mintea mea existând tot timpul câte o portiţă de scăpare )

Ca să închei şi cu incidentul cu băbuţa, vă voi spune că am ieşit împreună cu Ionuţ din poştă, nu înainte de a-mi face auzite urmatoarele cuvinte „ aici toţi-s CRIZAŢI !!”. La tonalitatea mea, siiigur m-am făcut auzită de către amabila funcţionară. ( Doamne dă să ajungă şi ea zilele batrânicii la care ea a urlat în acea zi. Doar atât îi doresc. Aaaa, da! Şi o memorie cât de cât bunicică, să-şi mai amintească cum a tratat-o pe băbuţă în momentul în care va păţi şi ea la fel. Amiiiin !!)

Cu toate astea, ieri am petrecut nişte clipe frumoase alături de un bătrânel. Ironia sorţii a făcut ca eu să-l cunosc pe acest domn la POŞTĂ. Ştiu că pare greu de crezut, dar chiar aşa s-a şi întâmplat.

Ploua şi pe mine deja începeau să mă scuture frigurile => mă simţeam ca dracu’. Cum eu nu stau prea bine cu răbdarea, am început să fac deja feţe-feţe atunci cînd am vazut că la ghişeu era formată o coadă. M-am conformat şi m-am aşezat pe un scaun ca să-l aştept pe Ionuţ să plătească abonamentul la telefon.

În mijlocul sediului Poştei se află o masă maaare. Ea a fost amplasată acolo pentru ca distinşii clienţi să-şi poată completa mai uşor formularele ( sau ce mama dracu’ mai au ei acolo de scris, că doar n-a sta săracu’ om să scrie stând în picioare..măcar un scaun şi o masă să primească, dacă de amabilitate nici nu poate fi vorba…iar mă precipit..gata…mă opresc aici din suduit angajaţii ). Cum dezordinea e la loc de cinste atât în vieşile noastre, cât şi’n cele mai simple lucruri din viaţa cotidiană, pe masa mare din Poştă erau împrăştiaţi tot felul de fluturaşi. Tot aşteptând, am început iar să observ oamenii. Fac asta ori de câte ori trebuie să tac sau să aştept pe cineva. Uitându-mă aşa pierdută-n zare, observ un bătrânel în faţa mea care strângea acele pliante şi le punea pe anumite categorii. Am fost captivată de expresia feţei lui. Nenea era foarte interesat de ceea ce făcea el acolo. Eu nu înţelegeam DE CE le ordonează. N-am avut eu prea mare răbdare să-mi bat capul cu întrebări existenţiale şi, căt ai zice ALE, strângeam şi eu fluturaşii împreună cu acel domn. El a fost foarte bucuros când a văzut că m-am alăturat lui şi astfel între noi s-a născut un mic dialog.

„Trebuia să mă fac ahirvator! Eu nu suport dezordinea. Şi acasă am o colecţie de peste 3000 de vederi şi toate le-am ordonat dupa diverse criterii. Dacă luaţi fără ca eu să vad o vedere de-a mea la întâmplare, după 10 secunde eu vă voi putea zice din ce an, de unde aţi luat-o, de la cine o am şi căteva amntiri legate de ea.”… asta mi-a zis pentru început bătrânelul ce este un împatimit colecţionar de vederi de peste 50 de ani.

Din cauza protezei şi a aparatului său auditiv, ne-am văzut nevoiţi toti trei ( nenea, eu şi Ionuţ ) să ridicăm niţel vocea, lucru ce a scos-o din sărite pe o tâmpită doamnă, aceasta dând dovadă de muuult bun simţ atunci cănd ne-a zis „ Aşa tare vorbiţi de nu ne mai puteam înţelege aici. Nici să-şi plătească omu’ liniştit facturile nu mai poate !”

Asta mi-a pus capac. De obicei, încerc să mă controlez, să nu arăt cât pot fi de spurcată. Până să apuc să-i dau eu replica idioarei doamnei, Ionuţ a intervenit şi i-a explicat foarte politicos că nu facem nimic rau, ba din contră, noi doar făceam ordine pe acea masă, lucru ce ar fi fost un beneficiu şi pentru ea, deoarece masa fiind eliberată, ar fi putut scrie mult mai bine.

Deja iar am draci. Nu mai am starea necesara pentru a vă relata ce frumos s-a purtat acel batrânel cu el. Tipul omului din cale afară de sociabil, amabil şi prietenos cu tinerii, nenea ne-a dat adresa lui, invitându-ne cu această ocazie si-i facem o vizită. Tot el ne-a promis că , dacă într-o bună zi ne vom hotărî şi noi să ne începem o colecţie, el ne va ajuta să o punem pe picioare.

Ţineţi minte că acest bătrânel era un străin, la fel cum şi noi eram pentru el 2 copii pe care nu-i văzuse în viaţa lui. Cu toate astea, ne-a zis strada, blocul şi apartamentul în care locuieşte.

Oare ne vom mai întânlni cu el ? Sau, cel puţin, cu oameni care să-i semene ?

Mă îndoiesc amarnic. Nu vreau să fiu pesimistă şi să-mi spulber singură speranţele, dar şansele de a mai cunoaşte aşa oameni sunt foarte mici, ca să nu zic nule …

Noiembrie 2007, raionul Edinet, s. Ruseni