“Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru cea care rămâne spre viaţa veşnică“ – Sfîntul Ioan Evanghelistul.

Oricât de multe citate nu s-ar aduce din Apostolul Pavel şi chiar din cuvintele Mântuitorului Însuşi, îndemnul la postire stă ca un ghimpe în ochiul celui care cunoaşte cât de cât Scriptura. Toţi drepţii de pâna la Hristos au postit. Postul era premergător întâlnirii cu Dumnezeu sau unei descoperiri. Moise s-a suit pe munte după patruzeci de zile de nemâncare şi aşa a vorbit cu Dumnezeu. Noul Testament nu este deloc altfel, el începe cu un postitor – Ioan Botezătorul. Mântuitorul Însuşi a postit înainte de a ieşi la predică. Nu putem, aşadar, să dăm la o parte postul pornind de la câteva versete biblice, atunci când chiar cei care le-au rostit au fost ei înşişi nişte mari postitori.
…………………………………………………………………………
Postul de silă nu are motivaţie, ca orice lucru gratuit şi lipsit de sens. Acesta, însă, nu este motiv de a blama postul. Postul trebuie înţeles în toată nobleţea lui, pentru că el este manifestarea supremă a libertăţii umane. Anume aşa întelegeau postul primii creştini, sens care s-a pierdut în zilele noastre. “A mânca – scrie Sf. Efrem Sirul în veacul IV -, ţine de legile firii, dar a posti ţine de libertate”. Cine se poate lăuda că mănâncă doar pentru că “aşa vrea el”? Nu, tu mănânci pentru că nu poţi să nu mănânci, voinţa ta reiese din instinctul firesc, nu din libertate. Sigur că nu este nici un rău în aceasta, nici un pacat, dar nu este nici virtute. Virtutea este rod numai al libertăţii. “Orice lucrare care nu se face dintr-o desăvârşită libertate – spunea parintele Sofronie Saharov (+ 1993) -, nu poate avea valoare veşnică”. Postirea este alegerea liberă de către om a unei vieţi mai nobile, care are în ea ceva din realităţile vieţii veşnice [...].

Ieromonah Savatie Bastovoi – fragmente din articolul ” Despre post”

Volumul 3 cuprinde învăţătura ortodoxă despre Sfintele Taine şi eshatologie sau viaţa viitoare.

Prezenta versiune digitală reproduce ediţia a-II-a, editată de Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, în anul 1997.

Cartea este oferită în format pdf  (1.670 k).

Descarcă: aici şi aici

Şi mărturia este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cel care-L are pe Fiul are viaţa; cel care nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa. V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, cei care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţă veşnică.

1 Ioan 5:11-13

Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi fiecare dintre noi o putem lua dacă îl acceptăm pe Fiul Lui: Isus Hristos. Această acceptare nu este doar o simplă toleranţă şi este o supunere faţă de Isus Hristos pentru că numele Lui nu este doar o formă de identificare.

Isus înseamnă Salvatorul şi Hristos,sau Mesia, înseamnă Unsul(sau Trimisul) lui Dumnezeu. A crede în Isus Hristos, în numele Lui, este o acceptare a adevărului că avem nevoie de salvare din păcat şi singurul Salvator este Isus, o acceptare că noi avem nevoie să cunoaştem voia lui Dumnezeu şi aceasta este descoperită în Cel pe care El l-a făcut Unsul (Trimisul).

Acum rămâne pentru tine să hotărăşti ce înseamnă Isus Hristos: tolerat sau acceptat?

Întrebare: Ce se întâmplă cu budiştii, sau ateii, sau musulmanii? (În raport cu creştinismul)

   Ce au comun aceste trei categorii de oameni? Atât budiştii cât şi ateii, la fel ca şi musulmanii – nu cred în Dumnezeu. Ei neagă existenţa lui Dumnezeu.
   Budiştii - Budiştii nu se închină nici unui Dumnezeu. În general, oamenii cred că budiştii se închină lui Budha. Acesta însă nu a afirmat niciodată că are o natură divină, iar budiştii resping noţiunea de putere supranaturală. Universul operează în conformitate cu legile naturale. Viaţa este văzută ca o serie de experienţe dureroase, experienţa naşterii, a bolii, a morţii, acestora adăugandu-se nesfârşite perioade de tristeţe şi disperare. Majoritatea budiştilor cred că o persoană trece prin mii de reîncarnări, fiecare aducând cu ea durere. Chiar dorinţa de fericire provoacă reîncarnarea unei persoane. De aceea, scopul unui budist este să-şi purifice inima şi să dea la o parte orice dorinţă. Pentru a face asta, budiştii trebuie să respecte o listă de principii religioase şi să practice meditaţia profundă. Meditaţia budistă nu este acelaşi lucru cu rugăciunea, sau concentrarea atenţiei asupra lui Dumnezeu, ci este mai mult o autodisciplină. Prin meditaţie intensă o persoană poate atinge Nirvana, o stare de renunţare totală la orice dorinţă. Beneficiul acestei religii este, ca şi în cazul altora, stabilirea unor principii de disciplină, a unor valori şi direcţii în viaţă pentru persoana care doreşte să şi le însuşescă. Printre îndatoririle religioase ale unui budist se numără: să nu ucidă nici o creatură, să renunţe la orice plăcere, la orice viciu sau obicei rău şi, de asemenea, să renunţe la stările de bucurie şi tristeţe.

   Ateii -  Ateismul este un concept care se referă la opinia despre existenţa divinităţii. În timp ce teismul se defineşte prin afirmarea acestei existenţe, ateismul este definit prin negarea ei, el fiind în esenţă opinia sau convingerea că divinitatea nu există.

Se disting două modele de ateism: ateismul pozitiv (sau "tare") şi ateismul negativ (sau "slab"). În timp ce un ateu pozitiv afirmă inexistenţa divinităţii, un ateu negativ nu face decât să nu afirme existenţa sa. Cele două modele sunt cel mai uşor de distins cu ajutorul următoarelor enunţuri: "consider că nu există zei" (ateu pozitiv); "nu consider că există zei" (ateu negativ). Varianta din urmă poate fi echivalată cu agnosticismul.
Putem remarca însă faptul că ateismul, prin toate caracteristicile sale este o “religie” bine dezvoltată care ignoră existenţa lui Dumnezeu şi promovează desfrânarea şi egoismul. Ateismul nu face altceva decât să facă ca toate lucrurile să se mişte în jurul omului. “Fă ce vrei, căci Dumnezeu nu există!” O altă afirmaţie mai convinabilă pentru un om indecent, nu putea fi gândită.

   Musulmanii -  Musulmanii cred că este un singur Dumnezeu, numit Alah, care este infinit superior existenţei umane. Alah este văzut ca şi creator al universului şi sursa oricărui bine şi rău. Tot ce se întâmplă este voia lui Alah. El este un judecător puternic şi aspru, care va arăta milă celor ce-l urmează în funcţie de faptele lor bune şi devotamentul religios. Relaţia unui musulman cu Alah este una de slujire. Musulmanii venerează câţiva profeţi, printre care se numără şi Mohamed, considerat ultimul dintre ei. Cuvintele şi felul lui de viaţă constituie o autoritate pentru musulmani.
Un musulman trebuie să împlinească cinci îndatoriri religioase:
1. Să respecte crezul lui Alah şi Mohamed;
2. Să spună anumite rugăciuni în limba arabă de cinci ori pe zi;
3. Să dăruiască celor săraci, să facă milostenii;
4. În fiecare an trebuie să ţină post o lună de zile, timp în care se abţine de la mâncare, băutură, sex, fumat, de la răsăritul soarelui până la apus;
5. Să meargă măcar o dată în viaţă în pelerinaj la Mecca, să se închine.
După moarte pe baza credincioşiei faţă de aceste îndatoriri religioase un musulman poate spera să intre în paradis, un loc al plăcerilor. Dacă nu, el va merge în iad pentru veşnicie.
Islamul propăvăduieşte un singur Dumnezeu măreţ care este venerat prin fapte bune şi îndeplinirea ritualurilor religioase. După moarte o persoană este răsplătită sau pedepsită conform cu devotamentul ei religios.

Totuşi, musulmanii îl resping total pe Fiul lui Dumnezeu şi susţin că Dumnezeu nu poate avea fii, El nu împarte cu nimeni puterea Sa. Isus Hristos pentru musulmani nu este decât un prooroc. 
În pofida faptului că îndatoririle musulmanilor par să fie “foarte bune” la prima vedere, cât şi concepţia lor despre Alah ar părea să fie una corectă, viaţa lor totuşi este caracterizată de o violenţă cumplită şi fapte dezgustătoare faţă de toţi oamenii. Ei resping existenţa lui Dumnezeu ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt şi nu vor să accepte iertarea prin harul lui Dumnezeu.

Corelaţia dintre Budişti, Atei şi musulmani:  Orice om, care nu recunoaşte că este păcătos şi nu primeşte salvarea oferită de Dumnezeu prin Fiul Său, nu poate ajunge în Împărăţia Cerurilor.  Atât budiştii cât şi ateii, la fel ca şi musulmanii auzind vestea bună a salvării, pot evita pedeapsa veşnică. Sunt mulţi atei care au crezut în Dumnezeu, mulţi musulmani şi budişti, care au înţeles că convingerile sale sunt create de oameni şi că există  cu adevărat un singur Dumnezeu care a trimis pe Fiul Său ca El să moare pentru păcatul omenirii. El murind pentru fiecare om din această lume, a înviat a treia zi şi a biruit astfel păcatul şi moartea. Acum oricine, fiind budist, ateu, sau musulman, poate primi salvarea crezând în Fiul lui Dumnezeu, primind iertarea pocâindu-se de păcatele sale şi îndreptându-se după cuvântul lui Dumnezeu. Oricine ai fi tu, atât timp cât trăieşti, îţi poţi influenţa viaţa veşnică după moarte. Dar nu ştii cât timp ţi-a rămas. Nu uita: după moarte pocăinţă nu-i… Nu poţi schimba nimic odată ce ai ajuns de partea cealaltă… Fă alegere corectă, până mai ai timp la dispoziţie!

Viata vesnica incepe de aici
Din multimea de pitici
Dintre oamenii cei mici
De la copii pan’ la bunici.

Viata vesnica e o stiinta
Cu reguli si cu credinta
La om aceasta e cu neputinta
Doar din Dumnezeu ia fiinta.

Viata vesnica e un gand
E o vorba mare pe pamant
O cetate zidita pe mormant
Cand a inviat cel Sfant.

Viata vesnica e de acum
Daca bine ai pornit la drum
Si nu te-ndrepti spre scrum
Sau ratacit prin fum.

Viata vesnica nu e de jos
Sa-ti explic ar fi de prisos
Trebuie tu insuti credincios
Smerit sa alegi pe unul singur: pe Hristos.

Toţi ştim că Evanghelia este vestea bună, aproape toţi ştiu să traducă acest cuvânt şi să-i spună însemnătatea. Întrebarea care se pune este aceasta: a ajuns această Evanghelie la noi ca o veste bună, a ajuns ea la noi ca cea mai bună veste pe care am auzit-o vreodată? Este acum Evanghelia cea mai bună veste pe care o avem?

Evanghelia este veşnică pentru că ea priveşte un Dumnezeu veşnic, ea priveşte pe Fiul Său care a murit pentru noi şi a înviat şi care este veşnic, ea priveşte o mântuire veşnică şi o neprihănire veşnică în ceruri care este Isus Hristos.

Modul în care privim astăzi Evanghelia va influenţa predicarea noastră, rugăciunea noastră, seriozitatea şi disciplina noastră şi motivaţia pentru predicare şi evanghelizare.

Evanghelia este ori cea mai mare veste pe care am auzit-o ori nu este nimic.

Dacă ea nu este aşa avem anumite probleme, şi de cele mai multe ori e din cauză că oamenii privesc păcatul superficial şi au o impresie neadecvată despre ei înşişi – ne va împiedica să ne bucurăm de mesajul Evangheliei care este cea mai mare veste pe care lumea a primit-o vreodată.

Un alt motiv care îi fac pe oameni  să fie lejeri faţă de Evanghelie poate fi faptul că nu ne dăm seama de consecinţele păcatului. Dacă adoptăm filozofia modernă precum că toată lumea va ieşi la urmă bine pentru că Dumnezeu este dragoste sau că sufletele noastre vor fi anihilate trebuie să înţelegem că odată cu credinţa în faptul că pedeapsa pentru păcat nu este chiar aşa serioasă ne îndepărtăm de vestea bună a Evangheliei.

Ultima cauză pe care o precizez este imposibilitatea de a ne da seama de însăşi măreţia mântuirii. De obicei noi reducem mântuirea doar la iertare şi suntem interesaţi să scăpăm de pedeapsa iadului dar uităm măreţia şi gloria Evangheliei. Sutem tentaţi să privim Evanghelia din perspectivă umană dar tindem să uităm că Evanghelia este în primul rând despre Dumnezeu.

Săptămâna Patimilor – Pilde şi Învăţături !

În Săptămâna Patimilor, creştinii se pregătesc pentru Înviere, căci, la Paşti nu se ajunge decât printr-o stare de înnoire. În această Săptămână, fiecare din noi încercăm să ne transfiguăm propria viaţă, prin Post şi Rugăciune să ne depărtăm de slăbiciuni,deşărtăciuni, de purtările neplăcute de Dumnezeu Tatăl, luând aminte la Pildele dăruite nouă oamenilor de Iisus, căutând să găsim Calea către dobândirea Duhului Sfânt, să ne desfătăm cu starea de veghe duhovnicească şi mai ales cu cea de fericire imensă a întâlnirii cu Dumnezeu, nu oriunde ci, în interiorul nostru numit pe bună dreptate Ierusalimul nostru lăuntric iar în cele din urmă să gustăm din bucuria Veşniciei care este Învierea.

Postul şi Rugăciunea nu presupun doar să ne abţinem de la mâncare şi să rostim cuvinte doar de dragul de-a le rosti, fără să le trăim, simţim, presupun însă schimbare a purtărilor noastre,mărturisirea din adâncul inimii a crezului nostru, lepădare de vechile obiceiuri şi-mbrăţişare a înnoirii din chiar înlăuntrul nostru. Aşadar, Postul ţi Rugăciunea au însemnătate în ceea ce priveşte viaţa spirituală şi nici o legătură cu banul, puterea, minciuna şi făţărnicia, ipocrizia, purtările de faţadă, afacerile murdare, pornirile diavoleşti pe care unii încearcă în deşert să le ” îmblânzească ” în ochii celorlalţi prin ” acte de caritate ” , dar, vai, atât de făţişe şi pline de spoială, fără de nici o tangenţă cu smerenia,căinţa, dorinţa de înnoire.

Despre ce fel de pocăinţă, căinţă, smerenie poate fi vorba când rosteşti în gura mare pentru urechile altora : ” Eu ţin Post. ” , ” Fac o donaţie, haide-ţi să mă filmaţi ! ”, etc. dar, poate că te abţii de la mâncare, bucurându-te în ascuns de bani murdari câştigaţi necinstit şi nefericindu-i pe alţii, în acest timp urechile tale sunt surde la Învăţăturile Sfinţilor noştri Părinţi şi dovedind prin purtările tale că n-ai înţeles nimic din Pildele lui Iisus. Postul îl ţii, nu-l răcneşti pentru că ” dă bine ”, căci pentru tine-l ţii, iar Rugăciunea o faci din suflet ca să capeţi Lumina Înnoirii, să te schimbi, să primeşti tăria de a te lepăda de necurăţire şi să îmbraci ” haine noi ”, purtări plăcute Lui şi binefăcătoare ţie.

În Săptămâna Mare, Săptămâna Patimilor, fiecare Zi are o Semnificaţie deosebită, după cum urmează :

Sfânta şi Marea Zi de Luni – ne arătăm preţuirea şi dragostea de Dumnezeu lepădându-ne de starea smochinului ( smochinul fără rod se usucă iar omul ce nu se gândeşte şi caută şi la aproapele său, se pierde şi se îndepărtează de Tatăl ), devenind milostivi,ajutând, dăruind celor de lângă noi, aproapelui din oricât de puţin avem . Chiar şi mângâierea unei vorbe e mai presus de orice strălucire a banului, dacă e dăruită necondiţionat şi la momentul potrivit, aducând alinare .

Sfânta şi Marea Zi de Marţi – Dumnezeu este al Dreptăţii,al mâniei faţă de farisei, făţarnici, necinstiţi, dar, mai presus de orice, Dumnezeu este al Iubirii, este Iubire. Relaţia cu aproapele nostru e importantă pentru că noi fiinţăm în comuniune socială şi doar prin exemplu personal putem oferi model, să ” ne iubim aproapele ca pe noi înşine ”, dezamăgirea ce-o aducem Lui e mai ales prin dezinteres faţăde aproapele nostru.

Sfânta şi Marea Zi de Miercuri – Pe placul lui Dumnezeu e să trăim în Lumină, îndepărtându-ne de întuneric, căci, Dumnezeu este şi al Luminii. O Lumină simţitoare şi Lumină a Înţelegerii, căci, ” .. cel ce umblă pe întuneric nu ştie unde merge.. ” , şi, : ” Eu Lumină am venit înlume,pentru ca oricine crede în mine să nu rămână în întuneric. ”

Sfânta şi Marea Zi de Joi – însemnătatea acestei zile e imensă, căci, pe de o parte ne împărtăşim pătrunzând în taina dumnezeirii cu Sfântul Trupşi Sfântul Sânge al lui Hristos ” Pomeneşte-mă, Doamne, într-u împărăţia Ta ” şi pe de altă parte înţelegem din cele 12 Evanghelii că Unitatea în Credinţă este de-o importanţă copleşitoare. Să cerem prin rugăciunile noastre Lumina Înţelegrii de-a vieţui prin unitate în credinţă precum Sfânta Treime.

Sfânta şi Marea Zi de Vineri – Ziua Răstignirii Mântuitorului, a punerii în mormânt, o zi tristă pentru creştini, semnificaţia acestei zile fiind ceea ce noi trebuie să înţelegem : că noi, creştinii în zminteala noastră l-am ” plămîdint ” pe Iisus după dorinţele noastre, l-am răstignit şi el a murit pe Cruce pentru iertarea, mântuirea noastră… suferinţa care mântuie… Dar, pentrucă Iisus a Înviat : ” În mormânt, Viaţă, pus ai fost Hristoase… ”. Iată că Dumnezeu s-a smerit pe sine în faţa omului, creaţia sa. Îndemnul acestei Sfinte zile câtre mai ales mai marii la putere de pretutindeni e de înţelegere a faptului că : ” a fi cel mai mare înseamnă să fii slujitorul tuturor ”… Dumnezeu, Iubirea absolută, ne-a umilit în această zi…

Sfânta şi Marea Zi de Sâmbătă – o zi în care tot creştinul se minunează de ceea ce a făcut pentru noi Dumnezeu, care iubindu-ne atât de mult ne-a dat nouă pe Fiul ce s-a sacrificat pentru noi.. o Zi a Tăcerii, căci Dumnezeu este vederea nevederii şi trupul trebuie să tacă în faţa ei, a minunii.

Sfânta şi Minunata Zi a Învierii lui Iisus, Mântuitorul nostru – o Zi de cea mai mare însemnătate, o Zi în care Iisus ne dăruieşte Lumina Sfântă, viaţa veşnică, ” cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.. ”… În Învierea lui Iisus Hristos găsim Lumina, bucuria, iubirea, măreţia, vindecare, iertare, mântuire, apa vie, viaţa, nemurirea. În Această Sfântă Zi a Învierii, Dumnezeu a arătat limpede oamenilor cât de mult ne iubeşte, prin Învierea lui Iisus pe care noi l-am răstignit pe Cruce s-a săvârşit Minunea !

Sărbători în Lumină, vă doresc tuturor !

Sibilla

imagini preluate de pe google.ro

Întrebare: Cine poate ajunge în Rai? De unde pot şti şi eu că pot ajunge acolo şi cine sunt cei care vor fi ajuns în acest Paradis?

Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.  Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.”
De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea; ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare.”
După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor.  (Biblia, Matei 7.21-29)

Am ales acest text dintre toate textele care vorbesc despre cei ce vor ajunge în Împărăţia cerurilor, pentru aceste rânduri conţin cuvintele directe ale Fiului lui Dumnezeu despre cei ce vor intra în Rai (Împărăţia cerurilor) şi cei ce nu vor intra “într-acolo.”

Mai întâi de toate, după cum am şi subliniat în textul Biblic, nu oricine poate ajunge acolo. Nici chiar cei care Îl numesc pe Isus Domn.  Şi anume: Toţi care lucrează fărădelege, adică toţi care trăiesc în păcat, nu vor intra în Rai (Împărăţia cerurilor).  Deci nu poţi fi creştin şi totodată să trăieşti în păcat.
Apoi, ca să ajungi în Rai, trebuie să împlineşti cuvintele lui Isus. Dacă le-ai auzit şi le ignori, eşti asemănat cu un om nechibzuit. Dacă le-ai auzit şi le împlineşti, eşti asemănat cu un om înţelept.

Deci, în Rai vor fi toţi cei ce nu păcătuiesc, adică, s-au pocăit de păcatele lor, s-au întors de la toate fărădelegele lor şi L-au primit pe Isus ca Domn şi Stăpân în viaţa lor. Toţi cei ce au făcut aşa poartă numele de creştin.

Cine eşti tu? Unde vei ajunge după moarte? Dacă vrei în rai, ce ai făcut după ce ai azit cuvintele Lui Isus? Ce te împiedică să te pocăieşti de păcatele tale şi să Îl primeşti ca Domn şi Stăpân în viaţa ta? Eşti înţelept sau nechibzuit? Eşti creştin, sau doar porţi numele de creştin?

Make your own banner at MyBannerMaker.com!

Saducheii, care zic că nu este înviere, au venit la Isus şi I-au pus următoarea întrebare: „Învăţătorule, iată ce ne-a scris Moise: „Dacă moare fratele cuiva şi-i rămâne nevasta fără să aibă copii, fratele său să ia pe nevasta lui şi să ridice urmaş fratelui său.”  Erau, dar, şapte fraţi. Cel dintâi s-a însurat şi a murit fără să lase urmaş.  Al doilea a luat de nevastă pe văduvă şi a murit fără să lase urmaş. Tot aşa şi al treilea. Şi niciunul din cei şapte n-a lăsat urmaş. După ei toţi, a murit şi femeia.  La înviere, nevasta căruia dintre ei va fi ea? Căci toţi şapte au avut-o de nevastă.”  Drept răspuns, Isus le-a zis: „Oare nu vă rătăciţi voi, din pricină că nu pricepeţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?  Căci după ce vor învia din morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii în ceruri.  În ce priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit în cartea lui Moise, în locul unde se vorbeşte despre „Rug”, ce i-a spus Dumnezeu, când a zis: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”?  Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii. Tare vă mai rătăciţi!”

Crezi sau nu în înviere? Te rătăceşti în gândurile tale, sau crezi cuvintele pe care le-a spus însuşi Dumnezeu? Eşti copleşit de gânduri prosteşti şi omeneşti ca şi saducheii, sau crezi cuvintele pe care le-a rostit însuşi Fiul lui Dumnezeu?

Technorati Теги: Dumnezeu,Înviere,Viaţă

   Importanţa studierii Bibliei este un subiect discutat atât în rândul celor ce cred deja în Dumnezeu cât şi de cei ce pun că sunt creştini, dar nu au deschis măcar odată această carte, sau au citit-o ca pe o carte istorică. De ce trebuie studiată Bilbia? Oare nu e deajuns ceea ce îmi spune preotul la biserică ? (fie biserica protestantă, Catolică, sau chiar Ortodoxă, oamenii cel mai des, dacă frecventează biserica se limitează la cele auzite, iar în unele biserici, chiar nici nu înţeleg despre ce s-a vorbit). Am vorbit nu demult într-un articol ce este Biblia, iar acum am primit mai multe îndemnuri de a  răspunde la întrebarea “ de ce e important să studiem Biblia?”

Dumnezeu ne îndeamnă să studiem această carte.  Da, poate nu ai ştiut, dar Însuşi Dumnezeu a îndemnat ca această carte să fie studiată.
Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutînd să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbîndi în toate lucrările tale, şi atunci vei lucra cu înţelepciune. (Biblia, Iosua 1.8)

A nu îndepărta de gura ta, ar însemna că această carte trebuie să fie mereu subiectul tău de discuţie. Vorbeşti despre ea, cauţi să întrebi despre ea, să afli mai mult despre ea, să vorbeşti aşa cum te îndeamnă această carte. Ba chiar mai mult: a cugeta asupra ei zi şi noapte nu înseamnă doar să o citeşti. Aceasta înseamnă să cauţi să înţelegi cele scrise tot mai mult. Să vezi dacă nu ai înţeles greşit ce este scris aici, să fii preocupat de cele scrise zi şi noapte, gândurile tale să fie îndreptate spre cunoaşterea adevărului. Deci, să studiezi această carte.  Acest fapt aduce şi rezultate: vei izbândi în toate lucrările tale, atunci vei lucra cu înţelepciune.

Biblia trebuie studiată pentru că a fost scrisă cu mii de ani în urmă.  Biblia are un mesaj foarte clar în privinţa salvării şi acest mesaj poate fi înţeles de oricine. Oricine aude acest mesaj, îl poate înţelege. El are de ales, să primească acest mesaj sau nu.  Totuşi, Biblia are multe comori care trebuie descoperite şi cercetate de omul lui Dumnezeu. Odată ce ai înţeles mesajul mântuirii, trebuie să te avânţi în studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Studierea este importantă, deoarece Biblia are un limbaj specific. Ea a fost tradusă din limba ebraică şi limba greacă. Totodată limbajul Biblic în mare parte poate să-ţi fie deosebit. Pe lângă aceste lucruri Biblia a fost scrisă în alt context cultural şi istoric. Doar studiind cele scrise în acest context  vei putea să înţelegi adevăratul sens lucrurilor scrise. Trebuie să ţinem minte că ceea ce au înţeles acei cărora li s-au scris aceste cuvinte, este adevărul. Noi trebuie să ne stăruim să înţelegem acel mesaj transmis lor şi să îl aplicăm la zilele noastre, iată de ce e important să studiem Biblia, nu doar să o citim.

Biblia este scrisă în mai multe genuri literare.    Citind Biblia vei întâlni cărţi poetice, istorice, profetice, epistole ş.a. Această carte este compusă din mai multe genuri literare. De ce e important să înţelegem aceste lucruri? Pentru că fiecare gen literar are nuanţele sale şi nu se poate nicidecum să îl studiezi la fel. Fiecare gen literar trebuie să fie studiat diferit de celălalt gen. Ceea ce spune un poet, este diferit de ceea ce spune un istoric. Şi modul în care un poet redă un adevăr, este diferit de modul în care un istoric redă un adevăr. Deci aceste genuri literare trebuie studiate diferit şi cu reguli bine determinate.
Dar care sunt aceste reguli? Cum trebuie să studiem Biblia? Unde pot găsi   aceste direcţionări pentru studierea Bibliei? Pot să îţi recomand o carte scrisă cu scopul de a-ţi da direcţie corectă în modul de studiere corectă a Bibliei. Aici vei găsi lămuriri şi exemple cum trebuie să studiezi Biblia, cum să studiezi diferitele genuri literare ale Bibliei, cm să o studiezi ca un tot întreg şi cum să descoperi adevăratele comori din Cuvântul lui Dumnezeu. Cartea “Cum să Studiezi Biblia”  îţi va da o bună direcţie în descoperirea adevărului.

Frica este privită din foarte multe puncte de vedere ca o problemă de temperament, ca o boală, ca ceva normal în unele situații, ca urmare a unor întâmplări nefericite din viață însă nu acesta este ideea pe care vreau să mă axez. Într-un fel sunt de acord că teama este o boală dar cred că este o boală spirituală iar nu altceva.

Nu spun că teama este o boală doar pentru că sunt interesat de lucruri “spirituale” ci pentru că orice lucru pe care îl tratăm trebuie să-l trecem prin filtru spiritual. Teama are mai multe cauze iar prima cauză care în răsună în minte mereu pentru multe din problemele pe care noi le avem este:

Lipsa cunoașterii de Dumnezeu.

Ne-am înșelat multă vreme, mulți au venit la Hristos din cauza asta, că viața cu Hristos și viața veșnică chiar înseamnă fericire, comfort și bună dispoziție – departe de soacră, sâcâitori, șefi de lucru și profesori însă am uitat, sau poate nu am știut niciodată că viața veșnică este cunoașterea lui Dumnezeu și a lui Hristos Isus – să te desfătezi în cunoașterea gloriei lui Dumnezeu și în închinare.

Problema noastră este că nu începe de pe pământ, ne închinăm doar duminica și vinerea și apoi ne vedem de treabă și asta vine în urma unei învățături demonice care ne-a fost administrată printr-o seringă infectată cu sindromul păcătos – slava omului. Aproape că tot ceea ce facem este pentru noi – strângem pentru noi, creștem copii pentru noi, ne consumăm, ne stresăm, ne enervăm, adunăm, îmbătrânim – toate pentru noi!

Cum să nu ne cuprindă frica când prin valurile vieții vrem să trecem singuri? Toate lucrurile sunt în mâna lui Dumnezeu – El le ține, le-a făcut din El și pentru El – absolut toate lucrurile! Dacă trăiești pentru tine – îți pierzi timpul pe pământ. Bolile care vin în urma fricii, stresului, îngrijorările vin din cauza păcatului nostru – nu Îl cunoaștem pe Dumnezeu, nu vrem să Îl cunoaștem  sau cel puțin nu facem nimic în sensul acesta!

Oare trebuie să ni se repete la infinit că Dumnezeu vrea să aibă o relație individuală cu fiecare dintre noi și să Îl cunoaștem, să ne găsim plăcerea, desfătarea, pasiunea în cunoașterea Lui?

Viața noastră, viața unui creștin autentic nu a unuia care își spune creștin dar e carnal și va merge în iad, este una ascunsă în Hristos, una care este trăită pentru slava lui Hristos și una a cărui scop principal este închinarea și cunoașterea Lui – aceste lucruri se întretaie și nu pot fi separate. Nu poți trăi pentru slava Lui fără să I te închini și fără să-L cunoști.

Înțelegeți – o inimă regenerată de Duhul Sfânt are în ea sămânța dragostei de Dumnezeu, plăcerii de a-i dori prezența, pasiune pentru Hristos și pentru toate lucrurile lui Dumnezeu. Nu e vorba despre un ritual, o religie, un cult – scăpați de ideile astea.

Ai habar despre ce vorbesc?

Oare nu știm ce spune Duhul Sfânt prin proorocul Osea: Poporul meu piere din lipsă de cunoștință. Fiindcă ai lepădat cunoștința, și Eu te voi lepăda, și nu-Mi vei mai fi preot. * Osea 4:6

(10 februarie, seara – Matei 25:31-46)

Biserica trăieşte de multe ori o strategie nedreaptă a aprecierilor. Apreciem foarte mult pe cei care sunt în lumina reflectoarelor, pe cei care sunt vizibili în cadrul unui program religios şi trecem aşa de uşor peste oamenii a căror lucrare este ascunsă privirilor superficiale, laudelor febrile sau efectului imediat.

Creştinul postmodern trăieşte adesea sub imperativul verbului “a face”, un verb ce reclamă o acţiune imediată, clară, distinctă. Drama acestui verb s-a extins asupra bisericilor locale ce simt tot mai acut nevoia să se implice în tot felul de acţiuni sociale şi spirituale, să iniţieze tot mai multe programe astfel încât apartenenţa lor la Biserica Unviersală să fie primită şi acceptată unanim. Biserica lui “a face” este una plină ochi de creştini ocupaţi cu a fi vizibili şi acceptaţi în societate, de a fi relevanţi şi totdeauna gata să ofere învăţătură, de a participa la toate programele şi de a bifa toate activitaţile. Este o biserică alertă, tot timpul în viteză, tot timpul prezentă, niciodată relaxată.

Sigur,  verbul “a face” trebuie să existe în viaţa credinciosului şi a comunităţii creştine dar niciodată nu trebuie să devanseze importanţa verbului “a fi”.  Vine un moment, spunea Domnul Isus, când cei adunaţi în faţa scaunului de judecată vor fi împărţiţi în două tabere în funcţie de acţiunile lor de pe pământ. O privire fugară şi superficială asupra textului ne-ar putea determina să credem că baza acestei împărţiri va fi tocmai “a face” dar priviţi ce fel de oameni vor merge la dreapta Mântuitorului:

- ei nu au acţionat neapărat într-un cadru instituţionalizat, în cadrul unei comunităţi sau biserici creştine. Fiecare a acţionat independent, în dreptul său. Nu sunt luaţi din mijloc şi mutaţi la dreapta cu grupul, în funcţie de eticheta purtată sau de domeniul în care s-au implicat;

- ei nu au acţionat cu un scop bine determinat, nu au avut o agendă secretă pe care să o urmărească, scopuri ascunse (fie ele şi nobile) pentru care să acţioneze în acel fel. Pur şi simplu au văzut o nevoie şi au venit în întâmpinarea ei. Când au aflat un om care suferea de sete i-au dăruit un pahar cu apă, fără întrebări şi fără pretenţii, când au întâlnit un străin ce avea nevoie de găzduire au ales să fie gazde bune. Textul nu ne spune că au făcut toate acestea având ca scop evanghelizarea celor pierduţi sau solidarizarea cu cei de-o credinţă cu ei ci din contră ne lasă să înţelegem că atât în momentul acţiunii cât şi după aceea ei nu au ştiut cui acordă ajutorul sau favoarea;

- ei nu au avut în minte nici o eventuală răsplată din partea Cerului. Când dădeau paharul cu apă, găzduire sau de mâncare celor aflaţi în nevoi, când vizitau pe cei uitaţi, ei nu îşi treceau în carneţelul binefacerilor o liniuţă şi nu aşteptau din partea lui Dumnezeu o altă bilă albă. Ideea de răsplată nu a existat în gândirea lor şi nu a ghidat sub nici o formă acţiunile de binefacere;

- ceea ce au făcut nu se încadrează în acţiunile pe care noi le punem astăzi sub reflectoare şi le aplaudăm la scară largă. Nu au predicat, cântat, compus texte sau condus biserici, organizaţii. Toate acestea îşi au partea lor printre noi, dar cei de la dreapta Domnului Isus sunt în primul rând caracterizaţi de acţiuni care niciodată nu au fost apreciate foarte mult pe pământ.

Aceste câteva aspecte ale textului ne determină să credem că acei oameni aleşi pentru dreapta sunt caracterizaţi în primul rând de “a fi” şi nu de “a face”.  Ei acţionau aşa pentru că în acest fel erau construiţi, pentru că asta considerau că este bine şi demn să facă. Tirania verbului “a face” a dus biserica pe cele mai înalte culmi ale implicării sociale şi instituţionale dar a apropiat-o şi de o criză de identitate fără precedent. Între repetiţia de astăzi, acţiunea socială de mâine, programele de biserică de poimâine şi chiar devoţionalul de fiecare zi, trebuie să ne rezervăm timp suficient pentru devenire, pentru existenţă.  Orice acţiune şi implicare, personală sau a comunităţii, nu ne va ajuta niciodată sa fim cu adevărat; pentru că existenţa, fie ea chiar spirituală ca semn al intrării în marele Trup al lui Cristos, trebuie să preceadă orice acţiune.

Ultimele trei semne definitorii ale celor de la dreapta Domnului Isus cred că trebuie să fie testul oricărie acţiuni creştine personale. Nu vom uita niciodată că Domnul nostru nu cunoaşte doar efectul acţiunii noastre ci cunoaşte şi străfundurile făptuitorului împreună cu toate motivaţiile care l-au determinat la implicare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Subiectul vieţii veşnice este un subiect ce nu se învecheşte. Încă cu mii de ani în urmă oamenii erau frământaţi de gândul: “Ce să fac ca să am viaţă veşnică?…” Azi eşti copil, mâne copil cu plete sure şi aştepţi ca copii tăi să vină să te vadă, dar oricum tematica vieţii vieşnice oricum te frământă. Subiectul vieţii veşnice este un subiect actual ca şi cu mii de ani în urmă, când un om s-a apropiat de Cel ce are răspunsul la orice întrebare şi L-a întrebat: “Invatatorule, ce bine sa fac, ca sa am viata vecinica?” (Matei 19.16). Şi iată ce i-a răspuns El:

1. Dece ma intrebi: “Ce bine?” Binele este Unul singur. (Matei 19.17) - ca şi oameni suntem tentaţi să căutăm să ne câştigăm viaţa veşnică cumva. Totuşi binele este în desăvârşire Dumnezeu. Toti am ajuns ca niste necurati, si toate faptele noastre bune sunt ca o haina manjita. Toti suntem ofiliti ca o frunza, si nelegiuirile noastre ne iau ca vantul. (Isa.64:6) De ce mai întrebi dar atâta ce bine să faci ca să capeţi viaţa veşnică? Nu poţi prin binele tău care este ca o haină murdară să îţi capeţi veşnicia!
2. Dar daca vrei sa intri in viata, pazeste poruncile. (Matei 19.17) – Fă ceea ce te învaţă Dumnezeu. Cum poţi şti ce te învaţă EL? Citeşte şi studiază Biblia. Acesta este Cuvântul Lui lăsat pentru oameni şi prin acest Cuvânt vei afla cine este Dumnezeu, cum poţi ajunge în rai sau de ce vei merge în iad.  Dar dacă vei spune: “Toate aceste porunci le-am pazit cu grija din tinereta mea; ce-mi mai lipseste?” (Matei 19.20)
3. Daca vrei sa fii desavarsit”, i-a zis Isus, “du-te de vinde ce ai, da la saraci, si vei avea o comoara in cer! (Matei19.21) - Nu e de ajuns să cunoşti poruncile, nu e deajuns să chiar împlineşti aceste porunci. Ele te învaţă cum să te ataşeşi de Dumnezeu, cum să te raportezi la El. Dacă nu faci aşa, şi dacă este vre-un lucru mai scump în viaţa ta decât Dumnezeu, cum a fost bogăţia acelui om, degeaba păzeşti poruncile. Defapt, spui că le păzeşti, dar nu le păzeşti, căci ai ceva mai de preţ decât Dumnezeu. Trebuie să te inereseze nu atât bogăţiile lumii acesteia decât bogăţiile cele din cer. Dar cum?!
4. vino, si urmeaza-Ma.” (Matei 19.21) .  Vino la Isus, cum? prin pocăinţă. Recunoaşte-ţi neputinţa de a fi perfect şi că eşti greşit şi păcătos. Spune-I în rugă Celui ce este Desăvârşit toate acestea şi roagă-L să te ierte, căci pentru faptele tale meriţi iadul şi chinul veşnic. El te va ierta, căci aşa a promis. Urmează-L, şi vei vedea, vei avea parte de o viaţă nouă, în care te vei putea bucura chiar şi în greutăţi, chiar şi în neajunsuri, chiar şi în aşa clipe în care credeai că nu ai altă ieşire decât să nu mai trăieşti. Vei afla mai multe cum să-L urmezi citind Biblia. Studiind această carte ca să Îl urmezi, vei vedea cât de minunat este El şi cum trebuie să trăieşti o viaţă de creştin.

Întreaga naţiune română a fost zguduită de moartea  poetului Grigore Vieru.  Marele poet va fi înmormântat marţi, la cimitirul central din strada Armenească, lângă  locul unde se odihneşte scriitorul Ion Vatamanu. Poate nu ne-am ateptat cu toţii că sfârşitul acestui om cu inimă mare, cum spun mulţi acum, va fi aşa. De ce, noi oamenii preţuim pe alţii doar după ce îi pierdem? Oare nu putem să îi preţuim încă când ei sunt în viaţă? Sau ne costă ceva? Acum, nu ne mai costă nimic şi e mult mai uşor să spui că el a fost un om cu inimă mare…  că  “cu toţii plângem pentru el… “

Moartea poetului ne aduce aminte că şi noi nu suntem veşnici.   Suntem tentaţi să credem, cât trăim pe acest pământ, că vom trăi mereu. Vom fi aşa, tineri, frumoşi, voioşi întotdeauna. Dar vine o zi şi observăm că puterile ne părăsesc şi unii din persoanele dragi nouă, ne părăsesc. De ce?  Care e rostul vieţii atunci?  Toată viaţa eşti într-o goană şi spre sfârşit ai ajuns să ai o soartă asemănătoare cu cea a  unui dobitoc - tot în pământ mergi ca şi el. Oare e doar atât? Credeam că voi fi mereu tânăr. Mereu voi trăi vesel şi bucuros. Dar, privind la moartea poetului, înţelegem că pe toţi ne aşteaptă o clipă când vom fi puşi faţă în faţă cu realitatea – toţi avem început şi sfârşit.

Moartea poetului ne îndeamnă să preţuim viaţa şi pe cei dragi nouă. Este groaznic, dar adevărat, că mulţi oameni sunt preţuiţi cu adevărat doar după moartea lor. Fiindcă vorbim de moartea unui poet, să privim cum a fost preţuit marele poet al naţiunii Române – Mihai Eminescu. Acum e cel mai mare, atunci era nimeni. De ce noi oamenii nesocotim ceea ce este foarte de preţ?  Când ultima dată i-ai spus vorbe frumoase mamei tale? Nu cumva o vei preţui doar după moarte?! Ea are nevoie să o preţuieşti acum, când este încă aici, în această lume. Cinsteşte-ţi părinţii. Acum, nu după ce nu te va costa nimic să faci aceasta. Preţuieşte viaţa ta şi pe cei dragi ţie.

Moartea poetului ne arată spre sfârşitul fiecăruia. Moartea nu cruţă pe nimeni. Nici chiar pe cei mai buni poeţi. Toţi au de trecut prin acest sfârşit. Dar care este rostul vieţii atunci?  Să-mi termin viaţa izbindu-mă de un panou de publicitate? Să nu rămânem indiferenţi de acest eveniment şi să ne gândim că şi noi vom avea sfârşit.  “Mai bine să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere. Căci acolo îţi aduci aminte de sfârşitul oricărui om şi cine trăieşte îşi pune la inimă lucrul acesta . ” (Biblia, Eclesiastul 7.2) . Nu trăieşti veşnic, şi nu eşti cruţat de moarte, dar este un lucru mai groaznic: unde megi după moarte?  Vom afla când vom trece de partea cealaltă. Dar unde mergi tu? Ce alegi aici pe pământ? Există rai şi iad. Şi doar prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu poţi  fi izbăvit de focul veşnic. Deci, ce alegi?

O priveliste frumoasa, un animal de companie, o viata sexuala implinita, feminitatea (nu feminismul… sunt rau, nu-i asa? ), casatoria, fericirea si credinta. Toate iti pot asigura, cel putin teoretic, o viata mai lunga. Daca ar exista posibilitatea de a le aduna, am ajunge la o cifra de-a dreptul impresionanta: 37 de ani. Nu va bucurati insa prea mult… Daca sunteti barbat si cumulati toate celelalte “conditii”, ajungeti la “doar” 30 de ani in plus fata de medie… Daca locuiti in Bucuresti sau intr-un mediu citadin anost si, implicit, nu va puteti bucura de o priveliste frumoasa, puteti scadea din start inca doi ani. Daca sunteti alergic la parul animalelor de companie sau daca, pur si simplu, nu vreti sa iesiti zilnic la plimbare la 5 sau 6 dimineata cu cainele si, implicit, nu va luati un astfel de “prieten necuvantator”, mai scadeti inca doi. Si tot asa…

Nu pot sa nu ma intreb ce metodologie a folosit dr. Trisha Macnair, autoarea studiului care a ajuns la concluziile antementionate. Oricat m-ar incanta faptul ca factorul “credinta” aduce in plus nu mai putin de 7 ani, in opinia domniei sale, trebuie sa remarc faptul ca nu orice apartenenta religioasa iti aduce ani de viata in plus. Dovada cea mai la indemana o reprezinta acei indivizi care, in numele credintei, devin bombe umane si se auto-detoneaza in locuri aglomerate cu “gheauri”, “necredinciosi” etc.

La fel, indraznesc sa afirm ca ma indoiesc de faptul ca simpla casatorie ar aduce 7 ani in plus… Daca nu este o casnicie reusita, s-ar putea sa iti aduca sapte ani in minus… Ca toate celelalte elemente.

Ideea pe care o sustin insa este faptul ca sunt anumite lucruri care te ajuta sa traiesti mai bine si, de ce nu, mai mult timp. Crestinii cred ca viata terestra este doar inceputul unei calatorii care se finalizeaza in eternitate. Drept urmare, conteaza enorm ce crezi, in Cine (te in)crezi si, nu in ultimul rand, cum traiesti. Acesta este unul din motivele pentru care crestinii practicanti evita abuzurile de orice fel. Sau cel putin ar trebui sa o faca. Si tot acesta este motivul pentru care cercetatori precum Harold Koenig au descoperit ca este cat se poate de intemeiata afirmatia conform careia crestinii traiesc mai mult si stau mai bine la capitolul sanatate decat alte categorii sociale.

In concluzie, daca vrei sa traiesti mult, este recomandat sa traiesti o viata echilibrata. Din toate punctele de vedere.

Iar credinta – de fapt, o viata de credinta (cu disciplinele sale spirituale – rugaciunea, postul, cititul Bibliei in mod regulat, meditatia) - nu poate sa fie decat benefica. Pentru ca, pe langa faptul ca te fereste de excese, iti ofera posibilitatea de a trai… nu mult, ci… vesnic. Iar asta chiar ca este de dorit…