En un partido con muchas expectativas de quienes serian los titulares quien ganara eso ya se sabe, el equipo ganador del prestigiado clásico fue el FC Barcelona que se impuso por la mínima diferencia 1-0.

Decían que el partido iba a hacer muy difícil para los dos planteles y así fue un partido que comenzó tocando el balón el Barcelona pero luego se impondría el Madrid con un juego rápido y de lujo, luego el Madrid por poco lograda el primer tanto por medio de Cristiano Ronaldo pero es interceptado por Víctor Valdez el arquero de los Catalanes, llego la segunda del brasileño Marcelo , pero muy bien el Capitán Puyol para detener el balón seguían los minutos y el partido seguía igualado.

Llego el segundo tiempo con llegada frecuentemente del Barcelona, luego expulsarían a Sergio Busquets jugador catalán minutos después de la falta cometida, entro un jugador que marcaria la diferencia Zlatan Ibrahimovic.

Minutos de haber entrado Ibrahimovic marco el tanto, todos sorprendidos por ese gol ya que el equipo que estaba más cerca del esetanto era el Real Madrid, siguió el partido y llegaría una expulsión para el conjunto merengue, una doble tarjeta amarilla para Lass Diarra jugador francés, los jugadores del ingeniero Pellegrini se quedaría con uno menos igual que el Barcelona pero eso no cambio en lo absoluto la actividad del partido.

Minutos después llegaría una caída sobre el área del Barcelona muy dudosa pero el árbitro no pita nada, todo el Camp Nou estaba estallando de alegría y los jugadores del Madrid cada vez más preocupado, a falta de 5 minutos para el final del encuentro llego Benzema con un impacto al balón que pasaría cerca del arco.

Pellegrini no sabía qué hacer para romper la defensa catalán que en el segundo tiempo se armo muy bien, una de las últimas jugadas Daniel Alves se va por la banda derecha hace un pase a Lionel Messi y el argentino queda mano a mano con iker casillas, pero Messi no supo definir y el arquero merengue la manda al tiro de esquina.

Un partido de mucho furor, golpes y juego rápido llegaba a su fin y el FC Barcelona de “Pep Guardiola” ganaba por tercera vez consecutiva. Los madrileños estaban llenos de rabia por no haberse alzado con la victoria del partido más emocionante, más fuerte de la Liga Española.

Felicitamos a los dos equipos por hacer un juego honesto y usando el “Fair Play”.

FC BARCELONA VS REAL MADRID .El Clásico

Mi-am dat seama azi cat de retardata si autista sunt…

Acum vreo doua luni de zile am primit de la Ollie, fata de care imi cer scuze oficial aici pe blog pentru ca sunt o caramida sfaramata pe la colturi, o leapsa. Pe care o voi onora pentru ca asa e frumos si pentru ca mi-am dat seama cat de in lumea mea cu Tilincuta si Peter Pan si Wendy traiesc si nu mai am contact cu realitatea.

1. Dacă ai putea să intri și să trăiești într-o carte, care ar fi aceasta? Motivează alegerea făcută! (Dar într-un film? Dar într-un cântec?)

Daca as putea sa traiesc intr-o carte as trai probabil in colectia Minerva a Rodicai Ojog Brasoveanu. Clar. Intr-un film… Poate as alege Rock’n'Rolla sau Fight Club. Intr-un cantec… Nebun de alb – Emeric Imre.

2. Dacă ai putea să-ți alegi prenumele care ar fi acesta? Dar în cazul în care ai fi de gen opus?

Mie imi place cum ma cheama… As alege poate ca primul nume sa fie Irina si al doilea Olivia. Dar nu, nu mi-as schimba numele…. Daca as fi de sex opus. Mi-ar placea sa ma cheme Victor, George sau Octavian.

3. În ce altă țară ai vrea să trăiești pentru 1 an și de ce?

Pentru un an… in Anglia. Pentru ca imi place, pentru ca m-as muta cu ochii inchisi acolo, pentru ca as putea sa pandesc toate casele in care au trait scriitorii mei preferati, pentru ca as putea sa ma pierd o infinitate de ore prin parcurile londoneze.

4. Care e visul cel mai neobișnuit pe care l-ai avut și pe care ți-l amintești?

Visul cel mai neobisnuit. A fost sinistru. Am visat ca mi s-au sinucis parintii.

5. Povestește o zi din viața ta imaginându-ți că ești un animal.

Ca si Ollie, i would be a kitty. But a cute, fluffy kitty. With huge green eyes. Si m-as trezi mult dupa stapanii mei si m-as sui pe canapea langa ei le-as da voie sa se certe ca sa decida care din ei ma alinta si ma iubeste mai mult. Si apoi mi-as alege in poala cui sa stau… si m-as intinde si as fi dragalasa si m-as juca agale cu marginile cuverturii si poate as dormi putin in fotoliul cel mare si as adulmeca prin bucatarie cu ochii intristati a parere de rau ca nu imi pot ajuta stapana… ca sa ma indrageasca si mai mult… Si probabil m-as rostogoli printre perne si as mieuna adorabil… ah da, pe seara m-as uita pe geam foarte multa vreme la toti oamenii care trec si mi-as imagina cum ar fi sa fiu pisica oricaruia dintre ei.

6. Dacă ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană și de ce ai ales-o?

As trai probabil in pielea unei femei frumoase. De ce? Pentru ca sunt curioasa cum e.

7. Dacă te-ai trezi singur pe lume, care crezi că ți-ar fi primele gânduri și ce ai face prima dată?

M-as gandi la cea mai rapida si putin dureroasa forma de sinucidere. Nu pot sa exist fara oameni in jurul meu.

Sunt curioasa ce ar raspunde tipadelapoli si I-Pond la leapsa asta….

Hej där. Nu har jag äntligen tagit tag i att ordentligt kolla på att ta mig ner till Nya Zeeland.

Steg ett är att ta sig till London. Planen just nu är att åka den 15:e januari (samma dag min anställning upphör) med Anna dit med Ryanair. Det kostar 79 kronor per skalle (165 extra för väska på 15kg, något jag lär behöva). Efter några dagar tillsammans i London flyger Anna hem, och jag fortsätter min resa.

British Airways kan tisdagen den 19:e januari flyga mig från London till Auckland för 7871 kronor.

Men jag har redan snöat in på att besöka Hong Kong. Så jag måste flyga förbi där. Det kostar 2798 kronor att ta mig dit direkt den 19:e. För att sen komma från Hong Kong direkt till Auckland kostar det 5355 kronor den 25:e januari med Royal Brunei Airlines. Allt som allt runt 8100 kronor. Alltså 250 kronor mer än att flyga raka vägen. Lätt värt stoppet.

Men … flyget till Hong Kong mellanlandar i Peking, som jag alltid velat besöka. Och flyget till Auckland mellanlandar i Kuala Lumpur. Så jag måste så klart kolla även på dessa möjligheter.

London till Peking kostar 3163 kronor tisdagen den 19:e januari. Att några dagar senare den 25:e januari flyga vidare till Hong Kong kostar 2862 med Air China och mellanlandning i Guangzhou knappt en timma från Hong Kong. Den flygresan tar sammanlagt fyra timmar (i luften). Alternativet här är ett direktflyg för 3225 den 21:a eller för 3232 någon av de följande dagarna.

Så, London till Hong Kong direkt 2798 kronor. Att stanna i Peking 6000, eller 6500 om resan till Hong Kong ska kortas ner. Alltså mer än dubbla flygkostnaden. Men, Peking är Peking, med sitt oändliga utbud av historia och kultur.

Att sen ta sig från Hong Kong till Kuala Lumpur till Auckland kostar onsdagen den 25:e januari 2186 kronor eller den 27:e januari 2031 kronor för den första etappen, via Singapore. Den andra etappen kostar den 2:a februari 4831 kronor om man flyger via Brunei, annars 5781 den 4:e februari för ett direktflyg.

Så Hong Kong till Auckland direkt 5355 kronor. Med min lilla rundtur: 7000 kronor (eller 8000 om jag vill korta ner sista resan).

Alltså:
London – Auckland: knappt 7900
London – Hong Kong – Auckland: runt 8100
London – Peking – Hong Kong – Kuala Lumpur – Auckland: 13000 – 14500

På varje stopp tillkommer ungefär 200 kronor i transfer till och från flygplatsen och det hostel jag bokat, samt så klart kostnaden för hostel och mat. Hostel och mat i dessa regioner är dock mycket billigare än att bo och äta i Nya Zeeland, så på det viset gör jag snarare en vinst här. But still, det är snudd på dubbla biljettpriset att göra alla dessa extrastopp. Men å andra sidan, att flyga till dessa platser en annan gång skulle bli ännu dyrare, och jag tänkte redan från början att flygresan ner till Nya Zeeland skulle kosta mig 10 till 15 tusen kronor.

En sak jag dock måste kolla upp är att lägga starten på resan en vecka tidigare (har 7 semesterdagar jag inte tagit ut än på jobbet) så att jag kommer ner lagom till Victor kommer ner den 28:e. Men det tog typ en timma att söka upp alla dessa priser och leta fram billigaste dagarna via flygresor.se så jag tar och går och sover istället. Klockan är faktiskt fyra!

Le jeudi 03 décembre à 20h, au Cinéma Le Parc

Cercle Peter Benenson.

Projection du documentaire ‘Victor’ et interview des deux réalisatrices Cécile et Alice Verstraeten et de Victor Basterra (à confirmer).

En Argentine, entre 1976 et 1983, la dictature militaire fait « disparaître » environ 30.000 personnes. Victor Basterra est l’un des rares survivants du plus grand camp clandestin de détention du régime : l’ESMA.

Arrêté avec quelques camarades, il est victime de tortures. Il est ensuite « utilisé » comme travailleur esclave par la dictature. Photographe de formation, ses compétences serviront la junte : il passera trois ans à photographier tous les militaires qui ont besoin de papiers.
Mais pour chaque photo qu’il prend, il en cache une autre et lors de ses sorties parvient à les faire passer au dehors.
Depuis le retour à la démocratie, celles-ci constituent des preuves majeures contre les militaires et leurs complices. Victor devient un témoin clé lors des procès contre les tortionnaires.
Le travail de mémoire est pudique et émouvant. Une immense force morale émane de Victor lorsqu’il parcourt les allées de ce qui fut jadis des salles de torture. Il évoque avec précision et sobriété, avec droiture, l’agencement des lieux, recréant dans ces espaces maintenant vides et désertés la réalité de l’enfermement et de la torture. Par cet incessant travail de mémoire, Victor nous permet de capturer, non cet indicible de la douleur et de la souffrance, mais l’apparente banalité que peut revêtir la torture, dans toute son ignominie.
Le passé rejoint par moments, de manière plus qu’inquiétante, le présent : ainsi ce témoin clé disparu il y a à peine deux ans, ce qui renforce à juste titre la méfiance de Victor. D’ailleurs, si vous lui demandez pourquoi une échelle est posée, presque négligemment, contre le mur de son jardin, il vous répondra que c’est pour fuir rapidement, au cas où.

De Cécile et Alice Verstraeten, Belgique, 2009, 52’, VO. Produit par Dérives.

• Lieu :
  Cinéma Le Parc
  22 rue Paul-Joseph Carpay
  4020 Liège
• Prix :
  5,00 Euros pour les membres d’Amnesty (au lieu de 6 Euros)
• Réservation auprès d’Ingrid Plancqueel :
  (cerclebenenson@aibf.be  ou 02/538 81 77)

This week Rob and Corinne to hook up with a hat Victor Osborne for a super DIY lesson on how to make molds Hat on the cheap too. Here are some links featured in today's follow-up article: www.hatsupply.com http … Threadbanger HatMold Hats HowTo MakeAHatMold Victor Osborne milinery felt fedora fashion design diy

landscaping-tutorials.blogspot.com/ http://diy-toolsandequipment.blogspot.com/

Os melhores de 2008.

Galera do Blog mais querido, já que o assunto do Ricardo Gomes rendeu, resolvi trazer a lista completa dos indicados ao prêmio de Melhores do Brasileirão 2009, destaquei em vermelho aqueles que na minha opinião são os favoritos ao título:

Goleiro
Bruno (Flamengo)
Marcos (Palmeiras)
Victor (Grêmio)

Lateral-direito
Jonathan (Cruzeiro)
Léo Moura (Flamengo)
Vitor (Goiás)

Zagueiro pelo lado direito
André Dias (São Paulo)
Chicão (Corinthians)
Danilo (Palmeiras)

Zagueiro pelo lado esquerdo
Miranda (São Paulo)
Rever (Grêmio)
Ronaldo Angelim (Flamengo)

Lateral-esquerdo
Armero (Palmeiras)
Júlio César (Goiás)
Kleber (Internacional)

Volante pelo lado direito
Hernanes (São Paulo)
Pierre (Palmeiras)
Willians (Flamengo)

Volante pelo lado esquerdo
Guiñazu (Internacional)
Maldonado (Flamengo) – Apesar de gostar muito de Guinazu, para mim ele foi fundamental para a ascensão do Flamengo.
Sandro (Internacional)

Meia direita
Cleiton Xavier (Palmeiras) - Se os dois jogam juntos, como podem disputar a mesma posição?
Diego Souza (Palmeiras)
Souza (Grêmio)

Meia esquerda
Conca (Fluminense)
Marcelinho Paraíba (Coritiba)
Petkovic (Flamengo)

Atacantes pela direita
Diego Tardelli (Atlético-MG)
Fernandinho (Barueri)
Fred (Fluminense) - Como foi difícil escolher nessa posição, os três para mim fizeram um campeonato formidável.

Atacantes pela esquerda
Adriano (Flamengo)
Iarley (Goiás)
Ronaldo (Corinthians)

Técnico
Andrade (Flamengo)
Celso Roth (Atlético-MG)
Silas (Avaí)

Revelação
Fernandinho (Barueri)
Giuliano (Internacional)
Paulo Henrique Ganso (Santos)

Juiz – Me recuso a votar nesse quesito, um campeonato que tem Sandro Ricci e Vuaden ensinando todo mundo a apitar, eles escolhem politicamente esses três árbitros, o pior de tudo é saber que o “engavetado” Héber pode ganhar.
Héber Roberto Lopes
Leonardo Gaciba
Paulo César Oliveira

Craques da galera
Conca (Fluminense)
Hernanes (São Paulo) – Como é o craque da galera, dei meu voto de torcedor, pois o sérvio é mais digno desse prêmio.
Petkovic (Flamengo)

E vocês, dentro da relação disponível, quem vocês elegeriam?

12h04 – 13º Salário

12h35 – Urbanidades – Violência no Trânsito

13h30 – Tempero da Terra – Bolinho de Peta

– Sabe Como? – Dengue

– Essa Casa Tem História – Casa de Cultura de Irati

– Serviços Públicos – Polícia Rodoviária Federal

– PR399 – São Mateus do Sul

– Tá na Lei – Eleição de Diretores

14h00 – Tribunal de Contas ao vivo

16h30 – Onde Você Estava? – II Guerra Mundial

– Aqui é Assim – ALEP

– O Dono da Rua – Victor Ferreira do Amaral

– Sabe Como? – CHN nova

– Tempero da Terra – Vinhos Artesanais

– Tá na Lei – Sociologia e Filosofia nas escolas

17h40 – PR399 – São Mateus do Sul

18h00 – TelejornAL ao vivo

18h30 – Assembleia em Debate – Enade

19h10 – Essa Casa Tem História – Casa de Artes de Ibiporã

– Aqui é Assim – Trâmite de Projetos

19h30 – É Seu Direito – 13º Salário

20h10 – Sessão Solene de Homenagem ao Dia da Consciência Negra

21h30 – Urbanidades – Violência no trânsito

22h30 – Tempero da Terra – Bolinho de Peta

– Sabe Como? – Dengue

– Essa Casa Tem História – Casa de Cultura de IRati

– Serviços Públicos – Polícia Rodoviária Federal

– PR399 – São Mateus do Sul

– Tá na Lei – Eleição de Diretores

23h00 – Cine Pinhão – Café do Teatro

23h30 – Reprise TelejornAL

– Perfil Parlamentar – Ney Leprevost, Luiz Accorsi, Edson Strapasson, Edson Praczyk

Cada any, des de finals de novembre i fins el març, durant tot l’hivern, s’organitzen al Garraf i al Penedés, les seves famossímes xatonades. És la ruta del xató, que just comença el diumenge del darrer cap de setmana de novembre, a la vila maravellosa i marinera de Vilanova i la Geltrú. Allà, a la plaça de la Mediterrània, podreu disfrutar d’un seguit d’actes on el xató és el protagonista. A més de la xatonada popular, motiu de la festa, hi trobareu un mercat del Xató, amb productes de la terra. També s’organitzen uns tallers gastronòmics, tastets de vins, gimcanes o visites guiades a Vilanova. Si us acaba agradant el plat i l’ambient podreu, gràcies a la ruta del xató, fer un bonic giravolt turístic i gastronòmic, al llarg de l’hivern, pels pobles on existeix la tradició d’aquest plat excels. El xató es una amanida, una deliciosa amanida. El bon xató porta escarola, anxoves o seitons, bacallà, tonyina i olives arbequines. Però el millor del xató és la seva salsa. Els ingredients d’aquesta delicadesa culinària són un secret traspasat de mares a filles. Cada casa fa la seva salsa de xató. Però totes porten, com a mínim, ametlles, avellanes, nyores, alls, oli d’oliva verge, vinagre i sal. N’hi ha també amb un xic de bitxo, pa fregit o ceba escalivada. Si el probeu, repetireu. Malgrat ser una amanida és un veritable plat de gourmets. A les xatonades, a més de degustar el xató podreu acompanyar-lo de bons vins del Penedés. També degustareu les postres típiques dels municipis de la Ruta: escumes de Sitges, bufats del Vendrell, catànies de Vilafranca, llunes de Vilanova, sabres de Sant Pau de Sant Pere de Ribes, petons de Cubelles, garrofins de Cunit, cossetans de Calafell i carquinyolis de Canyelles. Vilanova i la Geltrú te molts més alicients per completar el dia, o un cap de setmana de visita. Hi ha el museu del ferrocarril, amb trens i locomotores de tota mena. Un iman pels vostres fills i filles. O la casa romàntica de can Papiol, una casa burgesa del XIX, perfectament conservada. O l’espai terra XIX, instal·lat a la Masia de can cabanyes, una finca senyorial. Em deixat pel final el Museu Víctor Balaguer. És una filial del museu del Prado de madrid. Una veritable pinacoteca, amb una col·lecció que us deixarà bocabadats, que no podeu deixar de visitar. No us diem on dinar, perquè menjareu xató. Però si voleu quedar-vos a dormir penseu en els esplèndits hotels de Vilanova. Com el Cèsar, en una casa del XIX, mig nou i mig antic, confortable. Amb un bon restaurant. O l‘hotel Ceferino, al costat del mar, amb boniques habitacions i apartaments. També un cuidat restaurant. Si no trobeu lloc en aquests hotels no us preocupeu. Hi ha un piló d’altres establiments, tots prou decents, i un grapat de càmpings.

Cada año, desde finales de noviembre y hasta marzo, durante todo el invierno, se organizan en el Garraf y el Penedés, sus famossímes xatonadas. Es la ruta del Xató, que justo empieza, el domingo del último fin de semana de noviembre, en la villa maravillosa y marinera de Vilanova i la Geltrú. Allí, en la plaza del Mediterráneo, podran disfrutar de una serie de actos donde el Xató es el protagonista. Además de la Xatonada popular, motivo de la fiesta, se organiza un mercado del Xató, con productos de la tierra. También hay unos talleres gastronómicos, catas de vinos, gymkhanas o visitas guiadas por Vilanova. Si les acaba gustando el plato y el ambiente pueden, gracias a la ruta del Xató, dar una vuelta turística y gastronómica, a lo largo del invierno, por los pueblos donde existe la tradición de este plato excelso. El xató es una ensalada, una deliciosa ensalada. El buen xató lleva escarola, anchoas o boquerones, bacalao, atún y aceitunas arbequinas. Pero lo mejor del Xató es su salsa. Los ingredientes de esta delicadeza culinaria son un secreto que se traspasa de madres a hijas. Cada casa hace su salsa de xató. Pero todas llevan, como mínimo, almendras, avellanas, ñoras, ajos, aceite de oliva virgen, vinagre y sal. Las hay también con un poco de guindilla, pan frito o cebolla asada. Si lo prueban, repetiran. A pesar de ser una ensalada es un verdadero plato de gourmets. En las xatonadas, además de degustar el xató podrán acompañarlo de buenos vinos del Penedés. También degustaréis los postres típicos de los municipios de la Ruta: espumas de Sitges, bufats en El Vendrell, catanas de Vilafranca, lunas de Vilanova, sables de Sant Pau de Sant Pere de Ribes, besos de Cubelles, Garrofins de Cunit, cossetanos de Calafell y carquinyolis de Canyelles. Vilanova i la Geltrú tiene muchos más alicientes para completar el día, o un fin de semana de visita. Está el museo del ferrocarril, con trenes y locomotoras de todo tipo. Un imán para vuestros hijos e hijas. O la casa romántica de Can Papiol, una casa burguesa del XIX, perfectamente conservada. O el espacio tierra XIX, instalado en la Masía de Can Cabañas, una finca señorial. Me dejado para el final el Museo Víctor Balaguer. Es una filial del museo del Prado de Madrid. Una verdadera pinacoteca, con una colección que os dejará boquiabiertos, que no se puede dejar de visitar. No os decimos dónde comer, porque comereis xató. Pero si desean quedarse a dormir piensen en los espléndidos hoteles de Vilanova. Como el César, en una casa del XIX, medio nuevo y medio antiguo, confortable. Con un buen restaurante. O del hotel Ceferino, junto al mar, con bonitas habitaciones y apartamentos. También un cuidado restaurante. Si no encuentra lugar en estos hoteles no se preocupe. Hay un montón de otros establecimientos, todos bién decentes, y un puñado de campings.

In bărăgan,   “Fata morgana” este  ades întîlnită în lunile toride de miez de vară. Drumurile de care desfundate se îmbracă într-o saltea groasă de praf. Sudoarea stoarsă cu multă dărnicie de soarele puternic arzător se combină cu norii denși stârniți de pașii călătorului formând pe frunte, față și piept o pastă mâzgoasă supărătoare. Rarele ploi vin însoțite de fulgere uriașe și răpăind cu o furie turbată pentru ca, după scurtă vreme, să lase în urmă, la orizont, un brâu multicolor pe cerul curat și azuriu. Vai de călătorul care se încumetă, după o astfel de ploaie, să umble pe unul din drumurile acelea desfundate. Salteaua moale și caldă de adineaori este deja o masă cleioasă ce vlăguiește om și dobitoace sortite să tragă după ele carele ale căror roți sunt țintuite, parcă, în noroiul din belșug. Și totuși, fiului câmpiei îi este dragă această preschimbare a naturii și odată îndepărtat de ea este cuprins de nostalgia ce nu și-o poate înlătura decât revenind în necuprinsul primitor al bărăganului.

Gara Panmonteli nu se află în inima câmpiei. Situată, însă, la marginea metropolei, acolo unde este un început și un sfîrșit al liniilor de centură ale capitalei, fără teama de a greși putem spune cu certitudine că este în plin bărăgan și tot ce am arătat mai sus îi este propriu și acestui colț de lume. In perioada ultimului război mondial, locurile din jurul Panmonteliului erau niște pajiști întinse, pe care în fiecare toamnă duduiau locomobilele, acei monștri negrii cu coș înalt, în focarele cărora ardeau și se mistuiau paiele uscate pentru ca  aburii descătușați cu pricepere să învârte roata mare pe care era împletită în formă de opt o curea lată ce punea în mișcare sitele batozei. Puținul personal al stației de cale ferată alcătuia o familie ce se sprijinea și la nevoie și la muncile de abundență. Răzlețiți prin dispunerea locuințelor, oamenii erau strânși laolaltă prin legături invizibile, hărăzite să mențină liniștea și buna înțelegere.

Personalul redus numeric  era limitat la strictul nesesar menținerii în parametri de normalitate a funcționării gării și a fabricii de ciment a lui Herlica. Întreaga comunitate se compunea din șeful gării, domnul Stolnicu, cu cei doi copii ai săi, soția și soacra, doi impiegați de mișcare fiecare cu copil  și soție, câțiva acari, un telegrafist, un șef de echipă întreținere cale cu familia-i destul de numeroasă, și trei cantonieri, toți cu soții și copii. Privită din exterior, această grupare de ceferiști forma o familie monotonă, cu obiceiuri și preocupări, cu tabieturi și harțaguri dacă nu uniforme, în mod cert complementare. Cercetată mai îndeaproape, ieșeau la iveală diferențieri de firi și caractere. Copiii șefului, bunaoară, erau amândoi elevi la liceul Aurel Vlaicu. Mioara venea zilnic acasă, adusă de motorul Diesel al gării, iar Dorin stătea la internat. Mioara, ce bătea spre optsprezece ani,   întruchipa ce putea fi mai frumos la  o fată. Statura ei mijlocie se bucura de un corp armonios, sculptat parcă de mâna meșteră a unui artist. Părul castaniu, lăsat lejer pe spate, încadra o față cu forme rotunde ce-și adâncea două gropițe cu margini perfect conturate, atunci când gura-i cărnoasă, atât cât trebuie, își dezvelea albul imaculat al dinților în zâmbetul ce făcea să strălucească niște ochi albaștri-verzui sub arcadele unor sprâncene subțiri, ușor distanțate de la rădăcina nasului mic, puțin în vânt. Nu este de mirare de ce peronul gării era așa de des călcat de fel de fel de tineri, veniți parcă de aiurea. Frumusețea feciorelnică a fiicei stârni, la un moment dat, și pofta păgână și vinovată a tatălui. Ghimpele incestului împungea inima omului la mârșăvii condamnabile. Cu capul greu de băutură încerca, adesea, ca prin violență să pătrundă în camera fiicei sale la orele cele mai tainice și cu gândurile cele mai impudice. Zăvorând pe dinăuntru ușa, Mioara sărea geamul ce dădea în curte, din curte, peste gard sărea în grădina de zarzavat și de acolo se adâncea în păduricea de salcâmi ce se întindea în spatele gării către Dobroiești și Cernica. Razele lunii și sclipirea stelelor îi luminau pașii la înapoiere. Asculta la ușa tatălui pentru ca sforăiturile acestuia să-i confirme trecerea pericolului, sărea din nou geamul pe care-l fereca  și se ascundea în așternut pentru a se odihni în puținul timp pe care-l mai avea până la ivirea zorilor. Desele scene de felul acesteia o făcură pe Mioara să se arunce, fără prea multă cugetare, în brațele primului admirator ce se arătă mai de nădejde. Acest fericit muritor s-a întâmplat să fie un tânăr impiegat de mișcare, de curând sosit în stație. La prima vedere mai mult firav decat voinic, Miron avea  totuși alură de atlet, bine proporționat, cu severitate masculină, cu “vino-ncoace” la femei. Doar cu puțin mai înalt ca Mioara, era departe de a o egala în frumusețe. Fruntea-i înaltă, nasul vulturesc, ochii pătrunzători și pomeții obrajilor ușor colțuroși și proeminenți dădeau feței o expresie de seriozitate și hotărâre. Întâmplarea, oarecum neașteptată, uimise întreaga gară. In motorul-cursă de centură, într-o seară, Miron s-a așezat pe o banchetă, alături de o tânără fată. Cu mult curaj, fizionomia nu-l înșela, începu să pună întrebări fetei: dacă merge la Panmonteli, dacă de acolo este, dacă este frumos la Panmonteli și tot astfel. Mioara, căci ea era fata,  știa că în locul lui Fluture, care ieșise la pensie,  trebuia să vină un alt impiegat de mișcare. Imaginea ei era îndreptată tot spre o persoană înaltă ca semaforul și veștejită, ca bătrânul Fluture. După soiul întrebărilor la care se vedea nevoită să răspundă își dădu seama că impiegatul imaginației sale se metamorfozase în unul cu totul deosebit, de care, fără să vrea, se simțea atrasă. După tirul întrebărilor, Miron se avântă singur într-un subiect care pentru alții în locul lui ar fi necesitat valize de cuvinte:

-  Mă numesc Miron, își spuse el numele pe care uitase să și-l rostească pînă atunci. Am douăzeci și patru de ani. Sunt de trei ani impiegat de mișcare și tot de atâția ani caut fata cu care să mă leg pentru restul vieții. Până acum n-am reușit s-o cunosc. Îmi place să fiu deschis cu toată lumea și vorbele în plus mă plictisesc și mă obosesc. Nu e nevoie să-mi răspunzi altfel decât îți dictează sinceritatea. În ce mă privește, mă crezi sau nu, nu știu cine ești, a cui ești dar m-am îndrăgostit de dumneata și, dacă-mi dai voie, chiar în seara asta te cer în căsătorie. Să-mi spui numai cui altcuiva decât ție trebuie să mai cer invoială?

Această declarație, brutală cel puțin în aparență, îmbujoră și mai mult obrajii Mioarei. Cu ochii-i jucând pudic în orbite, abia putu răspunde:

- Tatăl meu este tocmai șeful gării Panmonteli, unde bănuesc că ai fost numit în locul bătrînului Fluture, așa îl chema pe impiegatul care a eliberat postul pentru dumneata! Se grăbi să aduge:

- E sever și mă îndoiesc că va accepta propunerea dumitale. Primește însă asigurările mele și, dacă vrei, mâine după ce ies de la cursuri, așteaptă-mă la poarta liceului. Îți voi destăinui hotărârea ce-o voi lua.

Trenul se oprise în dreptul biroului de mișcare în care Miron urma să se prezinte șefului de gară și unde urma să facă prima tură care, ca o neântamplatoare fatalitate, trebuia să fie de noapte. După ce-o ajută pe Mioara să coboare, îi strânse mâna urându-i somn ușor. Înainte de a se întoarce, Mioara îl privi cu o ștrengară sclipire a ochilor și-i șopti:

- Hotărârea va fi pozitivă pentru că…simt… ceva… te iubesc! Apoi, întorcându-se fără nici un zâmbet, o rupse la fugă spre portița dinspre peron a curții locuinței șefului de gară, călcând din neatenție un stânjenel din grădinița de lângă zidul clădirii. Ajunsă în casă, Mioara refuză cina și se baricadă în camera ei. Îmbrăcată cum era, se aruncă pe pat și, cu fața înfundată în pernă, izbucni într-un râs clocotitor, vecin cu plânsul. Deveni brusc serioasă și gânditoare. În întunericul camerei încerca să-i lămurească chipul dar nu reușea. Abia acum își dădea seama că nici nu-l prea privise în față. Se simțea stăpânită de o vrajă, din a cărei strânsoare, din al cărei prizonierat nu se vedea capabilă să evadeze. Vru să adoarmă pentru a-l vedea în vis. Nu izbuti. “Ce-ar fi să mă duc la el?”, își zise în cele din urmă. Singurul telegrafist al gării făcea ore de birou, cu program fix, numai de zi, astfel încât noaptea,  în biroul de mișcare numai impiegatul priveghea. Pe vremea când tatăl ei era impiegat de mișcare, Mioara nu se întrebase niciodată dacă nu cumva îi este greu să stea singur toată noaptea, însoțit doar de țăcănitul telegrafului și de rarele țârâituri de telefon. Acum însă, un sentiment duios de teamă și îngrijorare o cuprindea la gândul că, în timp ce toată lumea se odihnește, Miron, singur Miron  este nevoit să se chinuie, luptându-se cu singurătatea și cu somnul. Cum îi mai uitase ea pe bieții acari care, singuri în întunericul cîmpului de la pusnicitatea cabinelor nu aveau nici pe departe confortul biroului de mișcare! Dar ce vină avea ea?!. In mintea ei fierbinte, din mulțimea de oameni și fapte, unul singur era viu și adevărat: Miron. Ce-o fi făcând el acum? La ce s-o gândi? Și-o mai aminti de ea? Gândurile îi treceau cu miile prin cap. Nu mai putu rezista ispitei. Se sculă și fără nici o altă cugetare deschise ușa și mergând în vîrful picioarelor trecu în bucătărie și de acolo în curte, apoi ieși pe peron. Aerul rece al nopții o făcu să se infioare ușor, dar pașii hotărâți o duseră în fața biroului de mișcare. Ajunsă în marchiza din fața ușii își aruncă privirile pe geam. Miron stătea aplecat asupra mesei, străjuit de manipulatoarele telegrafului și de telefoanele în nemișcare.   Convinsă că acest lucru este cel mai bun de făcut, Mioara apăsă cu fermitate clanța și intră în birou. Miron ridică privirea și nu-și putu ascunde surpriza

- Te-ai speriat? Ce citești?, și fără să se oprească din mișcare Mioara închise cartea din care citea Miron pentru a-și satisface singură curiozitatea.

Și noaptea aceea fu hotărâtoare. Peste un timp Mioara își încunoștiința familia că este însărcinată. Găsi astfel momentul încât să fie toți de față, iar ea să aibă posibilitatea să scape de o eventuală turbare a tatălui prin fugă. Spre surprinderea ei, însă, “bătrânul” nu făcu nici o mișcare. Rămase ca de piatră. Își jurase sie-și ca pe fata lui el s-o facă femeie și acum constata că timpul i-o luase înainte. În scurtă vreme, visul de trei ani al lui Miron se împlini, iar Mioara găsi o cameră pe bulevardul Elisabeta unde se mută cu proaspătul și tânărul ei soț.

*

Copiii gării îl cunoșteau cu toții pe Miron. Vara, când soarele era mai puternic, iarna când gerul crăpa pietrele, în celelalte anotimpuri când spărgeau bobocii și mugurii sau biciuiau ploile reci și burnițele, impiegatul își făcea cu regularitate revizia la cabine. Două din cele patru cabine se aflau la capetele racordării, amîndouă la câte un kilometru și jumătate distanță de gară și unul între ele. Vara, în undele tremuratoare ale fetei morgana, adesea, Miron părea o fantomatică apariție de basm, ieșind de sub bolta corcodușilor ce străjuiau marginea căii ferate, sădiți de cine știe care acar ce-și trecuse viața la cabina una sau a treia sau răsăriți sălbatec din sîmburii aruncați de călători pe ferestrele deschise ale vagoanelor de clasa a treia. Dacă era să dai crezare copiilor, Miron putea merge pe șină până la Constanța și înapoi, fără să cadă cel puțin o dată. N-a putut proba nimeni, nereușindu-se întrerupe circulația trenurilor, pe singurul fir de cale existent în acea vreme. Noua lui locuință, de pe bulevardul Elisabeta, era lângă calea ferată. Cum alt mijloc de transport în afara picioarelor nu avea, Miron venea întotdeauna pe jos la serviciu și, indiferent la anotimp, era mereu punctual. Vara, cel ce trebuia să fie schimbat de Miron îl vedea și-l recunoștea de departe. Acolo unde la amiază juca fata morgana, seara ori dimineața apărea silueta lui Miron. Venea întotdeauna pe șină, fuierând. De când se căsătorise nu păru niciodată supărat sau măcar cu vreo undă de întristare. Mioara își terminase liceul și acum se îngrijea de educația baiețelului lor ce creștea din zi în zi mai voinic.

Instalarea trupelor germane la Aerostație și Cernica nu aduse nici o schimbare în personalul Panmontelilor, cu singura deosebire că gara părea parcă militarizată. La Aerostație și Cernica se aflau depozitele de muniții ale nemților. Transportul lor spre front se făcea din Panmonteli, ocolind capitala pe calea ferată de centură. Cunoscând, printre altele, și câteva cuvinte nemțești, Miron făcea și pe translatorul. În fața nemților el conta ca un tânăr de nădejde. Aceștia îi făcuseră propunerea ca, în schimbul unui salariu ridicat să meargă în stația Titan pentru a supraveghea acolo alcătuirea convoaielor cu muniții și tehnică de luptă. Vremurile erau grele, din ce în ce mai grele. Zilele de război cereau locuitorilor capitalei eforturi materiale de neântîlnit. Tot ce era aliment se dădea pe cartele sau pe bon. Pâinea era neagră, veche și neîndestulătoare. Toate aceste neajunsuri materiale ar fi fost înlăturate dacă ar fi acceptat propunerea nemților. Miron știa aceasta. Dacă ar fi acceptat propunerea ar fi însemnat ca pe întreaga durată a războiului el să fie despărțit, în fapt, de familia sa, în mijlocul căreia se simțea atât de bine! Mioara era pentru a doua oară însărcinată și Miron aștepta cu o nerăbdare nebună să-și vadă și fetița. Îi spunea lui un spiriduș că al doilea copil va fi fetiță, iar el credea în spiriduși!

- Te vom îmbrăca, îți vom da grad de ofițer și vei fi în afară de orice neplăcere. Vei avea și mulți subalterni.

Cuvintele comandantului de depozit îl nelinișteau și mai mult pe Miron. Deși i se spunea cu cea mai mare siguranță:

- Războiul este ca și câștigat. Totul după aceea va fi al nostru și dumneata, ca om al nostru, vei avea partea dumitale.

Miron era încredințat că, după mersul evenimentelor de pe front, războiul nu putea fi al nemților. Bucureștiul întreg fierbea de o ură tainică și tacită împotriva războiului. El însuși trăia sentimente contradictorii. Nu se împăca cu aroganța nemților, nu aștepta nici de la viitorii câștigători, în care îi vedea pe ruși și aliații lor, alte atitudini, știindu-i hrăpăreți, brutali, înfometați de dorința de răzbunare. Cu riscul luptei grele, dure și îneverșunate împotriva greutăților de tot felul, Miron refuză rând pe rând ofertele,  preferând să rămână în sânul micuței sale familii pe care o iubea cu toată sinceritatea de care era capabil. Gândul că o singură propunere acceptată îl va face să nu-și poată vedea fetița, căci numai la fetiță visa, îl înspăimânta.

Începură vremurile când în fiecare noapte Bucureștiul era supus unui puternic bombardament aerian. Pentru familia lui Miron aceste nopți erau nespus de grele. Se felicita pe sine însuși de tăria de care dăduse dovadă. Ce s-ar fi făcut draga lui familie în aceste timpuri dacă el ar fi lipsit? Și așa era destul de neplăcut și de greu. În fiecare noapte, cînd sirenele sunau prealarma, motorul Diessel al stației pornea la al doilea canton spre Băneasa pentru a lua familia lui Miron apoi, încărcându-se cu restul personalului gării, gonea spre pădurea Pasărea. Cea mai mică întârziere a motorului îi înfricoșa pe copii și femei. Bubiturile bombelor explodate se auzeau tot mai aproape, iar legăturile luminoase parașutate din avioane înlesneau găsirea și a unui ac cu gămălie dacă din neatenție îți scăpa pe jos. Și în aceste situații, impiegații de mișcare, fiecare la rândul său, erau nevoiți să rămână singurii reprezentanți ai locuitorilor stației în clădirea gării. De multe ori,  fiecare zgomot mai puternic sau mai apropiat zmulgeau din piepturile refugiaților nocturni suspine de groază. Din trei în trei nopți Mioara era aproape moartă: Miron trebuia să rămînă în gară. Fiecare explozie parcă o izbea pe ea. În zilele din urmă avioanele încercaseră de trei ori să lovească gara, nodul principal de aprovizionare cu muniții și efecte a frontului. În fața acestei situații se ajunse la învoiala ca în turele de noapte să intre și telegrafistul și șeful gării și astfel perioada de primejdie se mări la cinci nopți. Războiul se desfășura monoton, dacă ne referim la formele lui. Numai viața materială se înrăutățea din ce în ce. Frontul cerea mereu mai multe alimente, mai mult echipament de luptă, mai multe muniții și oameni și nu dădea înapoi decât plicuri ce vesteau moartea cutăruia sau cutăruia și comunicate pline de fraze iluzorii asupra situației războiului. Miron făcea eforturi supraomenești pentru a asigura tinerei sale soții un regim cât mai convenabil situației sale, din ce în ce mai aproape, pentru a doua oară mamă. Nu asculta de dojenile Mioarei, nu-l interesa starea sănătății sale. Un lucru pentru el era clar și sacru: Mioara va trebui sa nască o fetiță sănătoasă și, în același timp să nu sufere nici ea în urma sarcinii ce-l va face din nou un tată fericit. Se visa soțul iubit al unei soții iubite și tatăl drag al unei perechi de copii dragi. Refugiile de noapte chinuiau mult pe însărcinată care intrase deja în penultima lună de sarcină. Dar, mai mult decât orice, pe biata femeie o chinuiau nopțile când soțul ei era nevoit să rămână de serviciu în stație. Pentru a o scuti de acest surplus de suferințe, telegrafistul, deși și el tată a cinci copii, dar toți mărișori și scăpați de griji, în ciuda oricărei împotriviri a lui Miron îl trimetea pe acesta în refugiu ori de cate ori îi venea rândul să rămână pe loc.

*

Nu departe de calea ferată, pe bulevardul Elisabeta, se aflau, aproape una lângă alta trei bodegi. Una în fața alteia se aflau bodegile “La Moga” și “La frații Trifu”, iar alături de ultima, despărțită de doar cateva case, era bodega “La Calotă”. Miron locuia în una din casele dintre cele două bodegi alăturate. Până la naștere, Mioara nu mai avea mult. Românii se deziseseră de nemți, rupseseră alianța prin arestarea conducătorului statului, mareșalul Antonescu și predaseră Bucureștiul eliberat de nemți armatelor sovietice “eliberatoare”. La Aerostație și Cernica locul nemților fusese luat de trupe ale Armatei Roșii. Miron își luase  un concediu neplătit de trei zile. Orice s-ar fi putut întâmpla, el și cu Mioara nu mai puteau pleca în niciun fel de refugiu. Iar ceasul atât de mult așteptat de Miron sosi. Din gară, mai multe soții veniseră să fie lângă Mioara în clipa cea mare. Ea născu într-un ceas târziu de  seară. Nerăbdător ca un copil, Miron întrebă pe prima femeie ieșită din camera soției:

- Spune-mi, nu-i fată?

- Ba da.

Nebun de fericire cuprinse în brațe pe cea ce-i dăduse vestea, o învârti pe sus de cîteva ori, neluând în seamă spaima femeii. Când, în fine, îi dădu drumul, aceasta își făcu trei cruci largi, stuchindu-și în sân de îndepărtare a spaimei. Dar Miron nu putea vedea nimic. Era nebun de fericire. Pentru a se convinge că a auzit bine, mai întrebă o dată:

- Ai spus că-i fată? Fată ai spus?

- O, nebunule, astâmpără-te. Ai o fată de toată frumusețea. Seamănă cu tine!

În culmea fericirii, proaspătul și fericitul tată de fetiță nu uită să mai întrebe:

- Spune-mi, cum se simte Mioara?

- E mai frumoasă ca oricînd. A avut o naștere cât se poate de ușoară.

Fără a mai asculta vreun cuvânt, Miron o zbughi pe ușă. Până la bodega lui Calotă nu se opri, decât pentru a atrage după el pe cei ce-i întîlnea în cale cunoscuți ori ba. Intrat în local ceru băutură pentru toți cei de față. În nebunia lui avu norocul că, datorită orei târzii, bodega nu era prea plină. Câțiva consumatori târzii la care se adăugară cei pe care-i cărase după el. Altfel, buzunarul lui n-ar fi putut suporta nesăbuita comandă. Cârciumarul rămase uimit. Îl știa pe Miron mai puțin băutor, iar bucuria ce-l stăpânea nu-i era încă motivată. Parcă ghicindu-i gândurile Miron strigă, să audă toată lumea:

- Sunt un tată fericit: pe lângă băiat, iubita mea soție mi-a dăruit acum câteva clipe și o fetiță. Să bem prieteni!

Dar nu mai avură vreme de băut. Câteva bubuituri surde îi transformară pe toți în bucăți de carne și organe risipite prin local și lipite de pereți.

*

La bodega “La Moga” nu mai consumau decât trei soldați sovietici, din cei ce luaseră locul nemților încartiruiți în casele lui Stolnicu de peste liniile din gara Panmonteli. De când intraseră în local păreau a prevesti o nenorocire. Era încă lumină când veniseră. De la ușă, unul din ei se adresă celor de la mese:

- Zdrastsvui, truslinî (să trăiți, fricoșilor!)

Zărind pe peretele din spatele barului portretul generlassimului Stalin și afișul cu mama Rusia care strângea un copil la sân, luară poziția de drepți și, ducând mâna la chipiu, strigară în cor:

- Da zdrastvui Stalina, da draztvui  Mati Rosia!(Trăiască Stalin, trăiască Mama Rusia) Se trântiră apoi pe scaunele ce le găsiră libere. Ca și cum ce făcuseră până acum li se păruse prea puțin eroic, unul din ei se sculă de unde se așezase și se duse la o masă unde se afla o tânără pereche. Îl apucă de guler pe bărbat și-i făcu un brânci:

- Las-o pentru mine în seara asta, șorstnâi (stîrpitură)!

“Stîrpitura” se sprijini de o masă, apoi se repezi la tânăra femeie, o apucă de mână și fugiră împreună pe ușă, însoțiți de râsetele zgomotoase ale vitejilor soldați. În scurta vreme se făcură nevăzuți și ceilalți consumatori, strecurându-se câte unul, câte unul pe ușa aflată deschisă.

- Trusliniaia svinia (Porci fricoși), rosti unul din soldați.

-  Ciortîi! (Lasă-i la dracu), zise altul din ei. Paidiom piti(haide să bem). Hei, cîrciumar!

Moga, bătrânul, care le cunoștea felul, nu scosese până atunci nici un cuvânt. Se ascunsese după tejghea și aștepta să vadă cum se vor sfârși lucrurile. Auzind însă chemarea, îndrăzni, deși cu frică,  să scoată capul din ascunzatoare. Se apropie cu servilitate de ei și-i întrebă:

- Ce doriți, tovarăși?

- Tolistâi, davai pitia!(Grăsanule, adă-ne de băut).  Mnogo i bâstree, drugoi… (Mult și mișcă-te mai repede că de nu…) Și, cel care vorbise, scoase și puse pe masă pistolul.

Bătrânului începu să-i tremure picioarele. Dădu de mai multe ori din cap, semn că a înțeles și se depărtă. De înțeles nu înțelesese nimic. Dar instinctul lui de vechi cârciumar îi dicta ce avea de făcut. În câteva clipe umplu masa “vitejilor” cu sticle pline cu băutură de tot felul. Să aibă de ales. Se retrase apoi cu frica  definitiv cuibărită în sân.

Fără a face vreo deosebire între sticle și conținutul acestora, gălăgioșii soldați ai ocupației eliberatoare, consumară tot ce li se dăduse. Băutura diferită le îngreună și mai mult mințile. După ce toate sticlele fură golite începură să strige din nou la cârciumar:

- Hei, tolistîi, eșcio davai ( mai dă-ne!)

Luându-și inima în dinți, băiatul lui Moga, tânăr liceean, intră în prăvălie și, fără nici o vorbă, îi luă pe doi din ei de centură și-i aruncă în stradă. Neputându-se ține pe picioare, aceștia se întâlniră în șanț. Al treilea ieși singur, fără să-și mai aștepte și el porția. Văzându-se toți trei afară și lăsați în pace, prinseră din nou curaj și începură să urle:

- Aha, vî dobitsia otvajnîi, svinii! (Vă faceți de cap, porcilor).  Budem zarplatiti mî etot nagalosti!(Vă vom plăti noi această obrăznicie).

Tânărul Moga, fără a-i mai asculta, intră în prăvălie și trase obloanele.

Rușii se arătară, în adevăr, demni de ei înșiși. Nu își călcară cuvântul. Juraseră răzbunare și se răzbunară. Dacă nu pe cei ce-i nemulțumiseră, măcar pe alții care n-aveau nici o vină, decât că erau la cârciumă în acel moment și erau români. După vreun ceas de la incidentul din bodega lui Moga, rușii se întoarseră, fiecare cu câte un săculeț de grenade. Fierbințeala minții pricinuită de băutură le întunecase și memoria. Prima cîrciumă deschisă întâlnită în cale fu victima răzbunării lor. Și această cârciumă fu cea a lui Calotă…

Bietul Miron, dorise așa de mult să-și vadă fetița!

VICTOR

 EDAD :30

16°53.0850 N 024°59.7231 O

Voilà ça faisait longtemps que je n’avais pas écris. Et comme texte je vais parler du même sujet que Marine. Bien sur, vous allez dire qu’on se répéte, ça ne change pas mais c’est toujours intéressant d’avoir plusieurs versions d’un même fait. C’était un doux après-midi avec soleil, bon mouillage, seul probléme : le vent. Avec des  rafales frissant les 30 noeuds. Aprés nous étre largement rassasiés on s’adonnait à des tâches bien plus tranquilles comme lire ou bien dormir. Bref, tout d’un coup, au dessus on entend battre les écoutes comme jamais. Au bout de 2 minutes papa crie ”Victor,victor viens nous aider !”. Je monte en vitesse et je vois papa en train de faire je sais pas quoi avec l’enrouleur de génois. Il vient vers nous et nous dit qu’on va rouler génois puis le dérouler, manoeuvre qui se presente facilement sauf quand on la fait au moment ou les rafales se léves.  Là, on voit le génois qui commence à se gonfler dangeuresement, on sent Saba II qui commence à giter et tirer tous ce qu’il peut sur l’ancre qui, avec beaucoup de chance, n’a pas dérapée. Aprés ça on entend papa qui crie à l’avant ”Choquez la contre écoute ! ” On choque et la bateau reprend sa position initiale. Maintenant il faut régler le probléme et renrouler.

Ah ! Douces manoeuvres je ne suis pas sur que vous me manquerez.

Victor

Jag kan inte sova, så jag tar och skriver lite istället i väntan på Herr Blund.

Det var nu ett bra tag sedan jag kollade på flygbiljetter. Använde då främst Air New Zealands webbplats för att söka biljetter. De flyger från London till Auckland via Hong Kong, därifrån fick jag idén att stanna några dagar i Hong Kong. När jag ändå måste byta plan där.

I förra veckan bokade som sagt min kollega Victor sin biljett till Nya Zeeland. Han använda sig av den ypperliga prisjämförelsesajten för flygbiljetter: flygresor.se. Så jag provade den också, och märkte att jag kan nästan halvera mina biljettkostnader om jag flyger med andra flygbolag och flyger 1-2 veckor senare i januari.

Så just nu undersöker jag att lämna Sverige för England först runt 15-22 januari, för att sedan ta mig till Hong Kong och sedan Auckland, NZ. Grejen är dock att både flyget från London till Hong Kong och Hong Kong till Auckland mellanlandar. Det första i Peking, det andra i Kuala Lumpur. Båda är platser jag extremt gärna vill besöka. Så nu är frågan som snurrar i mitt huvud: ska jag spendera 3-5 dagar på dessa ställen också, menar jag är ju ändå i landet, eller ja … på deras flygplatser.

Att stanna och besöka ställena skulle dock innebära att datumet då jag kommer ner till Nya Zeeland fortsatt försenas, deras sommar börjar i december, så jag vill ju gärna hinna med lite av den då jag äventyrar där nere. Dessutom skulle resekassan tunnas ut extra då varje extra stopp dels medför dyrare biljettpris, men även ökade omkostnader i form av boende och resor på orten, visum (iaf för Kina), samt kostnader för sevärdheter.

Dilemma! Gah …

Mamma sa: nej spar de där platserna till senare då du kommit hem och åk med Anna då istället.

Låter inte helt dumt, men fan, så sjukt sugen! Är ju ändå precis där ju! Pöööh >_<

Conforme vamos nos aproximando do Top 10, a competição vai esquentando e ninguém está seguro. Sete casais dançaram para permanecer na competição e eu já tenho a dupla para quem torço: Ashleigh & Jakob.

Na semana passada o posto de melhores da noite foi pra eles, mas essa semana outro casal me surpreendeu e vem surpreendendo muita gente, Kathryn & Legacy dançaram Pasodoble e foi excelente, em compensação Karen & Kevin, por quem torcia, principalmente ela, não foram tão bem dançando Broadway.

Melhores da Noite – Kathryn & Legacy – Pasodoble

Piores da Noite – Karen & Kevin – Broadway

Na noite de resultados, mais três casais ficaram em perigo: Karen & Kevin, Channing & Victor e Molee & Nathan. As eliminações foram bem justas, dando adeus à competição, Channing & Kevin. Isso significa que Victor irá para sua terceira parceira antes do top 10.

Dr. Hans Selye, a pioneer in helping us understand stress, once told a story about two boys who grew up in the same home with an alcoholic and abusive father.  Adulthood took them down separate paths with differing priorities and life decisions.

Many years later, both men participated in the same psychological study, though each did it separately.  In-depth interviews with each one showed just how different they had become.  One would have nothing to do with alcohol and had become an upstanding and well-respected citizen in his community.  The other had followed his father’s example and become an alcoholic with a path of destruction in his wake.

When asked what factors influenced each brother’s lifestyle, both men returned the same answer, “What else would you expect when you have a father like mine?”

It’s not what happened to you; it’s how you responded to what happened to you that has created the person that you have become.  Have you chosen to become the victim or the victor?

If you chose the victim’s role, the sooner you accept accountability for your choices, the sooner you will begin to heal.  Blame and resentment over what happened to you only gives the other person or thing a never-ending supply of power over your life.  If you chose the victor’s role, then you undoubtedly know the truth behind the maxim, “That which doesn’t kill you only makes you stronger.”

Life has many things to teach us, but we have to show up ready to learn.

Spanish, Portuguese, English, Dutch, German, Ancient German (Latinised): Latinized form of HUGH. As a surname it has belonged to the French author Victor Hugo (1802-1885), the writer of ‘The Hunchback of Notre Dame’ and ‘Les Misérables (Behindthename.com)

Baby Name Wizard- Origin of the name Hugo:From the Old French Hue, which is from the Old High German Hugo, a derivative of hugu (heart, mind, spirit).From A World of Baby Names by Teresa Norman

„1/(1): România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil…

1/(5): În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei  sale şi a legilor este obligatorie”.

Am citat, aidoma, din Constituţia României, ediţia 2003, aprobată prin referendumul naţional din 18 -19 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.758/29.10.2003. Curtea Constituţională, prin Hotărârea nr.3 din 22.10.2003 a confirmat, la rându-i rezultatele referendumului, consfinţind aprobarea legii-legilor cu majoritatea populaţiei cu drept de vot din România. Este drept că până la referendum, Constituţia sau revizuirea ei, a fost discutată, dezbătută, supusă la vot în camerele reunite ale Parlamentului României. La fel de adevărat este că, în 1991, prima Constituţie de după revoluţia din decembrie 1989, în cadrul Constituantei, UDMR alături de Partidul Naţional Țărănesc-Creştin Democrat s-au situat pe poziţie opusă marii majorităţi, fiind împotrivă sau abţinându-se de la votul formei adoptate a legii supreme. (Pentru PNȚ gestul nu era nici nou și nici singular. Aşa au procedat, pe timpul când acest partid era condus de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, și cu Constituţia adoptată în 1923!). Numai că, ulterior, PNȚ-CD a fost „vioara-ntâi” într-un guvern al Convenţiei Democrate, acţionând în litera şi spiritul Constituţiei în actul de guvernare.

Democraţia poate etala şi alte surprize. Aşa de pildă, în primii ani de după 1989, un intelectual de marcă, un om cu arbore genealogic ce se pierde în veacuri prin ramuri de familii de mari bogătaşi şi familii domnitoare, a înţeles că, deşi ambasador al statului român, într-o ţară mare şi de veche tradiţie a democraţiei, îşi poate face politica personală, în concordanţă cu propriile-i convingeri şi nu cu politica externă aflată în atenţia poporului român, exprimată şi promovată de cei numiţi ca urmare a sufragiului exprimat de corpul electoral. Aici problema a fost simplă (deşi complexă!) şi uşor de rezolvat: ambasadorul a fost chemat de la post şi înlocuit cu altul. Simplu şi constituţional, lăsându-i-se libertatea osului de viţă veche să-şi exprime în plan personal concepţiile şi crezul său politic. Altfel stau lucrurile cu o anume etnie din România care, din 1990 şi până azi, deşi a avut reprezentanţi în toate guvernele ce s-au succedat n-au pregetat să acţioneze permanent împotriva intereselor României, ţară ai căror cetăţeni de drept sunt. Aş vrea, totuşi, să nuanţez afirmaţia de mai sus, precizând că nu este vorba de etnie, în întregul ei, ci de reprezentanţii politici ai acesteia care se menţin „în fruntea bucatelor” prin îndemn la ură etnică şi destabilizare socială. Capii UDMR, căci despre ei este vorba, n-au reuşit (sau n-au vrut, nu din grija faţă de etnia pe care se proclamă că o reprezintă, ci din interese personale meschine şi merkantile) să iasă din conul de ură şi învrăjbire pe care, de altfel, tot ei l-au creat. A fost o vreme când Marko Bello cuantifica, în interes electoral, ce „succese” au obţinut pentru maghiarii din România, prin participarea lor  la guvernare. Deci, să fim clari: nu succesele României, ci succesele unei anumite etnii, unui anumit grup din populaţia României. Nu vi se pare curios? Se poate înţelege de aici că ei, maghiarii din România, au mai multe avantaje decât restul populaţiei ţării întrucât,  pe lângă cele oferite de Constituţie ei le-au asigurat acestora şi altele prin succesele obţinute din participarea la guvernare. Chiar aşa o fi şi în realitate? O duc mai bine din punct de vedere social sau material locuitorii maghiari (căci numai pentru ei „s-au luptat” capii UDMR, nu şi pentru locuitorii de alte etnii, atâţia câţi au mai rămas pe acolo) din judeţele Harghita, Covasna şi o parte din Mureş? Să-i întrebăm pe ei. Mă tem că răspunsul va fi dezamăgitor domnului Bello sau pastorului (episcopului) Tokes. Revenind la litera şi spiritul Constituţiei, aceasta, la art.6, alin.(1) precizează: „Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”. Numai că, transpunând în literă spiritul Constituţiei, care nu este altceva decât însuşi spiritul real al democraţiei, legiuitorul a înscris la paragraful imediat următor condiţionarea tuturor garanţiilor acordate minorităţilor de obligativitatea ca acestea să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.

În ce mă priveşte cred că acest paragraf nu este înţeles sau nu este pe placul domnului Bello şi a ciracilor săi din structurile UDMR, pentru care cetăţenii români de naţionalitate maghiară ar trebui (aşa sugerează ei demagogic şi populist) să fie mai egali decât restul populaţiei.

Domnii Marko Bello, Arpad, Tokes şi alţii asemenea lor susţin necontenit, arogant şi aiurea-n tranvai că nu este reală formularea constituţională privind caracterul naţional şi unitar al statului român. Încearcă, domniile lor, instigând (nu necoercitiv) pe bietul cetăţean român de etnie maghiară, să modifice Constituţia pentru a le fi lor mai uşor  să construiască o enclavă în centrul ţării. Enclavă în care, se înţelege, ei vor fi conducătorii, precum Smirnov în închipuita lui republică transnistreană. Numai că, şi de data aceasta, ce le scapă sau ce-i isterizează cel mai tare este constrângerea constituţională aprobată, prin voinţa majorităţii populaţiei României, potrivit căreia (art.152, alin.1) se precizează: „… caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român … integritatea teritoriului … şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii”. Şi, dacă ştiţi, (şi sunt convins că ştiţi domnilor eminenţi jurişti din conducerea UDMR) aceste prevederi, de ce vă puneţi în afara legii? N-aţi înţeles că „nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”? (art.2, alin.2). Fiţi, măcar în forul vostru interior, dacă aveţi puterea s-o faceţi, sinceri şi reflectaţi dacă populaţia majoritară a încălcat în vreun fel  prevederea constituţională care spune că: România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de aparteneţă politică, de avere sau de origine socială. Mă tem că, la o analiză mai largă, vom constata că abia şi numai în teritoriile în care populaţia de origine maghiară este majoritară aceste principii nu sunt respectate. Şi atunci, cum rămâne „stimabililor” cu egalitatea de şanse, cu respectarea drepturilor omului? În prostia-i tolerantă, majoritatea acestei ţări a trecut peste obrăznicia cu care aţi ignorat  prevederea constituţională potrivit căreia „în România, limba oficială este limba română” (art.13). V-aţi pus, împotriva tuturor prevederilor legale, plăci de identificare bilingve sau numai în maghiară. Şi n-aţi păţit nimic. Aţi aruncat la gunoi insemne ale istoriei României. Şi n-aţi păţit nimic. V-aţi arborat  când aţi vrut şi unde v-a poftit inima drapelul altei ţări pe teritoriul României, ignorând drapelul României pe care nu v-aţi jenat, uneori, să-l călcaţi în picioare. Şi n-aţi păţit nimic. Aţi cântat când aţi vrut şi unde aţi vrut, în nesocotirea normelor legale ale României, imnul altui stat. Şi n-aţi păţit nimic. V-aţi pus doliu la vedere în ziua naţională a României. Şi n-aţi păţit nimic, ba mai mult, aţi rămas în funcţii ministeriale, chiar de vice-priministru. Aţi făcut referendumuri pentru aşa zisa autonomie teritorială, în fapt, a unei enclavizări. Acţiune profund ilegală. Şi n-aţi păţit nimic (deşi Constituţia prevede explicit că „teritoriul României este inalienabil” – art.3, alin.1). Domnilor care invocaţi că nu cunoaşteţi bine, pentru că, nu-i aşa, democraţia nu vă obligă, limba română. (O, simplă naivitate! Cum jonglăm cu noţiunea de democraţie pe care o faceţi când mumă, când ciumă), vă traduc eu, pe înţelesul şi al dumneavoastră, că inalienabil înseamnă că nu poate fi înstrăinat, iar indivizibil înseamnă că nu poate fi împărţit.  Înţelegeţi acum de ce sunteţi în afara legii? Nu vă miraţi că mai sunteţi încă în toate drepturile civile pe care legislaţia română le asigură şi garantează? Dacă nu vă miraţi vă spun tot eu de ce: pentru că poporul şi statul român sunt excesiv de toleranţi. Dar dacă răbdarea noastră va ajunge la limită? (Pentru că trebuie să ştiţi că există o limită în toate). Nu v-aţi pus niciodată această întrebare?

Dacă încă nu v-aţi pus-o, vă recomand domnilor udemerişti să nu vă jucaţi prea mult cu focul. Nu puteţi şti  când „mămăliga va exploda” şi n-aveţi cum să vă imaginaţi ce efecte va avea această explozie……….

05.02.2009

Aici voi posta articolele lui Victor. Sper ca în acest blog să fie mai citite decât in ziarele provinciale cu tiraj foarte mic în care le publică.

Koé Nerdzada! Como eu falei antes, eu pratico kickboxing aqui onde eu moro, e costumo treinar em casa também pra não perder o ritmo. O vídeo que eu fiz e irei mostrar pra vocês é de uma “simples luta” entre eu e meu primo, o final é louco, confiram:

On était partis pour la traversée depuis 18 heures. Après une consultation, nous décidons de changer de rapala. On enlève Melchior et on le remplace par une pieuvre en plastique noire et violette. La logique de la pêche veuille que quand il ne fait pas beau vous mettiez un rapala obscur et vice versa. Comme on entrait dans les eaux tropicales il fallait mettre les pieuvres qui jusqu’à présent n’avait pas ramenée un poisson. On mouille la pieuvre et on envisage de ce mettre à table. Un vrai festin à base de langouste, qui pour Pascal se transforme en purée. On arrive à la fin du repas quand la canne par à fond la caisse. On exécute alors la manœuvre habituel. Papa au moulinet, c’est sur c’est gros vu la tronche de la canne. Et la à une centaine de mètres on voit la bête qui effectue des sauts pour se détacher du rapala. D’après Mathéo c’est un lancier car il a un rostre, ou bien un espadon. Mais maintenant il faut le remonter. La bestiole commence alors à se déplacer vers l’avant en dépassant le bateau par tribord. Elle passe ensuite devant le génois. Je me poste à l’avant de SabaII  et je fait passer le fil vers l’arrière car la canne avait du mal à travailler de coté. Le fil risque plusieurs fois d’être sectionné dans les haubans. Le poisson se replace à l’arrière du bateau et là après une demi-heure de combat acharné on aperçoit la masse de la bête elle était plus grande que Mathéo. Moi, harnaché dans la jupe avec le harpon qui est lui même amarré car si par chance nous arrivions  à attraper la bête je ne pourrais surement pas la remonter tout seul. La canne elle formait un angle à 160°. A tout moment la canne pouvait nous éclater dans la tête. On ordonne à papa de lâcher le frein car la bête n’est pas assez fatiguée après trois aller-retours. Le poisson ne veut pas  se laisser prendre. Quand tout à coup la canne avait encore pris sa position extrême et la… CLAC. Le fil a lâché. On voit le poisson qui descend. Le combat  était terminé, la bête avait gagné. Après réflexion on se demandait ce qu’on aurait fait de ce monstre. Mais bon! On aurait aimer prendre une photo avec le poisson. Après consultation du manuel de pêche je me rends compte que nous  combattions contre un marlin bleu ”L’EMPEREUR” des océans, le  poisson auquel tous les pêcheurs sportifs rêvent de se confronter. Seule différence leurs matos et fait pour le gros. C’est là où vous vous rendez compte que le thon c’est de la gnognote par rapport à ça. Mais nous avons quand même disputé 4 manches avec la bête. Voilà comment peut finir un repas  sur SabaII .

Victor