Jocurile nu au o varsta, la fel cum nici sufletul nu are vastra. Doar mintea are, ea fiind cea care aduna experienta si se ghideaza pe baza ei in alegerile si activitatile viitoare. Cu toate astea, de la o anumita vastra in sus nu de mai joci cu papusile sau masinutele, nu mai joci “pititea” sau “sticluta cu otrava” sau alte “jocuri ale copilariei”. Totusi, jocurile pe calculator nu se sting la fel ca celelalte. Jocurile pe calculator sunt jucate la toate varstele si sunt pentru toate varstele.

Probabil ca va intrebati unde vreau sa ajung, de ce scriu despre asta sau daca sunt una dintre putinele fete care inca mai joaca jocuri pe calculator. Nu vi se pare ciudat ca la un moment dat (adolescenta sa spunem, ca sa fie mai larg decat o anumita varsta) mai mult baietii joaca jocuri pe calculator in timp ce fetele eventual mai joaca din cand in cand un pool pe yahoo? Nu vreau sa delimitez “fetele” si “baietii” in grupuri distincte pe care sa le etichetez intr-un anume fel. Stiu ca nu poti pune o anumita eticheta si spui ca se potriveste tuturor, si totusi ceea ce am scris mai sus e un lucru real. (bineinteles ca exista si exceptii) Fratele meu mai mic (clasele primare) m-a intrebat mai demult de ce nu ma mai joc pe calculator (si nu e singurul baiat curios, dar el are alte motive). Tine minte vremea in care amadurora ne placea Age of Empires II si cand jucam Sims. Intr-un fel e o intrebare buna. De ce? Mi-am pus-o si eu la inceput. Raspunsul este: pentru ca am gasit alte lucruri pe care vreau sa le fac, lucruri cu care am inlocuit jocurile pe calculator, dar nu am spus niciodata “de azi nu mai joc jocuri pe calculator” si nici nu voi spune asta vreodata. Nu m-a tentat niciodata CS, dar Zuma as mai juca si probabil ca nu e singurul, dar numai numele asta mi-a venit in minte.

Asta a fost ce am avut de spus. Acum astept parerea ta. (Acest “tu” are dublu sens. Unul se refera la persoana care a deschis subiectul zilele trecute – nu, nu fratele meu , ci un coleg – iar celalalt chiar la tine, cel/cea care citesti ce am scris).

Akary

Azi am fost in frigider. Nu e prima oara cand se intampla asta, e doar prima oara cand vad frigul de afara ca temperatura dintr-un frigider. Doua ore de plimbare si asteptare m-au facut sa ma gandesc cum s-ar simti cineva intr-un frigider. E adevarat ca locul ar fi mai mic, ca persoana in cauza s-ar inghesui si n-ar avea loc de miscare pentru a se mai incalzi macar un pic. Ca sa ma incalzesc, mi-am luat un pespi rece. Interesant, nu? De abia cand am inceput sa-l beau mi-am dat seama ca ar fi fost mai bun un ceai sau o ciocolata calda (cine isi aduce aminte de Sibiu? ), dar fata de alte bauturi servite acolo, era chiar bun (Pepsi intotdeauna e bun ). Nu, nu vreau sa ma plang. Mi-a placut plimbarea de azi. Mi-a placut si compania. Defapt, compania e ceea ce conteaza cel mai tare, cel putin pentru mine. Am avut o problema doar cu frigul. Oare cum se simte apa cand ingheata? Nu vreau sa stiu.

Akary

Timpul a fugit asa dintotdeauna? Abia acum, de curand, am observat ca timpul parca se grabeste sa treaca. De ce? E bine stiut ca el tot trece de multa vreme, de mii si mii de ani, dar chiar daca se grabeste, tot va mai avea alte mii si mii de ani sa treaca. Macar sa reusim sa prifitam de el.

Akary

Sa crezi cu adevarat…cat de departe te duce asta. In istorie, in filme si probabil ca si in viata de zi cu zi (putem sa) intalnim persoane care ar face orice ca sa implineasca un ideal in care cred, persoane care ar pundea sa-si dea viata pentru acel ideal sau care au facut asta deja. In istoria crestinismului au fost numiti martiri, dar pe langa acesti aparatori ai religiei lor, exista si alte persoane care au alte feluri idealuri in care cred cu la fel de multa atrie, dar care nu sunt mereu atat de stralucite.

Ea a murit pentru ca a crezut ca face un bine lumii prin munca pe care a depus-o si care, dupa credinta ei, trebuia incununata prin propria moarte. “Daca iubirea poate omori oameni, ura, cu siguranta, ii poate salva.” Asta credea ea: ca raul din lume poate fi combatut numai prin alt rau, pacatul prin pacat si ca, desi pretul e mare, pierderile sunt mari, merita sa se infaptuiasca asta. Eu nu sunt de accord cu ea. Nu e un caz real, e dintr-un film, dar nu e prima oara cand imi pun intrebarea: “Merita sa te sacrifici pentru ceea ce crezi chiar daca e gresit?” Eu cred ca nu. Imi pare rau pentru ea si imi pare rau pentru cei ca ea.

Akary

Iti aduci aminte?

Aceeasi clasa pe care o stiam de 6-7 ani, banci noi, asezate in U, panoul facut dupa idea profei de engleza si pe el o hartie cu versurile…

“I am unwritten,

Can’t read my mind

I’m undefined

I’m just beginning

The pen’s in my hand

Ending unplanned”

Intr-un fel asta era inceputul, melodia pe care o cantam noi doua ilustra totul…iar dupa desen am devenit 3…pacat ca nu am ramas 4.

Randul de la usa, penultima banca si cea din fata, RP in ora de fizica, cartea cu coperta rosie, cea maro, cea neagra, langa geam ne-ai citit o scena… Lestat, Louis si Armand… Arcana… caietele… rock-ul… plimbarile…

 Asta e atmosfera clasei a 7-a si a 8-a asa cum mi-o aduc eu aminte.

Akary (candva Lestat, candva Kisoka)

Chocho…titli…butterfly…fluture (etc.) Cunvinte atat de diferite demumesc una si aceeasi fiinta fragila in limbi diferite (primele 2, in ordine: japoneza si bengaleza). Dintre toate astea, eu prefer varianta japoneza. Are ceva aparent aiurea, putin copilaresc, dar si ceva aparte (cel putin pentru mine). Ma fascineaza fluturii, desi nu as putea spune de ce. Fiinte atat de mici, dar de o mare frumusete. Nu, nu am de gand sa asez fluturele pe un piedestal si sa-l ridic in slavi cu laude. Am spus doar ce gandesc. Si ca tot veni vorba la ce ma duce cu gandul fluturele, ar mai fi si alte lucruri. In primul rand, il vad ca pe un simbol al frumusetii fragile; nu fragila in sensul ca frumusetea se poate pierde, ci in sensul de fara aparare.

Cuvantul fluture – si mai exact varianta englezeasca a lui – imi aduce aminte si de o melodie pe care o ascultam obsesiv la un moment dat. Banuiesc ca stiti cum se intampla cu o melodie sa o asculti din nou si din nou fara sa te saturi de ea cateva zile bune. Melodia de care vorbesc e Acid Bath – Scream of a Buttefly. Unii o considera macabra, altii, dar nu toti, cred ca versutile nu sunt potrivite pentreu statusul unei fete (nu, nu m-am suparat pt ca ai zis asta), dar mie imi place, are ceva special, ceva unic (senzatie creata in special de linia melodica).

Fiind la capitolul fluturi, nu pot sa nu ma gandesc la Butterfly Effect. Ma refer atat la filme, cat si la teorie. Pentru cei care nu o stiau, teoria – numita si teoria haosului – suna asa: “It has been said something as small as the flutter of a butterfly’s wing can ultimately cause a typhoon halfway around the world”. Filmele trateaza o tema interesanta (pentru mine, cel putin, dar sunt sigura ca sunt si altii interesati de asta) si anume posibilitatea de a te intoarce in timp – cu sau fara voie – pentru a repara o greseala din trecut si a face astfel prezentul mai bun, desi, de cele mai multe ori, incercarea de a indrepta o greseala duce la comiterea uneia mai mari. Ceea ce mi s-a parut uimitor a fost cat de mult poate o singura intamplare schimba viata unor oameni, si nu ma refer la o intamplare care marcheaza o persoana pe viata, ci o mica schimbare din trecut care duce la schimbari radicale din prezent. Filmele astea doua merita vazute.

Cam asa se pare ca putem ajunge de la o insecta la muzica si calatorii in timp. Dar viata unui fluture cum o fi? Stim cu totii ca e scurta si ca are 2 etape, doar in cea de a doua, insecta fiind cu adevarat fluture, dar oare cum percepe el lumea? Nu ma refer la ceea ce pot spune oamenii de stiinta, ci la ceea ce se poate afla numai daca te aflii in pielea fiintei respective, ceva ce va ramane o enigma pentru noi, o enimga in descifrarea careia ne putem folosi imaginatia, dar nu putem fi niciodata absolut siguri ca am aflat adevarul. Sau va ajunge omenirea atat de departe? Acum nu putem sti.

Akary

Unii cred ca fiecare om are un curcubeu al lui. Eu consider curcubeul fiecarei persoane format din culorile pe care le asociaza cei din jur cu acea persoana si culoarea pe care o asociaza el/ea cu sine. Intr-un fel, e ca si cum am reduce caracterul si tot ce tine de o persoana la culori simbolice. Si de ce nu? Lumea asta e plina de culori de care avem nevoie pentru ca nu am putea trai intr-o lume formata numai din alb si negru, de ce nu am fi si noi tot culori? Pielea noastra e colorata, hainele la fel, parul, ochii…tot. Asta e la suprafata, dar culori putem gasi si inauntru, trebuie doar sa stim sa le cautam.

Curcubelul meu e format din: mov, alb, albastrul cerului, gri, albastru inchis, visiniu, rosu, verde aprins… iar lista ramane inca deschisa daca aveti alte pareri.

Si ca tot veni vorba de curcubeu, se pare ca si florile au ajuns sa fie un mic curcubeu. Ati auzit de Rainbow Roses sau Happy Roses? Trandafirii astia veseli sunt niste trabdafiri multicolori dupa cum puteti vedea in poza. La inceput, am crezut ca sunt facuti pe calculator, dar, intre timp, am aflat ca sunt reali. Au si un site pt cei interesati: Happy Roses

Akary

Un amalgam de culori…sufletul meu rosu, persoana ta verde, multimea mov si omul galben de acolo… Un amalgam de culori, asta e viata. O clipa portocalie a trecut si a fost inlocuita de una neagra, dar o clipa albastra o va urma si pe aceasta, iar apoi… iar apoi alte culori… Curcubeul existentei noastre domneste in intunericul tacerii. De ce sa taci cand poti vorbi? De ce sa taci cand poti rade? De ce sa stai intr-un colt cand iti poti umple viata de culori vii?  

“Asta-i viata” sau “urasc viata asta” ajungem des sa spunem, dar oare nu putem face nimic? Oare nu de noi depinde? De ce sa dam vina pe ea? Viata… cea care ne pertmite totul, cea careia ar trebui sa-i fim indatorati. De ce o gasim mereu vinovata? Pentru ca avem nevoie sa dam vina pe altcineva in afara de noi, pentru ca avem nevoie sa stim ca nu depinde de noi fiindca e mai usor sa nu facem nimic decat sa aceeptam ca noi puteam face diferenta desi nu e deloc usor. Viata… nu pe ea o uram, ci pe noi, nu pe ea o stim vinovata, ci pe noi, dar ne ascundem in spatele unei scuze… Mai bine luam un portocaliu, un violet, un galben, un vedre, un rosu sau un albastru si il intindem de-a lungul vietii noastre. Mai bine luam toate culorile si le punem impreuna. Curcubeul existentei noastre domneste in intunericul tacerii numai daca noi il lasam. 

Akary

Un lucru de care sunt dependenta este muzica (da, stiu ca nu sunt singura, dar ma numar printer cei contaminati de acest drog si nu regret absolute deloc ). Si ce idee credeti ca mi-a venit in timp ce ascultam muzica? Ce ar fi sa pun versuri din mai multe melodii cap la cap astfel incat sa-mi defineasca starea de spirit din ultima vreme. Zis si facut. Rezultatul il puteti vedea mai jos:

All day staring at the ceiling
Making friends with shadows on my wall
All night hearing voices telling me
That I should get some sleep
Because tomorrow might be good for
(MatchBox 20 – Unwell)

Can you tell me why
When I look at the sky
The stars don’t reply
But they leave me to sigh
Alone to cry, I feel fine
Can you see, can you see?
Your wings are mine
I was never so filled with fear
That I couldn’t hear
The lonely tears
(Lethanon – Your Wings Are Mine)

A soul has lost its faith again, wide awake in this hole
A soul has lost its faith again
I’ve lost myself too long
Am I the only one crushed by the weight of the world
(Antimatter – The Weight Of The World)

I still remember
From the eyes of a child
Where has my heart gone
Oh I… I want to go back to
Believing in everything and knowing nothing at all
(Evanescence – Field Of Innocence)

I stand before, a road that will lead
I want to go, but I’m paralyzed with fear
And I take the first step of a million more.
And I’ll make mistakes I’ve never made before.
But at least I’m moving forward, at least I’m moving forward
(Hoobastank – Moving Forward)

Life is a waterfall
We’re one in the river
We hear the word
We lose ourselves
But we find it all
(System of a Down – Areals)

From underneath the trees, we watch the sky
Confusing stars for satellites
[...]
And as we lie beneath the stars
We realize how small we are
(Nickleback – If Everyone Cared)

What never moves, is never still, who has the final word
It holds the world in a single pill, and all life rendered absurd
(Poets of the Fall – Desire)

Akary

Viata….scoala…zambete…si fete dezamagite…cam asa as caracteriza ultimele zile. Dar in primul rand as spune: monotonie. Ziua de maine va fi la fel ca cea de azi care se aseamana prea mult cu cea de ieri. Parca totul e la fel desi difera in acelasi timp. M-am plictisit. Parca viata se invarte in jurul cozii si se preface ca ne tine in loc in timp ce ne propulseaza inainte. Imi e dor de privelistea pe care o am asupra bulevardului din clasa in care facem ora de desen. Macar am sansa sa privesc cum trec oamenii mai mult sau mai putin grabiti dintr-o parte in alta si isi vad de viata lor. Compar ce am vazut azi cu ce am vazut data trecuta. La fel, dar mult diferit. Oare si pe ei ii deranjeaza monotonia la fel de mult ca si pe mine? As putea sa stau ore intregi sa privesc lumea cum trece pe acea mica portiune si sa-i observ pe fiecare. Imi place sa observ oamenii si viata lor… atat de diferiti, dar reuniti sub acelasi acoperament, acela de a fi om. Sunt un om, la fel ca tine, dar difer atat de mult. Am avut o viata, iar tu ai avut alta, dar tot viata se numeste. E ciudat, amuzant si poate parea total aiurea la prima vedere, dar unele lucruri poti fi la fel si diferite in acelasi timp, la fel pentru ca seamana destul de mult si diferite pentru ca nu sunt identice. Voi ce credeti?

Akary

O secunda… Dormeam intr-o ora care nu mi-a stranit interesul si dintr-o data, gandul ca am pierdut o secunda din viata si dupa ea inca una si tot asa, secundele deveneind minute, iar minutele ore mi-a trecut prin minte. Aburd? Depinde din ce punct de vedere privesti. O ora plictisitoare la scoala e o ora din viata pierduta. La ea se adauga si alte astfel de ore puls mult mai multe pierdute in alte feluri. E ciudat, ironic si intr-un fel ingrijorator cum o parte destul de mare din viata o pierdem… degeaba. Sau poate nu chiar degeaba, poate daca am avea o alta aborbare nu ar fi pierduta sau cel putin nu ar fi degeaba. Nu vreau critic scoala prin asta. Stiu ca am criticat-o destul pana acum si am auzit destule critici la adresa ei incat sa mai vreau asa ceva. Are si ea partile ei bune, de ce sa nu recunoastem? Bune si rele, ca noi toti de altfel. Oricum nu rezolvam nimic prin critica. Si cu toatea astea maine o s-o criticam din nou. Sau maine luam o pauza si o vom critica abia poimaine.   

Nichita…. Nichita Stanescu a fost un geniu. De ce am fost privita atat de ciudat azi cand am citit unor colegi doua versuri dintr-o poezie de-a lui? “iti sprijini tampla/ de inima mea ca de o piatra rosie” Nu e o metafora extraordinara? Mi s-a raspuns ca nu-i nici o iubire de care vorbeam eu pentru ca pietrele sunt reci si nu pot exprima sentimentul de iubire. Dar priviti in spatele versurilor. Cum poti fi mai aproape de o persoana decat daca esti langa inima acestei persoane?

Poezii pe care le recomand calduros:

http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/omviu.php –> Sunt un om viu –> Asta este preferata mea de la Nichita.

 http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/evocare.php –> Evocare –> frumoasa “ca umbra unei idei”

http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/poem_ns.php  –> Poem –> Scurt, dar frumos si foarte cunoscut

http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/necuvintele.php –> Necuvintele

http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/stilclasic.php –> In dulcele stil clasic –> Intr-o carte am gasit alta poezie sub numele asta, dar sic ea de aici e frumoasa

http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/cebine.php –> Ce bine ca esti –> si poezia asta e absolute superba. In clipul de jos o puteti asculta, iar pozele sunt grozave (multumiri lui Hutzu pt clip)

In caz ca nu se vede clipul: http://www.youtube.com/watch?v=aWeKI8Y264s

Astept parerea voastra. 

Akary

Prima zi de scoala… Oriunde ma uit exista ceva care sa-mi aduca aminte de faptul ca a inceput scoala. Luni, in pauza de 3 ore dintre deschidere si discutia administrativa cu diriga (si cica asta se numeste organizare), cand ma plimbam prin oras am observat ca lumea din jur s-a inmultit considerabil. Chiar si azi, marti, observ mai multa lume decat de obicei. A inceput scoala…. Da, chiar a inceput. De abia azi am realizat acest lucru si vorbesc foarte serios. Bine, asta e si din cauza ca am avut destule pe cap in ultimele zile de vacanta (lucruri care nu erau legate de scoala) ca sa realizez tragicul eveniment… oroarea, cum era numit de un prieten.

O ora de sport pierduta in soare si coridoarele pe care am ajuns sa le cunosc atat de bine imi aduceau aminte si mai mult ca frumoasa perioada de libertate numita vacanta a luat sfrasit, dar cu colegii alaturi si cu un coleg de banca ca al meu nu stiu daca nu ar fi mai nimerit sa ma bucur decat sa-mi para rau ca a inceput scoala. Azi mi-am dat seama ca mi-a lipsit atmosfera.

La ora de desen, am fost in alta clasa, iar eu aveam o priveliste grozava asupra bulevardului. Imi placea sa ma uit la oameni cum trec intr-o directie sau alta cu divesre treburi, la elevi cum trec prin fata liceului meu si sa incerc sa ghicesc liceul la care invata dupa uniforma si sa ma bucur din nou ca noi nu avem si nici nu vom avea asa ceva. As fi stat toata ora sa ma uit pe geam, sa fixez anumite persone total necunoscute si sa-mi imaginez unde se indreptau, ce aveau de facut si probabil si la ce s-ar fi putut gandi in momentul acela. Superb intr-adevar.

Si ce inceput! O zi cu 8 ore care incepe cu sportul si se termina cu religia, dar trece si prin 2 ore de mate, una de chimie si una de biologie printre altele. Dar viata poate fi frumoasa si asa, daca alegi sa te bucuri de lucrurile marunte si incerci sa le treci cu vederea pe cele mai putin placute. Zambeste si ti se va zambi inapoi. In seara asta soarta chiar mi-a intors zambetul printr-o veste grozava. Incercati si voi.

Akary

Am vizitat de curand castelul din Hunedoara, unul dintre cele mai bine pastrate din tara si foarte frumos de asemenea (am o mare pasiune pentru castele). Plimbandu-ma prin imensele sali aproape goale am incercat sa reconstitui in imaginatie atmosfera: mi-am inchipuit cavaleri in armura, boieri in haine scumpe si doamne in rochii mai mult sau mai putin elegante. Fara aceste pesronaje, niste simple obiecte expuse, niste mobile imense pe care sta scris “Nu atingeti” par moarte. Fara aceste personaje, nici obectele nu mai au un loc bine definit. Sunt moarte, au murit odata cu oamenii, iar mormintele lor au fost expuse intr-o lume careia nu ii mai apartin, dar care e curioasa sa le cunoasca. Si ce cunoastem? O camera, un obiect de mobilier? Prea putin cunoastem in cimitirul timpului si totusi, fara imaginatia noastra care sa suplineasca lipsa personajelor conturandu-le pentru noi, este tot ceea ce putem cunoaste. Mi-ar placea sa pot trai macar o zi intr-o atmosfera de castel medieval veritabila. Timpuri crude, dar fascinate. Mi-ar placea sa ma pot plimba in voie prin castel si sa intalnesc servitori, cavaleri, boieri, domnite la tot pasul, sa simt gustul unui timp demult apus.

Poti sa stii dinainte ce se va intampla? Raspunsul cel mai des dat e ca nu. Bine, exista multe metode de a prezice viitorul (in care, eu, una, nu cred) si mai exista senzatia aia cu o secunda inainte de a se intampla ceva si intuiesti, simti ca se va intampla intr-un anumit fel, ceea ce se si intampla. Dar ce vreau sa scriu aici nu se refera la astfel de momente sau preziceri. 

Mi se intampla sa ascult, mai mult sau mai putin intamplator, o melodie si sa-mi aduc aminte de o persoana pentru ca, din divesre motive (versurile partial, dar in general o intamplare care se lega atat de mel cat si de o pers), asociez melodia aia cu o persoana. Da, ceva total normal si banal ati spune, ceva ce se intampla tuturor. Dar nu e numai atat. Privind in urma, cateodata ajung sa-mi dau seama ca, desi mai mult o intamplare decat versurile in sine m-au facut sa asociez melodia unei persoane, acum si versurile se potrivesc. Adica, e ca si cum melodia stia ce se va intampla dinainte sa se intample, dar eu nu am putut sa-mi dau seama de acest lucru. Suna ciudat? Intr-un fel e. Sau mai degraba e ironic. Oricum, cu tipul ajunge sa nu mai conteze, ajunge sa fie doar o amintire, mai mult sau mai putin, legata de acea melodie.

Akary