Sursa imagineDragă blogule, cum să-ţi zic? Se zice că visele sunt foarte importante în acest show numit viaţă, deşi eu simt că sunt în primul rând al publicului şi mă surzesc aplauzele celor din spate, şi trebuie să trec multe examene cu punctaj maxim ca să-mi fac intrarea elegant direct din culise deşi, jur, aş sări pe scenă şi acum, din public, chiar dacă scena e înaltă şi s-ar putea să cad în genunchi. M-aş ridica instant, cu faţa spre locul din care am plecat. Dar fac parte dintr-un public surd. Sau vocea mea e tradusă doar în acordurile limbei ăleia cu terminaţii nervoase de unde nu curge sânge, ci o chestie incoloră, ce face bine la ochi, măcar. Cum spuneam, cele mai interesante momente din viaţă nu au fost imaginate din timp, şi nici atent planificate. Concluzia ar fi că visele nu s-au împlinit, însă nu aş zice asta. Aş zice că s-au pierdut în cele 250 de ani de când au fost create. Iar cele mai frumoase momente nu au fost din material revelator, ci din momente ce nu le am socotit în suma timpului. Neplanificate, neimaginate. Sunt profund recunoscătoare faptului că mâine nu sunt stăpân pe cele 24 de ore, şi mai sunt recunoascătoare şi faptului că mâine pot schimba ce nu-mi place astăzi, chiar dacă poate fi un joc fără sfârşit.

A ta.

Sta langa patul meu si se uita la mine. Nu are chip, doar forma umana. Are culoarea pamantului, a lutului umed din care se fac oale. Imi e frica, nu stiu ce cauta acolo si nu stiu de ce nu ma pot misca. Nu pot sa schitez nici un gest, de parca fiecare parte din mine a fost inghetata.

Se misca. Se plimba pe langa patul meu, si eu nu pot decat sa il urmaresc cu privirea. Imi e frica, imi vine sa plang. Imi vad plapuma colorata, vad fiecare dunga lila de pe ea. Vad pliurile pe care le face din cauza corpului meu gol de sub ea.

Se aseaza pe pat. Simt cum vine langa mine, cum isi apropie corpul abstract si rece. Isi apropie de fata mea chipul de pamant. Il vad la doi centimetri de mine, fixandu-ma fara ochi. Simt ca degetele de la maini sunt cat de cat mobile si prind cablul veiozei verzi de pe noptiera. Trag de ea, il loveste, si il vad ridicandu-se brusc in tavan.

Ma trezesc. Nu ma pot misca. Am tot corpul obosit, amortit… ca de pamant.

Draga V.,

Se zice ca speranta moare ultima. Multa lume isi repeta chestia asta over and over again, ca sa-si faca curaj. Dar poate tocmai asta e problema: daca speri prea mult si prea mult timp, oare nu te rupi de realitate? Nu devii un idealist exagerat? Te obisnuiesti sa visezi si iti doresti ca visele sa se transforme in realitate, sau, invers, realitatea in care traiesti sa se topeasca in visele si in visurile tale.
Cu cat asteptarile sunt mai mari, cu atat dezamagirea este mai mare. Asa ca obisnuieste-te sa iei viata pas cu pas. Fa-ti planuri pe moment, nu te arunca prea departe in viitor si nu visa cu ochii deschisi. Sau, cel putin, fa-o cand esti sigur macar 90% de reusita – astfel, cred, poti evita dezamagirile. Poti sa stapanesti cat de cat ecuatia no expectations + no hope = no worries.

…Suna pesimist? Eu am incercat sa para realist… Dar banuiesc ca n-ai ce sa astepti de la o visatoare si o naiva ca mine

Poate va intrebati ce legatura au cartile cu pantofii. Ideea e ca zilele astea au fost targuri de carte, respectiv Kilipirim si Gaudeamus, si am fost si eu prezenta, ca “cascator de gura” mai mult sau mai putin. M-am minunat la noile aparitii Terry Pratchett ale editurii RAO, pe care le-am comandat cum am ajuns la camin…si m-am minunat la editura Nemira, ca de fiecare data . Au aparut noile volume din “Cantec de gheata si foc” pe care o sa le comand dupa ce imi apare recenzia:), pentru ca nu dispun de fonduri nelimitate . Si Tritonic avea niste super-oferte, drept urmare mi-am luat “Nicaieri” de Neil Gaiman si al treilea volum din seria “Amber” de Roger Zelazny.
Tot acolo am dat si de editura Nautilus, care este exclusiv in engleza, si primul meu salariu o sa il cheltuiesc acolo. Aveau atat de multe serii fantasy care imi pareau minunate, incat m-am pierdut si am plecat visatoare.In concluzie, eu sunt cu cartile cum sunt altele cu pantofii. Nu ma pot abtine sa nu imi cumpar macar una . (2, 3 4).

M-am hotărât să îmi fac ordine în viaţă. Am luat hotărârea asta de mult. Nici nu mai ţin minte de când. Doar că până acum nu am pus-o în practică. Aşa că spun din nou: m-am hotărât să îmi fac ordine în viaţă. Am de gând să fac totul pentru mine şi nimic pentru alţii. Nimic n-o să pot, rectific. Foarte puţin pentru alţii. Am realizat în ultimele luni că nu are rost să lupt pentru lucruri care nu sunt meant to be forever. Aşa că îmi voi trăi cei 20 de anişori în pace şi armonie cu mine însămi. Ce înseamnă asta? Nici eu nu ştiu, încă.

N-o să îmi mai impun să nu visez la lucruri irealizabile. La urma urmei, ce pierd dacă visez? O să îmi trăiesc viaţa “realizabilă” gândindu-mă la “irealizabil”. O să iau cadouri de Crăciun, o să stau în frig pe la târgurile de cadouri, o să îmi îngheţe mâinile şi o să beau vin fiert. O să îl las să mă ia în braţe atunci când are chef de mine şi o să îl sărut atunci când am eu chef de el. O să citesc în continuare Elle, o să îmi fac probleme ca părul meu nu stă aşa drept cum ar trebui, o să amân ca de obicei până în ultimul moment planurile de revelion. O să îmi fac curat prin cameră şi prin dulapuri şi o să împodobesc bradul. O să aştept cadouri de la prieteni şi o să mă prefac fericită chiar dacă nu îmi plac. O să îmi fac unghiile roşii ca să mă asortez cu Moş Crăciun. O să merg să văd când se aprind luminile în oraş. Şi o să beau iar vin fiert. Îl beau mai mult pentru scorţişoară, fiindcă mie nu-mi place vinul. O să port iar sutien roşu în noaptea de 31. Aşa cum fac în fiecare an. Cică aduce noroc. Mi-o fi adus şi nu l-am văzut eu când a intrat pe usa. O sa mănânc sarmale făcute de mama şi cozonaci făcuţi de bunica. O să merg la munte într-o zi. Doar pentru o zi. O  să-i fac lui o vizită într-o zi, nemachiată şi doar cu un tricou pe mine. Aşa cum m-ar cunoaste într-o dimineaţă, naturală. O  le spun tuturor prietenilor mei că ţin mult la ei şi o să îi îmbrăţişez. Nu pe toţi odată, nu am mâinile atat de lungi. O  fiu mai mândră  de mine decât am fost până acum.  O să îi fac lui cadou o fundă roşie. Poate se prinde şi vine să se aşeze sub brad. Poate se prinde şi decide să rămână în viaţa mea.  Şi chiar dacă nu, eu tot am să îl las să mă ia în braţe când are chef de mine şi eu tot o să îl  sărut când am eu chef de el.

Nu, nu a fost astăzi…văzusem întrebarea asta sau ceva de genul acesta la cineva pe blog într-o leapșă, sincer nu știu unde, însă mi-a rămas întipărita în minte. Atunci când am citit întrebarea respectiva nu mi-a venit nici un răspuns, pentru ca aveam prea multe amintiri în minte, unele legate de multe persoane altele de diverse întâmplări si locuri și nu m-am putut decide care a fost the best one.
Insa mi-am dat seama acum. Efectiv acum 1 minut,când somnoros ma uitam la pat, si ma gandeam ca ar fi cazul sa ma duc sa imbratisez perna..si atunci mi-am dat seama ca cele mai frumoase/liniștitoare/fericite momente au fost  acelea cand ascultam muzica in surdina si ma uitam la ea cum adoarme in bratele mele…

PS : Si voi va aruncați toate hainele în pat și înainte de culcare le mutați pe scaun ? Damn…

Ma, nu visez eu chestii deosebite de multe ori, da’ si cand mi se intampla! E, azi noapte a fost o noapte agitata. Am visat mai multe dracovenii, ceva cu 2 pisici si un pui de tigru, dar nu mi-am adus aminte decat ultima parte. Era un meci de fotbal la TV. Jucau femei vs barbati, iar femeile erau imbracate in mireasa. Si nu’s cum se facea, dar jucau al naibii de bine tipele si le-o trageau la greu barbatilor, gol dupa gol! La un moment dat am comentat cu cineva la o reluare (nu stiu cine se mai uita cu mine la TV) ca daca n-ar fi avut una trena asa lunga la rochie, ar fi dat pe putin inca doua goluri. M-am trezit, conform prostului obicei, cu 10 secunde inainte sa sune ceasul. E, sa mai spuna cineva ca n-am vise interesante. Cred ca as fi un bun subiect de studiu pentru un psihanalist!

Îmi doresc să cred că lumea noastră nu se încheie atunci când închizi uşa apartamentului tău. Că o să îmi ceri să te sărut şi sub ochii altora. Că o să fiu pentru toţi ”femeia ta”, aşa cum îţi place ţie să spui. Şi că o să ai timp să îmi arăţi că nu ai 3 personalităţi, nici 2. Crezi k ai putea să mă vezi vreodată altfel decât un obiect de pe canapeaua ta? Un obiect cu picioare lungi despre care îmi tot repeţi că sunt superbe. Nu ştiu cine o să iasă şifonat din jocul ăsta pe care l-am început. Dar amândoi suntem conştienţi că eu am mai multe de pierdut. Poate că ar trebui să învăţ şi eu să am atenţie distributivă. Sau dragoste distributivă. Sau trup distributiv. Cum vrei tu să îi spui. Eu mă consider a ta. Deşi nu sunt şi nu ar trebui să cred asta. Nu ar trebui să visez la asta. Sau poate? Aştept încă mesajul tău…

M-ai ţinut în braţe azi mai mult decât m-a ţinut cineva vreodată. Cineva ca tine. De fapt, nici nu înţeleg cum am ajuns aici. Am pornit din locuri diferite şi în loc să ne apropiem ne depărtăm din ce în ce mai mult. De ce am uneori senzaţia că mă văd în tine că într-o oglindă când noi doi suntem total opuşi? Poate fiindcă asta îmi doresc. Iar când îţi doreşti ceva prea mult tinzi să crezi că e realitatea. Doar că tu vezi în mine ceea ce vezi şi la alte zeci sau sute de femei cărora le-ai trecut degetele prin păr. Aş fi vrut să îmi strângi mâna în a ta în momentul ăla. Aş fi vrut să nu priveşti prin mine ca şi cum nu aş fi fost în faţa ta. Şi vroiam cafeaua aia atunci doar fiindcă îmi dădea sentimentul că poţi face ceva pentru mine. Măcar o cafea…

Aş vrea câteodată să mă mai pot purta ca un copil. Un copil de 2 ani care dă din picioare când nu-i convine ceva. Când nu înţelege de ce e nedreptăţit. De ce nu se întâmplă totul cum vrea el, de ce lumea e prea mare şi el atât de mic. Ar trebui să fiu capabilă să îmi iau viaţa în propriile mâini. Subliniez ar trebui. Realizez acum că sunt mult mai bună la dat sfaturi şi la aranjat vieţile altora decât atunci când e vorba de viaţa mea. Mi se pare că dau tot ce pot şi mă chinui să înţeleg de ce ceilalţi nu văd asta. Şi ador  melodia Rihannei, deşi e cam tristă.

“Lasa-ma domne-n pace!” momentan vegetez cufundata in ganduri idioate incercand sa termin de citit un capitol din enigma don’soarei Otilia, adica citesc pana ma plictisesc de tot, eventual pana mi se acreste de carte si o arunc cat colo in rafturile care bineinteles nu mai sunt sterse de praf de o caruta de timp, à propos de carti, azi cam trebuia sa ma duc pe la Gaumeadus dar am preferat sa stau acasa si sa ma “bucur” de timpul liber pe care-l am…zilele astea am o perioada mai emo asa pentru ca sunt un om semigripat, realmente mort, oricum nu ma vaccinam pentru nicio gripa canina, porcina, aviara, caprina etc.
Am ganduri mari sa-mi tai parul, daaa parul ala lung, saten si ondulat al meu care mi se pare mai mult lana, mi-ar placea sa nu mai fiu nevoita sa-l perii zilnic, sa plang dupa fiecare fir cazut…pur si simplu l-as purta valvoi sau ciufulit in cap, cred ca mi-ar fii mult mai bine…

Nu am mai avut timp sa aberez pe blog tocmai pentru ca am fost prea ocupata cu programul “scoala-teme-movies”. Acum sunt prea nervoasa sa mai scriu ceva frumos cum scriam odata…ma enerveaza sa vad cum se labarteaza falnic un ditamai cosu’ pe faţa mea si ma face sa ma simt mult mai jalnica decat sunt momentan…
Ma enerveaza lumea tocmai pentru ca nu mai e soare, vara si caldura. Acum va e frig si deveniti mai ursuzi, va inchideti intr-o carapace unde hibernati, adunati energie pentru o perioada care este mult prea departe…in fine, ma vindec de EMOnita curand…

Era o dimineata de vara, inainte de rasarit. Stateam la o masa si ma uitam la barul terasei. Era masiv, din lemn cu o gramada de recipiente puse pe niste rafturi in centrul barului. Barmanul, un coleg de prin Ubisoft, spala paharele la un aparat. Undeva intr-un colt in spatele meu ma astepta cineva sa jucam un Heroes 3. Am vazut monitorul de 14′, galben de vechi ce era si unitatea de Pentium I. M-am indreptat inspre bar cu torsul calculatorului in urechi si am cerut o cola/pepsi. Barmanul era cu spatele si aranja paharele pe rafturi. S-a intors si era Ghirisanu. (Omu asta e demn de un roman. E cel mai scrufulos prieten pe care l-am avut in viata mea. Sa zicem doar ca e “capabil” de cele mai imorale chestii posibile pe lumea asta si chiar se mandreste cu asta. Motivul pentru care cuvantul capabil era intre ghilimele este: pana nu le face nu pot sa stiu sigur daca chiar le poate insa din cate ii cunosc moralitatea… cam poate. Mai este un motiv, cel principal. Pentru ca nu-i prea iese. E cel mai goofy infractor posibil si reuseste sa faca o comedie din orice marsavenie. Mi-am petrecut o buna parte din vacantele de vara la 4X86le lui, unde am luat contact pentru prima oara cu Starcraft, Warcraft, Anno 1602 si Heroes. In fine… imi plac visele ca-mi aduc aminte de oameni si chestii pe care le-am uitat… el e acum prin America si probabil sta cu ceva gang planificand urmatoarea metoda de a face bani “usor”.)

Mi-a zambit si mi-a intins un pahar de plastic alb, cu capac si pai, ceva in genul celor de la McDonalds insa mai mic. Mi-a zambit din nou. Atunci mi-am dat seama ca trebuie sa distrug ceva… ceva de pe terasa aia. Nu stiam ce dar parea un comp in mintea mea. Mi-a zis ca tot ce trebuie sa fac pentru ca explozibilul sa fie activ e sa salivez prin pai in pahar.

Am strans saliva si am “impins-o” prin pai in pahar. Stiam ca urmeaza sa explodeze repede asa ca am aruncat paharul cu suc inspre obiectul neclar care se afla dupa bar. Am ratat. Paharul s-a lovit de partea interioara a barului si sucul s-a imprastiat inainte sa explodeze. Ghirisanu mi-a oferit un al doi-lea pahar. Pe asta am reusit sa-l arunc peste.

M-am săturat de oameni care critică România şi în special de tinerii care consideră ţara asta un “tărâm expirat” plin încă de comunişti, care le fac viaţa un chin. Mai lăsaţi-ne fraţilor! Toate ţările au defectele lor, dar alte popoare nu au stat cu mâinile în sân şi râdeau de tot ceea ce vedeau: de porno-ismul şi vulgarismul ăsta televizat care “se vinde” (după cum arată statisticile); părerea mea e că “se vinde” şi tvr cultural, dar nu trezeşte sentimente şi trairi interioare atât de intense cum face o emisune în care Nichita se înjură de morţi în direct cu soţul ei (adorabilă imagine) sau în care doi filfizoni ne arată funduleţul şi opusul lui la o ora decentă.

De ce ne gândim la România doar ca la o ţară plină de ţărani (şi nu mă refer la sensul de om din mediu rural care se îndeletniceşte cu agricultura şi păstrează valorile arhetipale), de nesimţiţi, de hoţi, de idioţi care nu au trecut niciodată pragul unei biblioteci şi se dau mari filozofi? România este umilă, morocănoasă, singură şi de mulţi abandonată, săracă şi plină de boli?? Trafic infernal şi oameni fără perspective? Dacă noi avem părerea asta, de ce ne mai mira opinia străinilor? De ce ne miră faptul că nu ne putem bucura de frumuseţile unor tări precum Italia sau Spania, pentru că ne este frică să nu îşi dea seama că vorbim limba română? Ne-am pierdut cu totul spiritul patriotic!

Nu susţin că eu l-aş avea foarte puternic impregnat în minte, dar măcar eu am CURAJ! Am curaj să sper la un trai mai bun în ţara mea. Am curaj să mă gândesc la un viitor aici! Mă întăreşte faptul că limba română este a doua limbă vorbită la Microsoft, ca la NASA mulţi dintre specialiştii de prim rang sunt români, ca un crater de pe lună poartă numele Spiru Haret, ca prima femeie inginer din lume a fost Eliza Leonida Zamfirescu, o româncă, că Timişoara este primul oraş european care a beneficiat de iluminare stradală cu energie electrică (1884), ca Victor Babeş a realizat primul tratat de bacteriologie din lume…..şi etc….Aş putea să scriu aici până mâine.

Mulţi dintre voi probabil nici nu ştiau despre realizarile astea, pentru că ne naştem în ţara asta, în care nimănui nu-i pasă, toţi îşi văd de drumul lor purtând ochelari de cal, nimeni nu te mai întreabă: “Ce faci?” fără să aibă un interes şi banul a întrecut înzecit valoarea păstrării unei personalităţi unice şi puternice. Nu mai contează nimic, în afară de a avea bani. O idee pe care o avem încă din burta mamei şi care ne deteriorează din fiinţe umane în marionete, controlate de toate valorile astea mercantile.

Domnule viitor preşedinte, vreţi să faceţi o plimbare cu mine să vedeţi că nu suntem toţi orbi şi tâmpi încât să nu ne dăm seama în ce fel de ţară trăim? Ce ar fi să deschide-ţi dumneavoastră ochii şi să vă uitaţi la graniţă că fug cu toţii de pământul ăsta ca de ciumă? La aeroport oamenii care pleacă sunt cu zâmbetul pe buze, iar cei care vin (de obicei oameni de afaceri, obligaţi să calce aici) sunt cu ochii în pământ şi grăbiţi să se întoarcă în ţara lor. Vi se pare normal?

              Prin aerul greu al serii aud in soapta cuvintele tale.Miroase atat de tare a Craciun,incat nu ma pot concentra la ceea ce spui.Nu vad decat bradul care asteapta hainele de iarna.Orasul pare atat de calm…probabil oamenii s-au speriat de frig si s-au ascuns sub plapuma.Tu continui sa vorbesti, sa imi spui planurile tale…planurile noastre…. De ce nu vrei sa te opresti?Ideile pe care le ai nu le pot inghiti,sunt atat de multe si atat de complicate…M-am saturat de planuri ,cred ca ar trebui sa ne gandim doar la prezent.NU? Iarasi aud aceeasi placa stricata,ecoul vorbelor tale rasuna atat de puternic…opreste-te sau o sa ma inec.Sunt prea multe lucruri pe care nu vreau sa le cunosc,imi place starea mea de acum.Tot ceea ce imi spui ma face sa ma gandesc la viitor,dar oare v-a exista un viitor?

               Asculta si tu cantecul iernii,simte pupicii pe care ii primesti in fiecare seara friguroasa,uita-te cat de tare rosim cand suntem imbratisati de stele,de vant. E atat de minunat sa visezi sub soarele rece al iernii,lasa-te cuprins de ceea ce inseamna spiritul Craciunului.Nu mai spune nimic,haide sa visam.Opteste-te,ia-ti vinul si turta dulce si hai sa ne uitam la cer…

I’m not me anymore.. Aşa cum nici tu nu mai eşti tu şi nimeni nu mai e aşa cum trebuie să fie pentru că lumea asta e plină doar de proşti ce s-au iubit. Şi mai era scena aia când cerul îmi ploua în suflet şi cuvintele de după ce ai plecat.. cu “don’t look back”. Şi de ce era ploaia de vină?

Nu mai ai nici-un sens amice, şi te-aş ruga să te duci în mami ta, pentru că da..acum  ştiu you were not trying to wreck my life, you were trying to make yours better. Şi acum încerc să use somebody dar nu someone like you and all you know and how you speak. Cineva? Mă ajută şi pe mine cineva?

Şi cu ce era mă ploaia de vină?

           E o zi atat de minunata… soarele se joaca in parul meu ciufulit. Stau in curte cu lepopul pe picioarele si scriu… Langa mine cainele vecinei mele da tumbe prin  iarba aurie . Oare ce a patit, iarasi i-o fi  facut baie vecina?:) …

             Hm mi-a spus astazi “cineva” ca sunt imatura …Si ce?Ce rost are sa cresc?Da-mi cateva motive plauzibile si foarte importante  si atunci o sa incerc sa ma maturizez… oare? Merita sa imi las eu copilaria pt maturitate,merita sa ma comport ca un “adult”? Nu prea cred… ma simt atat de bine asa cum sunt… un copil rebel,plin de vise. Vorba unei prietene cand esti tanar nimeni nu iti ia faptele in seama pt ca te considera un simpu copil prostut,si asta cam asa e.Insa e  atat de minunat sa poti canta in mijlocul parcului,sa poti dansa fara sa iti pese daca pasii pe care ii faci sunt corecti,fara sa iti pese de privirile care incearca sa te devoreze…

Daca voi creste, cum o sa mai pot eu alerga desculta in ploaie(asa cum fac acum in curte la bunica),cum o sa mai pot urla de fericire ca tipul care imi aduce cafeaua, in localul meu preferat, mi-a zambit?:)) NU, NU, NU nu vreau sa cresc! Vreau sa fiu pitic si vreau sa am casuta mea in padure ca sa nu ma gaseasca timpul.

             Tu mi-ai spus ca sunt imatura,pentru ca nu imi cenzurez comportamentul… dar ce ai vrea sa fac?! Ai vrea sa ma comport ca toti oamenii care trec pe strada,ca toti “adultii”,ai vrea sa nu mai zambesc?Eh na … nu vreau,punct. Asa ca te las sa te mai gandesti daca nu cumva tu esti cel care a luat maturitatea prea in serios.