Sa o privesti pe Penelopa visand te poate duce in pragul nebuniei. Sa dormi langa Penelopa e o nebunie desavarsita, totala, pentru ca atunci, lipsit de scutul dur al constientei, nu poti sa rezisti invaziei tulburatoare a viselor Penelopei in propriul suflet adormit. Visul Penelopei coboara ca o furtuna, sau poate ca o apa mare si involburata hranita de descompunerea fulgeratoare a ghetarilor de pe varfurile Sierrei. Visul Penelopei inghite si hraneste, umple porturile inconstientului, rastoarna barcile acceptabilului si arunca pe uscat calmari giganti.

Penelopa viseaza. E intr-un cort, in mijlocul unui atelier de Teatru al Celor Oprimati. Cortul e pe o pajiste, langa un lac, pe cat de limpede pe atat de adanc. nusitatu a plecat sa inoate in apa limpede si rece a lacului, Penelopa iesita din cort il vede undeva, departe de mal, dand lenes din maini. Prin oglinda de lumina a apei se vad omizi gigantice care onduleaza si ele lent, starnind valuri cu fiecare miscare a corpurilor viu colorate in portocaliu si verde. Penelopa e ingrijorata. Se teme ca nusitatu nu va mai reveni niciodata pe mal, ca il vor inghiti omizile.

Visul ei mi se strecoara pe sub pleoape si ma transporta lent la inceput, din ce in ce mai rapid apoi pana ce culorile se amesteca in rotirea lor fulguranta inainte ca totul sa se opreasca brusc sub lentila imensa a unui cer cunoscut. Peste apa lacului cel limpede se arcuieste un podet de lemn. Penelopa e undeva langa un mal, privind lung spre nusitatu. Acesta din urma, sprijinit de balustrada podetului de lemn, vede cum din apa iese spatele paros, albastru si argintiu al unei omizi submarine. Paseste usor pe ea si incepe sa se plimbe, calcand la fiecare pas pe inele noi pe care omida binevoitoare le ridica din apa pentru a-l calauzi. nusitatu merge, cazut pe ganduri precum Penelopa pe spatele Ingerului, timp de trei zile. Isi da apoi seama ca omida nu s-a miscat deloc, ca isi ridica doar noi si noi inele la suprafata, mereu altele. Dupa o saptamana hotaraste ca omida nu are sfarsit, precum e nesfarsita si apa limpede si rece a lacului. Dupa un an isi da seama ca s-a inselat pe jumatate. Omida se sfarseste acolo unde incepe, langa podetul de lemn, privegheata de la o distanta oarecare de Penelopa. nusitatu da sa incerce cu degetele piciorului, care ies prin pielea uzata a ghetei, apa lacului. In loc de apa – solzi moi, culoare de catifea. Omida nu mai e omida. Aripile care i-au crescut umplu apa fara sfarsit.

Penelopa visează cum puţini oameni o fac. De fapt visează ca îngerii care încă nu s-au trezit din somnul nemuririi şi nici n-or să o facă până la sunetul trâmbiţei din ziua de apoi. Penelopa visează plenar, cu toate simţurile, cu toate minţile, cu tot trupul. Să o priveşti pe Penelopa visând e o grozăvie şi puţini sunt cei care nu şi-ar pierde sufletul în această încercare.

Un vis. Penelopa se visează pe sine. În mâna dreaptă ţine un pahar. Ştie că trebuie să îl ofere cuiva. Unui bătrân. I-l întinde, şi în chiar acel moment observă că un ciob mare de sticlă e înfipt adânc în carnea mâinii ei. Bătrânul acceptă ceremonios paharul, apoi observă la rândul lui ciobul şi plin de solicitudine, cu un gest rapid, îl smulge. Imediat din rană începe să curgă copios sânge. nusitatu, vizibil îngrijat, rupe repede o foaie de hârtie din carnetul în care scria şi, făcând-o sul, o introduce în rana deschisă. Oamenii din jur se adună într-un lung şir ca să privească pe rând prin tunelul de hârtie în rana ei, ca într-un tub-caleidoscop.