Eu ascult politicos cand lumea imi spune ca ar vrea sa se retraga, sa isi dea demisia, sa devina independenta, sa isi schimbe viata, sa o ia de la capat, sa stea pe malul marii sau in padure – ii ascult pe toti dar nu ii cred. Evadarile astea au devenit niste clisee la fel de penibile ca exaltarea in fata unei vedete presupus aratoase. Nu cred ca lumea vrea cu adevarat sa se retraga din viata pe care tocmai o duce. Nu le convine viata, nu le convin detalii ale vietii prezente dar asta nu inseamna ca au in ei pornirea viscerala de a isi reconstrui viata si sistemul de supravietuire undeva departe de tot ceea ce cred ei ca ii constrange acum. Lucrurile care ii constrang sunt cele care ii sustin, de fapt. Odata rupte barierele, nu ar veni cine stie ce valtoare ci un paraias amarat care ar seca repede. Lumea e ipocrita pana si in visare. Lumea e ipocrita pana si in fanteziile de evadare.

De doi ani incoace ma gandesc foarte serios la o retragere. Nu sunt suparata pe lume, nu sunt dezamagita de lume, nu vreau sa imi creez un paradis undeva in salbaticie, nu vreau sa ma reinventez, sa ma redescopar – astea sunt banalitati, locuri comune. Nu imi displac oamenii in asemenea masura incat sa fac un efort sa scap de ei si nici nu ii iubesc in asemenea masura incat sa imi las retragerea ingreunata de dorul de ei. Daca cineva face ceva ca lumea, ma bucur, ma las curtata de initiative, de reusite, gandesc si  spun cuvinte corecte la adresa lucrurilor reusite. Daca cineva face ceva nasol, e previzibil. Ma astept ca lumea sa dea tot felul de rateuri. Retragerea mi-o doresc pentru ca nu mai gasesc rostul multor detalii cu care iti umpli timpul in mijlocul agitatiei unei metropole. Sunt prea multe contacte cu prea multe lucruri, cu prea multi oameni, timpul de absorbire a minunatului univers inconjurator a trecut, oricat de vie incerc eu sa imi mentin curiozitatea. De fapt, nu o mai am sau, mai bine zis, am o curiozitate selectiva. Nu mai vreau sa vina valuri de informatie peste mine, vreau sa vina mai putina si as vrea sa vina mai putine rahaturi. Si, din cate stiu eu (si stiu cate ceva despre traitul pe malul marii in diferite tari), viata pe malul marii iti curata mintea zilnic si te face sa te simti prapadit in agitatia ta. Marea este atat de impunatoare si desteapta, atat de adanca si puternica incat capeti, involuntar sau voluntar, o docilitate care-ti prinde tare bine. A fi docil, a fi umil – astea nu sunt intotdeauna lucruri rele.

Pentru ca stiu ca se apropie o decizie in aceasta privinta, am luat foarte in serios, ca pe o tema data de un profesor de o mie de ori mai inteligent decat mine, intoarcerea recenta in civilizatie. In ultima vreme intorcandu-ma in Berlin, nu resimt exasperarea pe care o resimteam de fiecare data cand intram in Bucuresti dupa o iesire. Berlinul ramane orasul spectaculos, depresiv, inteligent, deschis catre orice influenta dar capabil sa discearna. Calmul Berlinului, aerul Berlinului, oamenii intr-un vesnic balet – astea te primesc cand te intorci, socul nu e unul dur, socul nu exista, de fapt, asa ca poti alege cu adevarat. Dar stradania oamenilor de a functiona sub niste presiuni care tin strict de viata unei metropole ma oboseste. Serviciile, de exemplu. Ma obosesc. Lupta tuturor de a supravietui financiar ma oboseste. Competitia marunta, de suprafata ma oboseste si ea. Obligativitatea de a te mentine functional chiar si atunci cand nu esti. Obligativitatea de a interactiona chiar si atunci cand nu ai chef. Faptul ca e greu sa iti dai seama exact ce e cu tine dat fiind ca te cara in spate povestea altora si a altora si a altora. Esti de folos si poate asta e menirea fiecaruia dar ce faci daca ai chef de tine? Chef serios, nu glumite cu un masaj, o cana de ceai, bete aromate, lumanari si baie calda. Chef din ala in care vrei sa afli ce iese din tine cand nu mai primesti combustibil ieftin. Faci rost de combustibil mai scump, fugi repede si iei din ala ieftin, te stingi, astepti sa vina cineva cu o canistra?

Pe mine, asa cum stiti, ma intereseaza foarte mult ce se intampla in mine. Ma studiez foarte atent, am o autosuficienta pe care o stiti si care ma impiedica sa imi asum responsabilitati emotionale prea multe, probabil de-aia nici prin cap nu imi trece sa fac vreodata copii, printre altele. Imi place foarte mult sa stau inchisa in mine, sa imi tin gandurile si starile intr-un fel de incubator, sa vad ce naste din ele. Nu am deloc nelinistea singuratatii. Nu am nici o satisfactie nesimtita, completa in singuratate, sunt bucuroasa cand cineva ajunge pana la mine dar nu am nevoie de asta – poate asta este motivul pentru care si ajunge atat de multa lume la mine, lumea nu prea se ingramadeste sa ofere dragoste celor care cersesc, subtil sau nu, dragoste. Toate astea sunt, probabil, importante atunci cand iti pregatesti retragerea undeva pe malul marii, ca sa nu ajungi ca un prieten care s-a retras si care dupa o ora s-a grabit sa gaseasca orice forma de comunicare umana. Retragerea de impuls nu e buna asa cum nici cumparaturile de impuls nu sunt bune. Evadarile negandite esueaza, asta stim cu totii macar din carti si din filme.

La occidentali nu exista problema usoarei sau grelei topenii a oamenilor care nu traiesc in metropole, nu exista nici stagnarea mentala, infundarea tevilor de gandire cauzata de lipsa de informatie, occidentalii care traiesc in natura nu sunt ramasi in urma, ramasi in timp, sunt o varianta mai calma si mai sanatoasa a orasenilor. Lumea are mai mult timp si mai mult spatiu sa isi cultive multe alte lucruri pe langa cele din gradina. Nici nu mai stii cati sunt nascuti acolo si cati sunt retrasi, evadati, e limpede ca lumea tinde fie sa isi imparta viata intre metropola si casa de vacanta dintr-o oarece salbaticie sau, mai curajos din punctul meu de vedere, sa renunte la un oras cu totul si sa se mute intr-un loc ascuns, mai greu accesibil pentru toate cele.

Nu vreau sa ma lupt sa supravietuiesc, nu vreau conditii extreme, nu ma retrag pentru adrenalina. Repet, nu ma retrag ca imi lipseste ceva, nu vreau sa gasesc nimic in retragerea mea, vreau doar sa fiu cat mai mult timp singura cu optiunile mele si vreau sa aleg, pe cat posibil, ce ajunge la mine.  Mi-am incheiat oficial in fata mea existenta tumultoasa explicit, am strans atat de mult incat, daca mai stau mult in mijlocul lucrurilor, nu o sa apuc sa folosesc niciodata tot ce am strans, o sa se prafuiasca totul, o sa fie impins din ce in ce mai jos in clasament, multe lucruri vor deveni vagi, deja am dificultati in a-mi aminti pe ce strada, in ce tara si cand s-a intamplat un anumit lucru. Ma gandesc prea putin la moarte si la impletirea ei fireasca si frumoasa cu viata. Ma prind prea des in presupusa vivacitate a vietii productive.

Eu nu vreau mare lucru in clipa de fata. Vreau sa fie liniste perfecta noaptea, vreau un pat ca lumea, vreau cafea excelenta in fiecare dimineata, vreau mancare organica, vreau ca natura din jurul meu sa arate neatins, vreau sa ma plimb ore in sir pe plaja, vreau sa miroasa a mare si a padure, vreau sa vad animale, vreau sa am cizme comode, vreau sa nu vad oameni decat atunci cand hotarasc eu. Din motivele astea si din cele enumerate mai devreme, ma voi retrage anul viitor pe malul marii. Daca nu o sa fac asta, o sa ma condamn pentru nereusita in aceasta privinta. Am in mine civilizatie cat pentru sute de ani de-acum incolo, nu am timp sa storc tot ce am asimilat, am strans deja prea mult, asa cum am mai spus. E timpul ordinii in toate cele stranse. Consider ca de-acum incolo pot fi un respectabil autodidact. Am uneltele de prelucrare a lucrurilor stranse, am lucrurile, evident. Nu trebuie decat sa muncesc. Nu sunt un om lacom, nu vreau mai mult de-atat. Sau, mai bine zis, sunt un om realist care tine la sanatatea lui: abia ma descurc cu ce am, nu mai pot adauga nimic, se rupe punga si cade totul pe jos prin cine stie ce noroaie.

“De fapt, pentru a transforma placerea in seninatate, trebuie ca placerea sa fi devenit plictiseala. De altfel la seninatate se ajunge intotdeauna prin plictiseala. Chiar si durerea, pentru a deveni creatoare, trebuie sa se transforme mai intai in plictiseala.” Citatul este din “Meseria de a trai” a lui Cesare Pavese.

De ani si ani de zile tin minte acest citat. M-a chinuit mai ales in ultimii ani, mergand sfidator in paralel cu trecerea mea catre buddhism si m-am intrebat, initial agitat si apoi amuzat, cat din seninatatea mea, cat din durerea mea creatoare se datoreaza unei maturizari, unei avansari, unui rezultat al eforturilor proprii si cat se datoreaza simplei plictiseli. Nu am subestimat niciodata plictiseala si nu am inteles niciodata vorba “numai prostii se plictisesc”. Sunt de acord ca un om inteligent trebuie sa gaseasca intotdeauna ceva de facut sau de gandit pana si in cele mai seci si inguste situatii dar nimeni nu ia in calcul extenuarea plictisita, acea extenuare de a trai anumite stari, de a gandi anumite ganduri, de a arde pentru anumite idei. Pe aceea eu o resimt foarte puternic in unele privinte si abia acum pot intelege ce mi-a raspuns mama intotdeauna la intrebarile mele incarcate de panica: “O sa fie mai bine? O sa devina totul mai tolerabil? O sa se indulceasca exigenta fata de mine insami?”. Iar mama mi-a spus cel mai adevarat lucru, pe care, copil fiind, nu am reusit sa-l percep realmente dar pe care l-am pastrat, pe care l-am stocat undeva: “Nu, insa vei obosi, totul se va uza si atunci va deveni tolerabil.”

Nu ma plang de aceasta uzura, nici nu stiu daca ii pot spune uzura, i se potriveste mult mai bine termenul de plictiseala. O plictiseala care a adus seninatate. M-am plictisit de placere, m-am plictisit de durere. Si, in aceasta plictiseala, neavand extremele care sa ma haituiasca neintrerupt, am ramas doar cu mine intr-un climat rece si am inceput intai sa ma tolerez, apoi chiar sa ma plac. Pe fondul unei plictiseli am inceput sa ma plac si am capatat un gen de satisfactie nesimtita si totala, o satisfactie asemanatoare cu cele teribil de simple, ca bautul de apa rece dupa o bucata de ciocolata. Am trait atat de intens incat am avut norocul de a ma plictisi, fie si temporar. Nu trebuie sa resimti plictiseala decat o perioada. Atat cat sa poti ramane doar cu tine, atat cat sa-ti poti duce anumite stari la un scurt circuit. Sa le stingi, sa le lasi asa stinse un timp, asa incat reaprinderea lor sa fie cu atat mai de efect.

Nu mi-e teama de seninatatea de-acum. Si nici de transformarea durerii in ceva creator pentru ca am convingerea ca ma voi plictisi sanatos si de ele. Nimic nu ramane intact in vivacitate, oricat de multe clisee am auzi si oricat de mult ne-am minti pe noi insine ca putem mentine continuu vivacitatea lucrurilor. Lucrurile pot dura tocmai daca le stingi si le reaprinzi. Nu fortat, nu ca o sceneta, nu ca cei care se cearta doar ca sa aiba sexul de impacare. Ci firesc. Daca duci un lucru constiincios la epuizare, daca traiesti cu adevarat ceva si nu doar cochetezi cu acel ceva, daca ai voluptatea, seriozitatea, caracterul de a te cufunda complet in stari, vei atinge uzura, plictiseala si vei trece automat la un alt nivel. Daca iti traiesti starile cu sinceritate si daruire absoluta, la fel ca in cazul oricarei situatii, vei ajunge la un nivel mai inalt.

Trebuie sa recunosc ca imunitatea la placere m-a speriat initial dar mi-am trait imunitatea, mi-am dat seama ca era plictiseala si m-am cufundat in ea cu acelasi devotament pe care il am eu fata de orice stare. Pe acest fond am ajuns la seninatate. Durerea a devenit creatoare atunci cand m-am plictisit de ea, cand nu mai prezenta o provocare, cand nu mai avea inaltime, cand nu mai avea caderi fascinante ci devenise o rutina.

Esti senin si asta nu iti foloseste la nimic in viata de zi cu zi. Daca esti cu adevarat senin, in colturile cele mai intime ale mintii. Nu iti foloseste. Pentru ca acolo nu ajunge nimeni. Si nici o intamplare din viata de zi cu zi nu ajunge acolo. Seninatatea este ceva paralel cu viata zilnica. Trebuie sa-i gasesti un loc in care ea sa se poata manifesta. Ea nu te inunda in activitatile zilnice, asa cum crede lumea. Ea este un registru la care ajungi doar in anumite circumstante. Iar durerea care devine creatoare se simte ca ceva uscat, iti vine sa tot bei apa, o simti ca pe o bucata de paine aspra in gat, nici nu te da peste cap, nici nu te lasa in pace. Pe scurt, esti intr-o asteptare: astepti sa-ti treaca senzatia din gat si atunci scrii disperat si mai astepti sa ajungi intr-un loc in care sa permiti seninatatii sa se descalte, sa se instaleze, sa se manifeste fara a fi complet deplasata. Asta este starea de gratie a seninatatii in combinatie cu durerea creatoare. Tocmai aceasta realitate face posibila convietuirea dintre ele si trebuie sa recunosc ca asta este un avantaj pe care i-l acord cu aplauze Romaniei: in ce alta tara ai putea conserva seninatate traind durere creatoare in paralel? Suntem, ca romani, niste hibrizi foarte interesanti. In alt mediu va trebui sa ma hotarasc: seninatate sau durere creatoare?

*nu vreau sa aud chestii de genul: “daca esti cu adevarat senin, esti senin in absolut tot ceea ce faci, oriunde ai fi” – seninatatea are si ea nevoie de exercitiu, daca ma puteti crede pe cuvant, e simplu sa fii senin intr-un templu pe varful unui munte, acolo exersezi seninatatea clipa de clipa; imaginati-va seninatatea ca pe un sport la care va pricepeti dar pe care nu l-ati jucat de ceva timp; sa speram ca seninatatea este ca sexul si ca mersul pe bicicleta, nu se uita odata ce ai simtit-o si odata ce ai inteles ca, teoretic, ai toate motivele sa fii senin in aceasta viata