Singura pe o alee. Aveam nevoie de o plimbare, aveam nevoie de aerul rece prevestitor al fulgilor de nea. Aveam nevoie de cateva clipe de solititudine. Trebuia sa respir.. Eram doar eu cu ele, cu gandurile. Am inchis ochii pentru ca trebuia sa inceapa. ELE luptau in mod crancen folosind argumente pro si contra pentru a intra in posesia marelui premiu: acela de a fi luat in considerare, iar apoi pus in practica. Terapia a fost, insa, intrerupta de o voce necunoscuta care mi-a invadat taramul mintii.

‘Hei, pana cand vei continua in felul acesta? ‘

Am deschis ochii si am privit nedumerita in jurul meu. Spre marea mea surprindere eram singura pe alee.

‘Cine esti? De ce te ascunzi? ‘

‘Ma cunosti draguta mea.. de multi ani fac parte din viata ta, din tine.. ‘

‘Nu! Nu te cunosc! De ce nu te pot vedea? Unde te ascunzi? ‘

‘Sunt fantoma iubirii.. Nu-mi voi putea gasi linistea pana nu voi reusi sa te fac sa crezi din nou in mine. Fiecare persoana are propria viziune in ceea ce ma priveste. Pentru unii sunt intruchiparea eternului cer. Pentru altii sunt cel mai mirobolant fluture. Tu, in schimb, ai avut una dintre cele mai frumoase viziuni. Pentru tine eram ceva intangibil, mai presus de orice sentiment, mai presus de orice fiinta; m-ai pus pe un piedestal asemenea unei zeite si ai crezut in mine. Din aceasta cauza nu ma poti vedea. ‘

‘Iti irosesti timpul si in plus am destule probleme. Te rog sa ma lasi singura. ‘

‘Trebuie sa imi indeplinesc misiunea. Voi pleca in momentul in care voi vedea din nou acea stralucire in ochii tai mari si frumosi. ‘

‘Este imposibil! ‘

‘Totul este posibil. Trebuie doar sa ai incredere in mine. ‘

‘Cine te crezi?? Uite in ce hal am ajuns din cauza ca am crezut candva in tine! La inceput ne ademenesti cu alinare, cu afectiune, cu respect, cu vise! Ne oferi nopti sub clar de luna, soapte care mai apoi vor fi uitate in timp, cuvinte mari si promisiuni care pun bazele unui ‘ regat’ in care sa putem trai pana la adanci batraneti. Minciuni, doar minciuni!! Ne aduci in stadiul dorit de la bun inceput; acela de a fi dependenti de tine. Abia atunci esti satisfacuta pe deplin! Ai o dorinta meschina de a ne vedea apoi cum cersim firimituri de la tine.. secunda cu secunda.. zi de zi.. an dupa an! Doar in felul acesta poti simti ca esti cu adevarat importanta! Sunt secatuita, ce mai doresti? Am varsat lacrimi de sange si am jurat ca nu voi mai avea incredere in tine! Acum pleaca! Pleaca pentru totdeauna! ‘

‘Ma dor cuvintele tale. Nu te mai recunosc.. ‘

‘Da! Sunt alta persoana, iar acum nu mai cad in capcana ta! Te avertizez! Nu sta in preajma mea. Jonglez cu ei, o voi face si cu tine ! Tu ai fost cea care a dat verdictul fara mila atunci cand m-ai condamnat la singuratate. Acum te condamn eu! ‘

‘Iar eu.. eu vars lacrimi de sange.. ‘

‘Suntem chit atunci! Adio! ‘

Iar plimbarea de astazi a fost diferita..

[am sa public acum ceva ce scriam in clasa a 7-a. nu stiu ce sa zic. nu am modificat chiar nimic, vreau sa o am ca amintire, buna-rea cum este ea. enjoy : ]

Ratiunea…sentimentul…au legatura? Trebuie mereu sa ne luam dupa ratiune? Aparentele sunt vazute cu ochii. Esenta insa este vazuta cu inima, este invizibila ochilor.
O negreala tacuta imi cuprinde universul in care singura arma de aparare imi este bunatatea. Totdeauna a fost numai plumb, un plumb greu care pare sa nu se mai ridice de pe vaporul sufletului meu.

Te-am simtit doar izbindu-mi timpanele cu glasul spumegand, inspirandu-ti prospetimea, curpinzandu-mi corpul. Imbinarea perfecta a solfegiului valurilor tale, caldura care o transmiti, numai eu o pot simti.

O dorinta frenetica ma apasa mereu, vreau sa te reflectezi in universul meu pacuriu sub forma unor proiectii ortogonale inmuiate intr-o lumanare din care sa preiei incandescenta monocromatica a acesteia.

Oare cum o fi sa vezi din tine izvorand in miliarde de particule, bila inflacarata ? Inima mea poate simti revarsarile fierbinti ale sagetilor cuprite pe pielea mea ca o supunere la radiatii carminice.

Cand te privesc simt o sumedenie de purici parca desprinsi din paine. Imi cuprind picioarele care se ineaca in mlastina lor. Ma aplec si ii cuprind cu palma, insa se strecoara alunecandu-mi fin printre degete. Imi este putin frica, sentimentul de straniu punandu-mi stapanire pe intreg corpul. Pana la urma, oricum n-am ce face.

Oare aceasta este viata reala ? Ma asez pe spate si sunt cuprins de o rapsodie de peruzea care incepe sa-mi coordoneze gandirea ducandu-ma intr-o fantezie neobisnuita. Ecranul televizorului meu devenise din alb negru – color. Am putut observa pe cer doi bureti gri, cerul de un albastru opac si…marea. Nu pot descrie amestecurile omogene ale valurilor care se intrepatrund dupa fiecare deviere a lor de catre adierea vantului meditareean. Insa pe retina mea se refracta un bat de ipsos cu un varf sferic in care se imbina ca o portie de Eden cu un miez rosu de piersica fiind copta, alternand cu un galben suplu. Este focul…in mijlocul marii. Deodata magnetii ochilor mei sunt atrasi de acea flacara, care insantaneu devine epicentrul meu, nevoindu-ma sa ma transpun langa ea, neglijand apa din jur.

Acest lucru imi lipseste mie pentru a avea o anatomie perfecta – lumina din globurile cristaline. Deodata o picatura de roua…urmata de inca una…si-nca una imi cad din cele doua becuri iluminatoare. Si instantaneu aceasta sclipere oculara imi este luata…. trezindu-ma cu substanta cu caracter amfoter peste mine. Era flux.

Acum m-am trezit din nou la realitate. O realitate intunecata in care singurul scop al nasterii mele este sa te iubesc pe tine ascultandu-ti visele crude ridicate la inaltimi uluitoare pe FA diez de un tenor capabil sa cuprinda 4 octave perfecte. Am incercat sa imi metamorfozez universul rece dominat de negru, insa nu am putut…Nu am putut sa dezlusesc anumite taine ale naturii, nu am putut sa ma bucur de zambetul soarelui, dar am putut sa fiu mangaiat de unsoarea algelor ; sa inteleg misterele adancului pictate intr-un infinit testament. Nu am putut sa imi indeplinesc dorinta, sa vad apusul. De fapt, sa ii vad aparenta. Am ramas cu un creion cu care mi-l pot imagina stand cu un alter ego – marea. Nimeni nu poate percepe mai bine ca mine rasaritul. Il vad propagandu-se in mii de difuzii acordate perfect de dirijorul vietii – natura. Mi-a patruns in inima prin urechi, atingand usor membrana fina care este timpanul. Inima imi coordoneaza simturile si realizez frumusetea acestei placeri vizuale.

Cu un bat scriu pe nisip ca as vrea sa fiu iubit de tine ca si cum n-ar exista maine si semnez discret cu o picatura de cerneala. Singura fiinta care imi poate reda lumea inconjuratoare perceputa de aparatul vizual esti tu, marea.

Şi mult aşteptatul carnaval a avut loc,… vineri seară. După cum ne şi aşteptam, după munca depusă în organizare, am primit şi răsplata: a ieşit foarte frumos carnavalul de Halloween şi parcă nimic nu a fost în zadar. Ca să fac un desfăşurător al evenimentelor petrecute. Pregătirile au fost interesante : cumpărăturile din Kaufland, Carrefour, Transilvania, repetiţiile la dansuri, lipitul afişelor, vânzarea biletelor “avem bileeeeeeeteeeeeee, voi vreţi bilete? cine mai vrea bilete? Bileteeee?:D – (urmate de un zâmbet comercial)” , sloganul gogoşilor “Nu daţi banii pe prostii, luaţi gogoaşa, măi copii”.

Carnavalul a început printr-un dans tematic interpretat de clasa 10A şi 9A pe melodia “Beat it”  a lui Michael Jackson. Apoi secvenţe din filme de groază cu ţipetele tipice. Domnul Iliuţă a încercat să ne înspăimânte cu a sa poveste de groază petrecută undeva în Londra. A mai fost un dans cu fete cu pungi in cap şi apoi bineînţeles Bianca Purcărea, un moment plăcut de toţi datorită vocii sale. Andrei Ursu ne-a demonstrat încă odată că dansul este deosebit. Următorul moment i-au avut ca protagonişti pe Ştefan Duca împreună cu o camaradă a sa care ne-au interpretat melodia “Nothing else matters” de la Metallica. Din păcate nu a fost prea bună sonorizarea (acompanierea cu chitara).

S-a organizat şi concursul de costume, unde am fost şi în juriu. Iar rezultatele au stat în felul următor: S-au dat 2 premii, aşa cum era şi planificat. Premiul I i s-a acordat unei fetiţe, pe numele său Carmen Chiriac (de clasa a 6-a, probabil), care s-a costumat în îngeraş. Şi îmi cer scuze încă odată pentru că am botezat-o atunci când am strigat premiul, numind-o Cosmina . Şi premiul II, domnişoarei Elena Popescu (clasa a 9-a B), care a fost o pisică provocatoare.

A fost şi tombola, după cum se ştia, unde iniţial s-au extras numerele 51, 31 (care nu au fost confirmate de nimeni, probabil nu s-au prenzentat la carnaval). Şi apoi, încă odată s-a dovedit că a 3-a încercare e cu noroc. Numărul 54 a adus şi un câştigător. Pe un băiat de clasa a 9-a, nu i-am reţinut numele (sau puţin , foarte vag, dar nu aş mai vrea să botez iar), ştiu doar porecla, deoarece era striga Miluţ.

Standurile cu mâncare au mers bine, la sfârşit ştim noi care au avut grijă să aruncăm nimic . Maşina de fum, şi-a făcut şi ea treaba, m-am ocupat de ea, stârnind nervii unora cărora le dăuna probabil. Nu ştiu, mie îmi placea, pentru că a creat o atmosfera foarte în temă, se putea şi mai bine. Şi în final s-a cam terminat lichidul ce era pus pentru a afuma . Sala 13 a fost asaltată de-a dreptul … Muzică a fost plăcută. Mi s-a părut că a durat cam puţin, 2 ore (sau mai puţin de atât). Şi am făcut poze, chiar dacă nu am fost costumat sau ceva special: îmbrăcat normal, simplu chiar şi un machiaj ieftin pe faţă, nu am mai avut timp să mă ocup şi de chestiile acestea..am fost ocupat cu organizarea.

Noua, organizatorilor ne-a plăcut foarte mult. Suntem mulţumiţi de ceea ce a ieşit, chiar neaşteptat de bine. Totul a mers foarte bine. Ne-am atins scopurile: am strâns bani pentru fata aceea bolnavă de leucemie, dar am simţit şi spiritul Halloween-ului şi ne-am distrat. Lumea s-a simţit foarte bine. Vă mulţumim foarte mult că aţi venit! Mulţumim celor care au ajutat la organizat!

Aş vrea acum să prezint nişte impresii (în afară de ceea ce mi-au / ne-au spus atunci când i-am întrebat verbal, unde toţi au răspuns că le-a plăcut şi că a fost frumos):

Elena Popescu (Jeleu) declara că:   “sincer,mi a placut mult mai mult decat balul; a fost organizat bine ,a fost fain xcum;  chiar am ramas placut impresionata”

Diana  (Titirez) îmi spunea că:  “foarte frumos; mi-a plăcut”

Mihaela (Miky) cam la fel îmi zicea că i s-a părut drăguţ, costumele nu au impresionat-o.

Bianca de la 10 G : ” a fst fff tare  serios, a fost reusit si se vede ca v ati straduit”

Însă am avut şi păreri contradictorii sau părere contradictorie, bine or mai fi. Georgiana Muşat a fost neplăcut impresionată de lumea prezentă, ceea ce i-a degerant si părerea generală asupra carnavalului.

(Noi sperăm că nu a fost vina noastră)

Violeta de la 9G însă ne facea să fim mândrii de ceea ce am reuşit: ” app felicitari a fost f frumos, sunteti tari daca ati reusit singuri”

şi lista poate continua….

Oricum eu sunt mulţumit. E foarte bine că le-a plăcut oamenilor, în majortate, le-a plăcut. E normal să există şi guri rele, şi oameni cărora nu le-a plăcut, din diferite motive. E absolut fieresc. Poate i-a deranjat ceva, poate nu înghiţeau anumite persoane…etc Nu poţi să mulţumeşti mereu pe toată lumea. Dar noi suntem mândrii. A fost cam primul proiect mai mare în care a fost implicata clasă noastra şi consider că am început cu brio. Mereu e loc de mai bine. În orice caz, noi sperăm că nu am dezamăgit şi am fi dorit ca toată lumea să se fi simţit bine. Ne-ar face plăcere să mai veniţi si data viitoare.

[INDICATII SCENICE:Camera usor luminata,o canapea in stanga,o masa si 5 scaune.Agitatie linistita,frig transpirat si 10 oameni fericiti.O sticla de whisky si Eu...

Iesire pe usa din dos.]

Ma regasesc in imposibilitatea de a avea un dialog cursiv cu foaia alba de hartie. Ca si cu oamenii,simt ca pot comunica doar dupa ce i-am mazgalit si sucit bine de tot. Trebuie sa creez haos inainte sa pot trage prima linie dreapta pe o tabula rasa imaginara. Acum, asta e un plus de creatie sau o ciudatenie?

Nu mai stiu cine sunt, spre deosebire de alti oameni care se intreaba “Cine dracu am fost?” abia pe patul de moarte.Eu ma intreb asta de ani buni, iar de cateva ori pot sa jur ca aproape aveam raspunsul. Oare raspunsul vine abia pe patul de moarte si de fapt decesul survine dupa raspunsul sarcastic al vreunui inger plictisit “esti un nimeni”?. Asta ar explica si surasul misterios al mortilor in timp ce inima li se opreste de la surpriza:”ce gluma buna; auzi tu, un nimeni”.

Poate tot ceea ce fac de cand m-am nascut e sa adun definitii…precum culorile,pentru a ma putea compune: iau un capat de concept si un mijloc de prejudecata, le topesc in zeama de idei, adaug praf de constiinta peste toate astea, le las la dospit ani de zile- timp in care uit de mine- si apoi scot din creuzetul nasterii mele fiasco-ul meu din bucatarie.M-am  gandit la felul cum gatesc:pasional (in sensul ca am cauzat cu succes cateva mici incendii)incurcat si complicat. Nu cred ca vreau sa inghit mancarea asta, fie ea facuta de mine.

De fapt nu numai ca am probleme in a ma defini, ci am serioase probleme in a crede. Orice. Daca nu pot crede in crainicul care “prezice” vremea dupa ce meteorologul a ghicit in cafea si a zis sa luam umbrela, care oricum e inutila in timul uraganului, cum o sa cred in mine? Si de la idee ajungem la credinta. Alt concept pe care l-am sucit si invartit pana cand am facut un avion de hartie, pe care l-am aruncat in soare. Am renuntat sa gasesc adevarul in scrierile inteleptilor. Acum caut versurile cantecelor anonime si rima lor imi pare mai interesanta decat dodiile unui Buddha care a murit cu mult inainte sa ma nasc eu.

Sincer, as sta o viata la picioarele lui, dar nu sunt sigura ca atunci cand ma voi uita in sus voi vedea un cer diferit de cel prescris de meteorolog. Nu stiu care stea e care, asa ca mi-am inventat constelatii-in fond, initial constelatiile au fost inventate de alti oameni care stand la picioarele zeilor lor mult simplificati,au observat ca punctele stralucitoare clipocesc si sunt aranjate dubios. Practic, daca tot ceea ce vad in jurul meu nu este altceva decat o inventie a omului care a simtit nevoia de a articula si a numi, ce anume ma opreste sa dau nume complet diferite lucrurilor banale?

De ce nu ii pot spune scaunului “ceas”? Pentru ca legam ceasul de timp. Si pe scaun stai un timp, petreci cu siguranta mai mult timp decat uitandu-te la ceas, caruia i-as putea spune “somn”, caci iti dai seama cand te uiti la el ca ti-ai dormit majoritatea anilor. Si  eu, micul om, impovarat de putinii ani la care are dreptul pana sa isi dea seama ca este un nimic, decid sa redenumesc universul. Sa ii spunem “buzunar”. M-ar face sa ma simt bine stiind ca am intregul univers in buzunarul stang. De obicei acolo imi tin uneori tigarile. Prin urmare am doua lucruri relativ necesare in aceasi parte a corpului: universul si tigarile. In buzunarul drept as putea pune haosul. Ar fi ca si soarecele si pisica, iar atunci cand ma plictisesc le pot pune pe masa, sa observ cum lupta dintre cele doua formeaza alti mici oameni, care se scarpina nedumeriti in cap, se stramba si alearga, mananca, dorm, se reproduc si mor.

Cand se termina pauza le separ si devin demiurg. Totul e atat de simplu. Atata ca daca eu am creat totul, atunci eu cine sunt? Si daca sa spunem,ca eu am creat totul, atunci nu as avea dreptul sa cunosc alti demiurgi, sau cel putin sa fiu trasa subtil de maneca si sa mi se explice simplu si clar care este scopul? “Cucoana, ne chinuim de eternitati sa ii punem pe oameni in borcane. Ne-ai luat haosul si universul si te joci de-a Dumnezeul cu ele. Ce te-a apucat? Tu trebuie sa stai in banca ta si sa te intrebi de ce te-ai nascut. Iti vom trimite o scrisoare in care ti se va explica totul. Doar treci in banca ta, si pentru numele lui Dumnezeu, nu mai redenumi obiectele, ai incurcat tot sistemul de ghisee al nemuririi”.

Bun, inca un bar din care am fost data afara, deci. Nu mai am voie sa ma joc cu definitiile. Imi strang parul in coada si ies afara in frig. Grabesc pasul si inima imi bate in urechi. Imi aduce aminte ca tutunul nu e bun si ca sunt totusi vie. Stand in mijlocul strazii imi imaginez masinile care m-ar putea lovi. Nu apare nici una; nu ca m-ar mira, dar aparitia unei masini la 4 dimineata pe o strada care s-ar putea numi cu mandrie alee,este destul de putin probabila. Continuu balanganitul constant de ganduri, care ameninta sa dea afara pe nari, odata cu picaturile de apa care se incapataneaza sa imi inghete, depersonalizandu-ma parca, fortandu-ma sa simt mila fata de stancile de care atarna turturi.

Este foarte neplacut sa fii o stanca, ma gandesc atunci. Nu ai libertatea de a judeca stramb, de a alerga sau de a muri. Singurul lucru care defineste acest pamant este dreptul de a muri. De a te retrage partial innobilat de zambetul sus mentionat, de a face o ultima plecaciune si apoi de a deveni din actor sufleur sau decor pentru alte si alte piese de teatru. Nu ca teatrul ar reusi sa exprime atat cat mi-as dori. Dar oricum, e interesanta toata chestia asta cu moartea. Este “punchline-ul” a aproxmiativ 70 de ani de ignoranta. Un fel de camera ascunsa, la care ti se explica tacticos gluma la care ai participat, in care te-ai implicat trup si suflet, la care ai plans si ras disperat si participat “de cand te stii”.

“Pai sa vezi, eu si cu “Al mai mare” ne-am gandit ca ar fi o idee buna sa…” si fata –acum dematerializata- ti se lumineaza in intelegere si iti spui in sinea ta –dar se aude in tot golul, caci nu mai ai carne care sa iti retina gandurile, si ele se propaga acum in tot spatiul asta imposibil de descris: “daca stiam, m-as fi mutat pe plaja si as fi trait ca un salbatic. M-as fi bucurat mai mult.”. Si daca tot ce fac este doar premisa unui pariu divin, de ce l-as mai face?

In schimb as putea intoarce tot cu susu-n jos –nu ca nu as fi experta la asta deja, involuntar desigur- m-as remarca dupa moarte. “Doamnelor si domnilor decedati-care-va-distrati-enorm-acum-ca-v-ati-prins-cum-merge-treaba v-o prezentam pe domnisoara care nu numai ca nu s-a supus regulilor, dar nici nu a vrut sa le inteleaga sau macar sa le citeasca. Aceasta ignoranta creatura a sfidat logica vietii. Si-a creat un univers propriu, ilegal si neaprobat, dar care i-a apartinut in totalitate, pana in clipa decesului, cand a tipat cat a putut din varii motive, neintelese de noi pana acum. V-as prezenta-o dar am…pierdut-o, a inceput sa alerge repetand “asta e tot?”,in speranta ca asistentii mei o vor gasi va rog asteptati la locurile dumneavoastra”.

A se intelege,deci ca in imaginatia mea, acum nici moartea nu mai reprezinta un raspuns ci doar o alta anticamera la ceva. Ceva a carui definitie imi face creierul sa fiarba, capul sa doara si limba sa ceara o picatura binemeritata de whisky.

Şi mă gândesc astfel. De ce toţi dintre noi trebuie să facem o şcoală? Mai precis, de ce să facem o facultate? În ziua de astăzi toată lumea trece, pentru a rămâne corigent trebuie să fii de-a dreptul prost sau să îl enervezi tare de tot pe profesor. Dar sistemul actual de învăţământ din România nu este unul foarte bun. Îndeosebi că noi suntem puşi să facem toţi aceleaşi lucruri, toţi urmărim aceleaşi tipare, acelaşi manuale de la editura Humanitas, Corint, etc . De aceea ne numim şi sugestiv generaţie , ieşim toţi pe bandă ca la o fabrică de păpuşi Matryoshka, neavând mare lucru care să ne individualizeze faţă de ceilalţi, obişnuindu-ne să lucrăm după ceea ce ni se dă, nu să creăm noi, să ne folosim imaginaţia cu care nu degeaba am fost înzestraţi.

Voinţa este foarte importantă în viaţă. Poţi obţine aproape tot ce vrei dacă ai voinţă. În lume, se poate spune că există o constantă care să desemneze coeficientul de inteligenţă. Şi fiind constantă, nu mai folosesc construcţia pleonastică potrivit căreia ar fi aceeaşi. Sunt unii oameni foarte deştepţi, care au perechea pe unii la polaritatea opusă, foarte proşti, în orice caz, suma coeficienţilor de inteligenţă să fie constantă. Pentru unul care este prea deştept, probabil au fost sacrificaţi mai mulţi, intrând în categoria cealaltă, şi anume – proşti. Poate că este nu ştiu o gândire, constatare oarecum pripită, sau nefondată. Sau poftim, pe scurt, nu e bună. Dar acest lucru rămâne la latitudinea ta. Crezi sau nu crezi. Accepţi sau nu accepţi. Vrei sau nu vrei. Decizia este a ta. E ca şi cu zodiacul, poţi să crezi în zodiac la fel de bine cum poţi să nu crezi în el. Tu tot acelaşi om eşti şi este decizia ta de a-l accepta sau nu. Şi aşa cu orice teorie.

Este clar că nu o să mai existe genii la fel ca Einstein, Newton, Pascal, Joule… pentru că probabil nici nu ar mai rămâne ce să descopere, pentru a se face cunoscuţi, deoarece cam tot ceea ce era important s-a descoperit deja. Însă putem accepta existenţa unor persoane cu o capacitate intelectuală deosebită, dar nu putem să zicem că mai există adevărate genii, genii mai mici probabil. Un geniu nu ar sta niciodată într-o maşină scumpă şi nu şi-ar bea cafeaua în mall. Poate că da, există oameni într-adevăr talentaţi în ceea ce fac, pentru că te naşti cu talentul, nu îl dobândeşti. Este superb dacă îţi descoperi acest talent de mic şi ştii să-l valorifici. Şi ai voinţă şi munceşti şi numai aşa obţii performanţa.

Aş trece rapid la cealaltă parte a lucrurilor. Păi acum toată lumea vrea să facă o facultate. Toţi, chiar dacă nu sunt deloc inteligenţi, trebuie să facă o facultate şi să ia o diplomă, să se înscrie la nu ştiu ce firmă. Păi da mă…are facultate. Ce mai vrei ? Dar stai puţin, te-ai gândit vreodată cine o să-ţi mai repare centrala când se strică? Cine o să îţi ia gunoiul din faţa porţii/a blocului (după caz) ? Cine o să mai vândă cartofi în piaţă? Dar cine o să-ţi măture la firma la care tu eşti patron?

PĂI CINE? Dacă acum toţi au facultate. Adică toţi se pot înscrie la instituţii, firme care au ca rigori doar această facultate, făcută pe bani, la fără frecvenţă şi mai ştiu eu cum. Ce rost ar avea să mai facă acele “munci de jos”, când pot foarte bine să facă şi altele, unde chiar dacă nu se pricep deloc, continuă să lucreze în domeniul respectiv din comoditate şi pentru că sunt priviţi bine. Acum… Toţi au şcoală. Toţi au faculate. Toţi sunt deştepţi…. să continui ?

vrei să faci din căcat bici şi biciul să şi pocnească.

Ar trebui să ne cunoaştem mai bine limitele. Şi să ne puntem acest semn de întrebare. Mulţumesc .

-Domnule Victor , domnule Victor… cineva v-a înjurat.

-Păi şi ? Unde e faza?

-Dumneavoastră…ştiţi, sunteţi….

-Aşa, şi? Păi nu aş fi … dacă nu ar exista şi injurii, critică. Dintotdeauna, atâta timp cât există bine, există şi rău, aşadar, atâta timp cât există lume care te laudă, fii sigur că va exista şi lume care nu te laudă, ci dimpotrivă.

-Desigur, domnule Victor! Aveţi dreptate. Dar vedeţi că v-a căzut ceasul.

-Ah…şi era ora 3.

Am avut un vis tare ciudat … se făcea că lumea există. O lume cu fundături în labirinturi de porţelan, în care fluturii plângeau prin farurile autobuzelor care s-au oprit în staţie, pe stânga; stânga minţii. Tocurile înalte ale demnităţii au călcat pe lumea noastră învăluită într-un glob de sticlă, unde, sub ceaţa s-a ascuns în umbra ierbii ca şi cum o păzea cerul.

Introducere în desenele cu cretă de pe asfalt, magazine cu difuzie incoloră cu volane pe partea dreaptă, sub băncile roooşii. Se pierd în absolut ca jeleurile care le ascund buzele ei de foc întinse. Şi abia atunci ne vom privi faţă în faţă, ochii în ochii, buze în buze, gumă de mestecat în gumă de mestecat, coş în coş, univers în univers. Dar chiar există aşa ceva?

Chiar există lumea? Nu, serios acum. Scânteia de genialitate pierdută în cutia poştală te determină să nu uiţi originea ta pe acest corp macroscopic.

O să contui lăcomia mea spirituală prin a te întreba dacă şi tu vezi lumea aşa cum o văd eu. De multe ori mi-am pus această problemă. Dacă pentru tine albastrul nu este albastru? Dacă la tine taxiurile nu sunt galbene? Dacă tu vezi mai clar? Dacă ţie ţi se pare mult ce mie mi se pare puţin? Posesorul minţii tale probabil nu are capacitatea supremă de a vedea că băncile sunt gooooale, şi pe ele nu le apără nimeni. Am fost eu puţin pe la ele…………le-am întis braţele surde şi le-am zis pis-pis-pis ! Dar lumea nu mai era aceeaşi. Nimic nu există într-o lumină densă, şi nici într-o lume densă…

„Nu-i asculta deci niciodată pe cei care vor să-ți fie de folos sfătuindu-te să renunți la una dintre aspirațiile tale. Vocația ta atârnă greu în tine, și după aceasta o recunoști. Iar dacă trădezi, pe tine te mutilezi, dar află că  adevărul tău se va împlini încet, căci el e aseamenea nașterii unui arbore, nu simpla alcătuire a unei formule, fiindcă timpul e cel care joacă, în  primul rând, un rol, iar tu trebuie să devii altul, urcând un munte abrupt. Căci ființa nouă, care este unitate degajată din diversitatea lucrurilor, nu ți se impune ca o soluție de rebus, ci ca potolire a conflictelor și vindecare a rănilor. Iar puterea ei n-o vei cunoaște decât atunci când se va împlini. Iată de ce am respectat întotdeauna, la om, ca pe niște zei demult uitați, tăcerea și răbdarea.”

Saint-Exupery -  Citadela

Foto: quasiote

Dupa ce am citit cateva carti de business, am constatat ca unii oamenii cu viziune, in special din marketing, ajung la un punct comun in privinta evolutiei companiilor, din punctul de vedere al politicii de atragere si fidelizare a consumatorului, dar si a modului de desfacere a produsului catre public. Spun mod de desfacere pentru ca, daca comportamentul corporatist va urma directia pe care o intuiesc oamenii pe care i-am citit, cuvantul “vanzare” va disparea din vocabularul nostru.

Viziunea se refera la faptul ca oamenii sau consumatorii cum sunt vazuti de corporatii, vor beneficia de bunurile sau serviciile pentru care acum trebuie sa plateasca, in mod gratuit. Marketingul si publicitatea actuala, de tipul: Ia uite ce produs misto am scos, il gasesti doar in magazinele noastre si costa atat. Vor fi inlocuite de promovarea de tipul: Am scos un produs bestial, lasa-ne adresa ta si ti-l livram in cel mai scurt timp, foloseste-l si arata-l si prietenilor tai, spune-le ca il ai de la noi.

In prezent, corporatiile se bat aprig pentru a-si creste cotele de piata chiar si cu 0,1% , iar produsele incep din ce in ce mai mult sa semene unele cu altele. Ca un exemplu poate fi tratata piata televizoarelor LCD. Producatori precum Sony, Samsung sau LG, cumpara panourile LCD de la Sharp, pentru a se diferentia, au inventat tehnologii de procesare a imaginii proprii, cum este Bravia Engine, in cazul Sony, care face culorile sa arate mai vii. Decizia de a achizitiona un televizor LCD se imparte intre pret, calitatea imaginii, diagonala si design. Dar daca diferentele la aceste capitole, dintre toti acesti producatori se vor reduce pana la nesemnificativ, adica nu vor mai exista diferente notabile nici la pret, nici la calitate, nici la dimensiune si nici la design. Cum isi vor mai diferentia produsele? Si cum vor convinge oamenii sa aleaga produsul lor? Vor face asta doar daca, cel putin, te vor lasa sa il incerci o perioada.

Astfel de comportamente se poarta deja in relatia dintre corporatie si consumator. Cel mai la indemana exemplu este cel al blogarilor, care primesc la testat tot felul de gaget-uri, pe care le pot chiar pastra. Incepe sa isi faca prezenta comportamentul de care vorbeam mai sus: Iti dam produsul asta gratuit, spunele prietenilor tai ca il ai de la noi.

Momentan, aceasta politica se aplica in cazul liderilor de opinie, oamenii care pot influenta cu usurinta alti oameni. Vedetele au fost primele care au beneficiat de un asemenea tratament. Au devenit imaginea unei corporatii in schimbul unor beneficii, in general materiale. In viitor, toti vom accepta sa devenim imaginea unei corporatii pentru a obtine beneficii. Imi aduc aminte ca, in copilarie, ma contraziceam cu prietenii pe diferite teme, una dintre cele mai pregnante era: Care e cea mai buna masina?  BMW e mai buna, fiindca… ba nu, Audi e mai buna, fiindca… Pe atunci argumentele erau aproape inexistente si re referau la viteza maxima la care ajungea masina sau la felul in care arata. In viitor, aceste discutii in contradictoriu vor fi purtate de oameni care vor avea argumente, si implicit, vor avea una dintre cele doua marci de masini in garaj, primita gratuit de la producator pentru a o testa sau cadou.

Aceasta evolutie se va produce mai lent sau mai rapid, in functie de dinamica pietelor, fiindca pietele telecom sau internet evolueaza cu o viteza, iar piata productiei de autovehicule, de exemplu, evolueaza cu o alta viteza.

Aseara, am citit pe site-ul Ziarului Financiar ca Orange a imbunatatit o oferta lansata inca de acum 6 luni, care presupune distribuirea, la cerere, catre consumatori a unor cartele prepay, in mod gratuit. Daca in faza initiala a proiectului, cartele includea 10 minute si 10 sms-uri gratuite in retea, de ieri, ofertei i s-a adaugat si un bonus de 2 euro la activare. Se intampla exact ceea ce spuneam mai sus: Primesti beneficii gratuite doar pentru a face parte din grupul de utilizatori Orange, pentru a reprezenta imaginea lor si pentru a atrage in acest grup si prietenii tai. Calitatea de a deveni imagine a unei corporatii nu va mai fi rezervata doar vedetelor, in viitor, fiecare om va fi tratat ca o vedeta si se va face absolut orice este posibil pentru a atrage acel om de partea unui grup. Ofertele standardizate vor disparea, fiindca nimeni nu o sa vrea ce are si celalat, o sa vrea ceva mai bun. Gandirea de tipul: Vreau sa fiu exact ca nu stiu ce vedeta, o sa dispara si ea si o sa fie inlocuita de gandirea de tipul: Vreau sa fiu mai bun decat nu stiu ce vedeta.

Ramane o singura singura intrebare. Cum o sa aiba profit o companie daca o sa inceapa sa isi ofere produsele si serviciile gratuit? Bineinteles, nu stiu sa raspund la ea, dar vor gasi ele o modalitate. Marjele de profit oricum sunt in scadere si doar in scadere vor merge si de acum incolo. E suficient sa urmarim evolutia industriei telecom si internet. Fiind printre cele mai dinamice piete, ele, fara voie, creaza un precedent in lumea corporatista. Ofertele la telefonie si internet au explodat in ultimii ani si se investesc bani multi pentru a atrage cativa clienti. Numarul de minute gratuite oferite si ratele de transfer pe internet au crescut de cateva zeci de ori in doar cativa ani, in timp ce tarifele s-au pastrat la acelasi nivel sau chiar au scazut. Si nici nu mai vorbesc despre negocierile care se poarta la finalizarea perioadei contractuale, pentru a te pastra ca si client. Daca strambi din nas, iti arunca pe tava o oferta personalizata instantaneu.

Intorcandu-ma la oferta Orange, daca ei s-au gandit sa-i pluseze ofertei initiala inca un beneficiu, insermna ca isi pun mari sperante in acest proiect si sunt convins ca vor mai aparea decizii de plusare si pe viitor. Fiind constransi fie de pretentiile utilizatorilor, fie de copierea acestui tip de abordare si de ceilalti operatori, fie de ambele.

Viitorul suna, arata si se simte bine, ca sa parafrazez anteriorul slogan Orange.

Facand o sumara socoteala a zilelor mi-am dat seama ca ma pot duce maine la ambasada, asa ca azi am iesit sa rezolv niste chestii aici, in oras.

La banca erau 30 de oameni in fata mea si sa treaca timpul m-am apucat de desenat. Ma bantuie de la un timp imaginea unei femei uriase. Vad mereu  silueta ei masiva si asta am schitat acolo, asteptand.

Desi nu am apucat inca sa desenez, in avion, la venirea din Canada ma gandeam sa fac o pagina din carnetul de calatorii cu mere rosii cazand.

Dupa ce ies de la banca ma duc sa-mi incarc telefonul si trec prin dreptul unui anticariat. Ceva ma atrage acolo magnetic, desi la prima vedere nu ma tenta nimic. Apropiindu-ma, prima carte pe care o vad e asta…

Pe coperta viziunile mele, femeia uriasa are in spate un mar din care cad fructe rosii.

Am cumparat cartea. O stare de fericire pura m-a maturat ca un val. Mi-au dat lacrimile la gandul ca o sa ma opresc pe plaja din Baia o sa mananc inghetata mea preferata, cu caramel, si o sa ma uit la imaginile alea halucinante.

Asa am stat, direct pe nisip, la umbra zidului si am descoperit fabuloasa lume a lui Botero.

Accesez spatii ravasitoare. Poezia a trecut in prim plan si o recita toata lumea. Declansez ceva, nu stiu bine ce, dar nici nu vreau sa stiu. E bine asa in mirarea asta.

Intr-o intersectie niste baieti strangeau fonduri ca pompierii sa poata cumpara ambulante.

Am contribit cu drag, in schimb unul dintre ei mi-a spus ca sunt foarte frumoasa…

Pentru ca nimic nu e bun sau rau si pentru ca nimic nu se pierde ci se transforma mi-am facut o bijuterie noua dintr-una veche. Va fi tot cu mine asa cum a fost zilnic timp de 17 ani, dar altfel.

Botero ma obsedeaza. L-am luat sub brat si m-am dus la micul amfiteatru din gradina casei de guia. Tot acolo am scris textul asta in carnet. In timp ce scriam trece pe langa mine un domn, ma saluta, imi zambeste, apoi se intoarce ezitant si ma intreaba in engleza daca poate veni sa vorbim.

O sa ziceti acum ca am luat-o razna, dar zilele trecute ma gandeam la “Fisher king”, filmul cu Robin Williams. Mi-e martora Kitten, ei i-am spus.

Phillipe, domnul care a venit la mine, cand zambeste seamana izbitor cu Robin Williams, iar discutia noastra a fost ca idee cam despre ceea ce cuprinde legenda regelui pescar.

Viata e un miracol daca o privesti asa!

Noi n-o să mai ţinem unul la altul.
N-o să ne mai facă plăcere să ne vedem feţele, rasetul.
Mi-e asa de clar lucrul asta acum.

SE DISTRIBUIE GRATUIT ÎMPREUNĂ CU MINE,

M-am trezit azi dimineaţă în patul mult prea cald pentru o lume prea rece, în camera  tot cu 6 colţuri, îndreptate cum vor dânsele, colorate în pur sau uneori în lichid spermatic. Am atins covorul, dar el nu se trezise, încă dormea…marcat parcă de criza economică din 1929. Abia după ce am ajuns pe duşumeaua cu gust de ananas, abia atunci s-a trezit aparent la realitate, sau nu s-a trezit, doar a încetat să viseze parfumat în ireal, un ireal indubitabil.

Se auzea “Guide me home”. WTF?!  Freddie nu e în casă la mine, zisei eu, puteam ghici asta.  Am tresărit, ca la o aterizare perfectă a unui Tsukahara grupat. Mă cuprinsese spaima, dar continuam să păşesc, ce-i drept, cu paşii mai mici, scăldaţi parcă în nămol. Tot felul de întrebări fără nicio gară cu ce se petrecea îmi treceau prin minte. De ce era umbrela desfăcută ? De ce s-a rupt eticheta aceea ? Cheile de ce erau in uşă? şi tot aşa …  Oarecum de aşteptat, se auzea din ce în ce mai tare. Mi-am luat mâinile şi am atins clanţa cu unghiile mele netăiate, îmbibate în incandescenţă. Şi inevitabilul s-a produs, uşa de la marchiza de ciocolată deschizându-se.

Guide me back
Safely to my home
Where I belong…
Once more

Asta puteai asculta.

Jimmy…cel cu piciorul şchiop, se uita la mine. Îşi lipise botul de gresie şi se uita cu nişte ochii rugători, de zici că trăise foametea din ‘47.  “Ce-ai, Gimuc?”, încercai eu să fiu bun şi fals ca mătusă-mea, şi el nimic, chiar se lăsa în jos, făcându-mă să mă simt la fel de neimportant ca şi pasta din pixul albastrul cu care profa de biologie ţi-a pus ultima absenţă din acest an şcolar, evident într-o dată impară. Am întors şi eu capul, ce?..sunt mai prejos decât o lichea de câine…HA.

Am regăsit pe hol scrumiera lui Kurt, care îţi desfundă sinusurile, cu savoarea primitivă a tutunului său, fumat în vise, cu mulţi, mulţi ani în urmă. Şi muzica persista

Now the wind has lost my sail

Pantomima râdea de se strica în părul mamei tale, (păstrând limitele teatrului mut), se juca în pachetul de ţigări al tatălui tău, dansa kazacioc pe butoanele mp4-ului tău, abia cumpărat. Totul era evident, era mai clar decât un manual cu instrucţiuni de folosire ale unui aparat, pe care bineînţeles că nu le citeşte nimeni, toţi preferă să descopere singuri, la fel cum preferam şi eu să aflu odată ce se petrecea în casa mea, unde mă aflam sau ce vroiau de la mine. Cineva mă urmărea, din zodiac îmi  anticipa momentele când sunt antipatic, simţeam şi cum îmi număra pastilele de paracetamol rămase.

Dar nu ştiam de unde se auzea. Din bucătărie ? Ea nu părea interesată de mine, bucătăria vibra din nimic, ascunsă parcă pe bulevardul idealurilor, acolo, pe colţ. Să-i spună cineva că i-au căzut dioptriile şi gândacii au rămas acolo. Câââhhhh. YAACK. Vezi? Nu era nici ea.

Mă las bătut. Hai universule, nu mai căsca precum un dobitoc şi spune-mi, cine mă priveşte, ce vrea de la mine, să nu mă mai sufoce cu parfumul său bun de damă de companie de pe Champs-Élysées. Cine eeeeeeeee ? Ce eeee ? Şi totul se învârtea şi devenea mai negru şi mă simţeam lipsit de echilibru, ca pe nişte schele. Se auzea doar

Guide me back
Safely to my home
Once more

Vedeam căţeluşi care se joacă pe maxi-taxiuri, vedeam făraşul ce  strângea muştele bete care cădeau uşor, după ce mergeau pe sârmă. Până şi la tomberonul RER găsisem un zăvor. Cum aşaaa ? Perna mea avea lacăt. Cana de metal se deschidea doar dacă aveai o cheie. Sticla de Giusto Natura avea paratrăsnet. În metroul grădinii mele intrai doar la cravată, nu cu zgardă la gât, aia o lăsai pe cărămida de pe banca din curte. Nu mai aveam acces la nimic. Nici la cardul Visa al părinţilor părinţilor mei.

Am zis gataaa, nu mai suportam. Nici burlanul din curte nu mai suporta nimic şi începuse să zbiere ca un retardat mintal. TACI DRACU. N-am nevoie să-ţi aud vocea aia de râjniţă înfundată cu bomboane Bucuria. Şi burlanul tăcu.

Însă apoi m-am decis să deschid uşa de la baie. Era singurul loc unde nu intrasem, era ultima şansă să scap.  Şi vroiam să pătrund în baie, lăsând afară partuzele. Am intrat … VAI DE CAPUL MEU… Se auzea… da…da, hai toţi în cor

GUIDE ME HOOOOMEEEE

Şi presupun că nici măcar nu îţi imaginezi cine îmi cânta. Niciodată nu mai văzusem un lucru atât de ciudat. Era robinetul din baie, cel la care mă spăl eu pe dinţi, cel cu mai puţin păr pe picioare decât mine (muhahahahaha), cel cu obiceiuri atavice. Dar de ce îmi cânta? Şi şamponul de ce dansa periuţa mea de dinţi ?  S-au învăţat nenorociţii, parcă văd că îi găsesc diseară pe futelniţă. Sper doar să-mi păstrez pasta mea de dinţi obişnuită, să nu-mi creeze ei alta, dacă mă-nţelegeţi.

Vezi? Totul se lega ? Şi ochii lui Jimmy care doreau atenţie, grijă, compasiune, şi pantomima odată, patomima de două ori chiar…şi ea se integra în absolutul acesta. Ea…vroia să o duc acasă,…în inima mea, în inima fiecăruia, unde îi e locul. Îmi cânta, îmi cânta frumuşel ce-i drept, din robinetul meu de pe strada cu 4 carboni în plus, chiar acolo la numărul nouşpe. Era ea, pe care nimeni nu o înţelege, fără de care nu se poate face nimic, care e peste tot, care vine în al 5-lea anotimp, care te dereglează, te duce la demenţă, te face să te simţi în toate felurile posibile, cameleonul psihicului meu, cea pentru care comiţi atâtea clişee, cea care apare în vise şi miroase bine. Ea,

DRAGOSTEA

După citirea postului care urmează, foarte probabil impresia va fii: NARCISIST, aşa cum a fost şi a lui Lady după ce i l-am citit la telefon. Aşadar, un post scăldat în ego-centrism, deeespre mine se scrie cam aşa:

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la mine, mă întreb oare cât sunt de diferit de alţii. Sunt atât de complex, încât nici eu nu m-aş putea cunoaşte vreodată în totalitate, probabil aş fi un material de cercetare extraordinar pentru psihologi,  dar bineînţeles că nu mă vând aşa ieftin, prefer să mă las mai nedescoperit aşa, Misteriosul Andy.

Subconştientul meu este atât de dezvoltat şi apăsător, încât de foarte multe ori îşi depăşeşte limitele şi mă conduce, foarte des ce gândesc în subconştient se şi întâmplă în realitate şi are o influenţă colosală. Trebuie doar să vreau. Piticii după creier. Să accept să mă joc cu ei. Se nasc multe ciudăţenii din acestă colaborare cu “ei” şi această existenţă bilaterală a mea, implicându-l şi pe alter-ego-ul meu despre care v-am vorbit şi probabil o voi mai face, însă consider că nu acum este momentul să scriu despre asta.

Din perspectiva înfăţişării mele fizice, probabil nu sunt chiar atât de diferit. Am părul negru şi creţ, ochii căprui spre negru, înălţimea cam…1,78 nu ştiu sigur, greutatea… (cred că am cântarul prost) cam 63 kg, sunt mai închis la culoare (melanină de milioane ) şi nu, nu sunt ţigan, sunt doar italian la origine [şi nu, nu ştiu italiana].

Sunt uşor, foarte uşor de reţinut. De aceea nu aş putea lucra niciodată la Securitate. De exemplu să îmi zică o vânzătoare: “a, tu eşti băiatul care a venit acum 2 săptămâni după tricoul acela, să ştii că nu am adus mărimea ta.”

Nu îmi plac copiile la xerox. De nicio culoare. Dacă eu am ceva, să mai văd şi pe altcineva nu îmi pică bine. Sau dacă scriu ceva, a doua zi să văd pe alt blog sau plm..înţelegeţi. Cum nu îmi place când se fură melodii, mişcări scenice, idei, etc la aşa zişii cântăreţi.

Sunt unele persoane care se bucură de o faimă, interes din partea oamenilor extraordinar şi asta numai pentru că au bani, freză “grâu de Sfânul Andrei”, ştii tu, deaia într-o parte, de “cloob”; tricouri dealea naşparlii cu un D&G eventual, catarame cât un tablou de Nicolae Grigorescu, adidaşi argintii sau aurii, în orice caz, ceva şucar de zici că i-au luat foc picioarele şi o şapcă deaia cu muult sclipici şi care luminează ca un semafor în luminile nopţii de parcă că s-a mutat Luna Parc în capul lui.

Cu mine poţi vorbi în toate modurile, mă poţi cunoaşte de oriunde, mă poţi vedea ca: patinator, fotograf, scriitor – blogger ( oo daaa ), olimpic naţional la mate, chimie, prietenul de o viaţă, vecin, coleg, cunoştinţă, iubit (dar să-mi zici şi mie cine eşti, dragă cititoare), prieten cel mai bun, frate (ce frumos :|), mister pedagogic )) , un om de pe stradă, autorul acestui post.

Eu sunt eu. Tu nu îmi cunoşti multe părţi frumoase, şi nu ştiu când o vei face. Să ştii că tu nu mă vei schimba niciodată. Nu eşti în măsură. Nu mă înţelegi şi nu mă vei înţelege vreodată.

Zodia care sunt imi permite să vorbesc atâtea. Sunt atât de mândru de zodia mea. Este cu siguranţă cea mai bună zodie! Suntem nişte persoane romantice, aşa că, dacă un leu apucă să te iubească şi să îţi arate părţile lui frumoase, fii sigură că vei fi fascinată şi te vei simţi ca cea mai iubită dintre pământeni. Leii sunt şi nişte prieteni adevăraţi, loiali, ţin mult să nu fie singuri, suntem persoane corecte dornice mereu să fie pe locul 1 pe orice plan. Orgolioşi. Egocentrişti. Narcisişti. Geloşi pot spune. Să nu uităm că persoanele născute sub semnul zodiei leu sunt cele mai reuşite exemplare ale umanităţii (asta e luată de pe un zodiac).

Să mai spun despre mine că sunt sincer, foarte sincer…şi corect. Nu îmi place minciuna. Dar evident, există momente în care nu ai ce face şi trebuie să minţi frumos şi când mint, ştiu să mint, poate că şi credibilitatea de care dau dovadă nu mă dă de gol ca şi când aş minţi. Nu îmi plac deloc nedreptăţile, nu le suport. Poţi avea încredere în mine.

Sunt o persoană realistă, însă am voie să visez. Am idealuri pe care, chiar dacă nu le conturez exact, ele există şi probabil cândva le voi atinge. Deobicei când îmi doresc ceva, mi se îndeplineşte . Thanks God !

Evident că nu sunt mereu după un tipar. Eu nu am limite. Nu poţi zice: ăsta face 7 secunde la 50 m sau ăsta nu bea mai mult de 2 beri sau ăsta n-o duce pe aia pe futelniţă. Sunt extrem de imprevizibil. Dar extrem. Şi mai ales când nu mă cunoşti. Mai zic: hai, suntem prieteni, stăm împreună mult timp, drecu, anticipezi şi tu. Şi aici nu vorbim de Panarama, care e o excepţie, sa anticipezi mai tot. Noi suntem gemeni. Dar aşa ca fapt divers, ţi-am spus . Sunt şi omul bun, serios dar şi caterincos şi ironic. Probabil aş fi mai apreciat dacă aş fi mai tot timpul caterincos că sunt doar cu anumite persoane. Dar ăsta sunt eu. Nu îţi convine…asta e. Eu consider că te poţi înţelege cu orice persoană, adică şi dacă te urăşte şi dacă nu ştiu, poţi fi într-un fel în care să vorbeşti cu ea. Nu îmi place să am duşmani şi lume care nu mă suportă, îmi pare rău. Dar nu poţi fi plăcut de toată lumea . Gusturile nu se discută, aproape niciodată. Şi să nu uităm că too much love will kill you .

Am o ciudăţenie interioară. Eu mă simt bine când îmi dau drumul la logoreea-mi specifică şi cred că şi cei din jur, mai naşpa e când sunt mutălău. Dar toţi avem şi zile bune şi zile rele. Dar tu, dacă mă placi, ar trebui să mă placi aşa cum sunt: cu părul mare sau chel, bronzat sau alb ca varul, prieten cu Xulescu sau cu Cutărică.

Uneori mă gândesc ce ar mai fi putut Dumnezeu să îmi dea şi nu mi-a dat. Fără mişto. Îi mulţumesc mult, de fapt nu cred că există cuvinte îndeajuns de mari să îi mulţumesc! Consider că mi-a dat din absolut fiecare lucru câte puţin, şi evident din unele mai mult, respectând bineînţeles legea compensaţiei.

Şi tot nu este bine, de fapt sunt şi mofturos, caut femeia perfectă, idealul meu suprem. Şi nu o voi găsi. Dar să mă găsească ele, ea pe mine. Şi asta se pare că nu se întâmplă, de aceea mă gândeam odată că poate era mai bine să fiu altfel, să nu mai văd lumea cum o văd eu, să fiu mai limitat mintal, să fiu mai cocalar, să fiu la fel ca marea de oameni, să intr-un în clubul : “azi purtăm freza spre dreapta”, să joc fotbal bine, să dau flegme dealea naşpa, să fiu mai nesimţit, să îmi bag mai uşor pula în orice, să nu îmi mai pese de orice prieten, orice fată, să nu mai văd atâtea lucruri care pentru alţii sunt de-a dreptul invizibile, să îmi pară viaţa roz, ca într-o reclamă stereotipică la detergent şi să nu mai văd greutăţile. Aşa probabil m-aş fi mulţumit să mă combin cu orice persoană care nu este barbat, doar să deţină ţâţe şi neoaşcă. M-aş fi combinat cu prima piţipoancă cu platforme tricouri roz, fond de ten şi chestii, mi s-ar fi părut ok şi probabil în seara în care m-aş fi combinat aş fi pus imediat la status: TE IUBESC. Poate era mai bine, că la urma urmei şi ei şi noi, avem doar o viaţă şi chiar nu ştii a cui este mai lungă şi contează să ţi-o trăieşti. Da, dar e vorba aia, mai bine să trăiesc cu cinste decât să mor de ruşine. Să mor leu, nu câine. Mie nu îmi e frică de nimeni în afară de Dumnezeu. Eu consider că noi oameni suntem toţi la fel. Cu toate că (aşa cum zicea cineva): Toţi suntem egali, dar unii mai egali decât ceilalţi.

Aşa dar, cine sunt eu? Sunt cel după messenger? Patinatorul ăla ? Sau fotograful ? Sau poate niciunul din acestea. Eu sunt un băiat de aproape şaisprezece ani, lipsit de orice urmă de punctualitate, locuitor al Buzăului, cu personalităţi diferite, în momente diferite – dar sunt ale mele, care refuză să se maturizeze. Probabil vei mai auzi de mine…

Încep acest post prin a le mulţumi cititorilor activi ai blog-ului meu. Mereu îmi face plăcere şi uneori sunt şi surprins să văd câte vizualizări are blog-ul meu (la ora actuală are 1124). Încă odată merci fain.

Aşadar…m-am aşezat aici, între 2 pescari, chiar aici, ştii tu unde, spre far. Sunt oarecum confuz, neştiind exact despre ce să scriu; dar cum ideile vin pe moment, pretenaş, nicidecum nu mi le planific de acasă ca pe o zi plictisitoare de şcoală, aştept. Să scriu despre femeia aceea în vârstă care tocmai a trecut prin spatele meu? Despre mare? Sau despre cât de penibil este omul acela care încearcă să-şi bronzeze curul, bătătorit de vreme şi nu numai.

Un nor tocmai îşi făcu apariţia sfios, fiind ca o perdea în calea mingiei de foc, care ardeee, cum nici tu nu îţi poţi imagina. În dreapta mea, tot pe bordură, se poate observa un lemn, lemn de la o vată de zahăr, mâncată probabil astăzi, simţindu-se o atingere ce nu demult a încetat să acţioneze. E un lemn, un băţ, e ca un tubuleţ, aşezat pe imperfecţiunile dure ale scărilor din asfalt. Se pot distinge pe el urme de vată (de zahăr, evident, că doar nu l-o fi folosit în caz de disperare extremă).

Datorită unghiul pe care îl face soarele cu partea superioară a băţului, se anticipează oarecum prezenţa unei umbre generoase, mai mari decât lăţimea lui.

Fiecare lucru are o parte bună şi o parte rea. O jumătate plină şi o jumătate goală. Trebuie să ştii pe care vrei să o priveşti. Umbra este reprezentarea fizică a alter-ego-ului fiecărui obiect, fiinţe, nor, munte. Majoritatea alter-ego-urilor sunt rele. Pentru că mereu, inevitabil, vor fi complexate -  mai mult sau mai puţin – de ideea că ele sunt “în umbra ta” şi asiduă să îţi ia locul. Umbra este o figură plană. Silueta umbrei tale, de multe ori ţi-ai invidat-o. Zi că nu-i aşa. Alter-ego-urile sunt conştiente că existenţa lor fizică este un ideal irealizabil în viaţa aceasta, în lumea aceasta. Doar prin bunăvoinţa noastră sau în momente de cădere, slăbire psihică preiau conducerea. Şi le dai şi lor puţină libertate, în momentele lor de dominaţie, să trăiască puţin viaţa prin voi, în acele momente când nu eşti tu.

De fapt, până şi psihicul tău este dublu, fiecare dintre noi având un alter-ego (alt-eu) şi nu..nu este un prieten imaginar sau ceva în genul. El face parte din tine vrând, nevrând; se naşte odată cu tine. Şi aici vorbim de alter ego incorporat cum ar veni, nu de unul pe care te uimeşte că îl găseşti. Ăia consider că sunt alte tipuri. Cum vorbeam odată cu Gioze : toate părţile corpului sunt gemene, cu o singură excepţie. Când spun gemene, mă refer că au un corespondent exact la fel, perechi, dubluri: mâinile, corpul, picioarele, ochii, nasul poate fi împărţit în cele 2 nări, buzele, până şi degetul mare de la piciorul stâng are corespondent pe degetul mare de la piciorul drept. Şi tot aşa că vorbim de simetrie, paradoxal, dacă ar fi să tăiem corpul uman în 2 părţi simetrice, cu siguranţă ar trece prin exceptia despre care am specificat. Această excepţie se numeşte BURICUL. El nu poate fi împărţit în 2 părţi egale, pentru că nu este la fel, prin buric trece axa de simetrie, şi proporţiile lui Da Vinci din De Divina Proportione au ca obiect cheie tot buricul (ştii cercul acela cu omul în ea pe care cu siguranţă l-ai măzgălit pe cartea de logică accentuându-i bărbăţia).

Aparent, nu are pereche, dar să ştiţi, surprinzător, că şi el are. Bine, e drept că este un imaginară. Cunoaşteţi foarte bine utilitatea în corpul nostru a buricului. Prin intermediul lui te-ai hrănit cu mă-ta în cele 9 luni din perioada aceea critică a preexistenţei tale: să te naşti, să nu te naşti. Şi dezastrul s-a produs şi iată-te astăzi citindu-mi consemnările de turist mangaliot, singur pe plajă, meditând asupra căcatului şi scriind asta.

Proiecţia corporală a ta, să ştii că este legată de tine prin buric. Da, ascultă la mine . Al doilea buric al tău este al alter egoului tău, prin care îl hrăneşti, ai grijă de el ca şi de tine. Vezi, faci un lucru bun, ar trebui să-i spui preotului la spovedanie. “Ai grijă de aproapele tău!”. El te ajută, el te încurcă; tot felul.

Oricum, în postul acesta densitate cuvântului ALTER EGO este foarte mare şi, şiii în orice lucru există lucruri bune şi lucruri rele. Şi în acest post. Şi în mine. Dar şi în câştigarea unui bilet la loto. Nu ştiu ce ai înţeles sau vei înţelege vreodată din postul acesta.

În orice caz, NUMELE MEU ESTE ANDREI …

Dupa o viata petrecuta in acelasi mediu esti indoctrinat.Ai momente cand vrei sa schimbi ceva,sa adaugi,sa te lipsesti,dar vechiile gandiri sunt acolo, in subsolul mintii tale.Oamenii se schimba cateodata,cateodata traiesc incat nu au ce sa schimbe,iar in Romania sunt cateva lucruri care nu s-au putut schimba,si se vad.

Daca e sa luam istoria romanilor de la al doilea razboi mondial incoace ce putem spune? Regimul comunism s-a facut simtit , ba chiar mai mult decat era necesar iar repercursiuni exista si acum. Acea gandire inapoiata de “servire ca la botul calului” abia acum se risipeste,cand se vad nevoile si nu ai cu ce sa le astupi. Acea gandire de infractionalitate minora libera,de orizont ingust,de ceva ce au toti in comun a ramas tiparita asupra multor oameni ce traiesc in aceasta tara. Nu poti , cateodata este imposibil sa schimbi un mod de viata care in trecut parea perfect chiar si cu marile lipsuri pe care le prezenta in comparatie cu Occidentul.

M-am nascut in perioada de tranziti de dupa 89 , anii 90 dupa spusele oamenilor politici. Nu stiu de ce am aceasta impresie dar mi se pare ca nici acum nu s-a terminat. De cand am inceput sa-mi dezvolt o logica a actiunilor se pare ca in conducerea tarii nu prea mai exista asa ceva. Din 90 si pana acum aceleasi fete peste tot. Aceiasi oameni venerati in trecut care inca fac furori in randurile politice din tara.Au trecut 20 de ani, nu indeajuns de mult pentru a inlatura urmele unui fost regim.Toti oamenii ce au peste 35 de ani idolatrizeaza in continuare aceleasi fete,aceleasi asa-zise personalitati.Noua generatie poate , dar nu vrea. O ecuatie des intalnita in acest stat. Nu mai vezi nimic nou la TV, vin alegeri aceiasi oameni. Vin altii tineri ,nu ii stie nimeni, nu ii voteaza. Ca in Romania, te stiu sunt cu tine, nu pa si la gara!

Pana si cei nascuti in 90 au o urma de gandire din fostul regim.Nu condamn comunismul, pentru ca in unele tari a dat roade, cum si la noi a avut perioade de glorie.De exemplu China este cel mai puternic stat ce sustine acest regim.Ganditi-va logic, la 3 miliadre de oameni cate partide politice ai,daca noi la 23  de Milioane avem aproape 20?Ar fi haos.

Comunismul a fost bun in perioada de dupa razboi,deoarece a adus niste inovatii pentru acea vreme,lucruri pe care taranul roman nu si le imaginase niciodata.Dar cu timpul au ramas aceleasi. Aceleasi lucruri rudimentare ” destule”.Timpurile au avansat dar tehnologia a ramas in loc. Industria nu producea decat acele lucruri strict necesare , grele care nu mai puteau fi date spre export. Nu mai exista economie de piata! Asta a dus la prabusirea acestui regim.

Asa-zisa democratie din ziua de azi pare ca se duce spre mai bine.Doar pare.Mai apar pe ici pe colo,cateva idei,cativa oameni capabili,tineri si increzatori.Dar nici o sansa.
Nu se ia in seama de nimic in ziua de azi , si eu acum cred ca incalc 10 legi doar ca sunt treaz la aceasta ora.Legi scrise sau nescrise.Toti incercam sa dam impresia de buna-stare,de evolutie,dar tot la fel ramanem.Aceiasi oameni ce nu fac fata noilor cereri , dar care totusi incearca. Un singur lucru bun a mai ramas, indrazneala,restul lipsa.Gandirea inapoiata naste conflicte intre generatii,conflicte ce degenereaza.

Eu nu pot sa spun ca fac parte din nici o “masa”.Pot spune ca vreau sa atrag atentia, sa trezesc.Acum ramane de vazut ce si pe cine.Mult noroc,Savu.

nu

nu sunt ca ceilalţi. nu sunt şmecher. nu sunt bazat. nu am frează de cocalar. nu ascult manele. nu îmi place culoarea roz, D&G-ul, mărcile recunoscute internaţional (şi nu numai), nu mă rup cu prima piţipoancă ordinară. nu am bani. nu sunt tare. nu sunt şucar. nu sunt haladit. nu sunt cool. nu sunt frumos. nu am părul lins. nu sunt la fel ca tine. nu o să mă uiţi dacă mă vezi.  nu am in playlist guţă & stuff. nu am poze cu telefonul mobil. nu fac poze în oglindă.  nu îl cunosc pe sicilianu. nu îmi pasă de tine. nu o să mă cunoşti niciodată.

deci. nu o să-ţi fie bine cu mine. nu avem puncte comune. lasă-mă în pace.

nu
să ştii că ţi s-a părut.

eu am şaptişpe.

exact atâţi.

de fapt

până şi eu te mint.

da, nici eu nu am

şi nici omul acela blond, cu pantofi negrii-

nici el

şi nici femeia aceea cu părul de foc

da

Te-ai gândit vreodată cât de naşpa eşti ? Te-ai gândit vreodată cât de prost eşti ? Te-ai gândit vreodată cât de urât eşti ?

Vezi … sunt sigur că ai facut-o, toţi am facut-o. Mereu aşteptam laude, vorbe dealea venite ca să fie, lucruri spuse cu o falsitate remarcabilă , chiar.  Adică te-ai mulţumit doar cu lauda şi aprecierile unor oameni la fel de naşparlii ca şi tine sau care au un interes vis-a-vis de tine şi îţi spun asta doar ca să te simţi bine. Tu chiar nu îţi dai seama, retardatule ?

Se zice că fiecare mamă spune despre fiul ei că este cel mai frumos din lume. Da…măcar mă-ta să zică asta, ca deeh, esti făcut din ea, şi semănaţi…şi practic tot pe ea se laudă. (ce curvă). Sper că deja ţi-ai pus problema că poate maică-ta mai bine se căca, decât te făcea pe tine. Dacă nu ţi-ai pus-o încă (problema, mă) , nu e timpul trecut.

Gândeşte-te. Toţi avem părţi bune şi părţi rele, după cum le ascundem sau le facem să domine, asta depinde numai de noi. Bine, de Dumnezeu că el ne-a creat, el ne-a dat atuurile, defectele , şi noi a trebuit să le păstrăm, sau..din contră…să le distrugem . Fiecare suntem frumoşi în felul nostru. Învaţă să îi apreciezi pe cei din jur pentru ce sunt, fac mai bine. Şi gândesşte-te că şi ei au un punct slab, chiar dacă prin ceea ce fac, reuşesc să acopere atât de mult, încă tind să pară perfecţi. Nimeni nu este perfect, însă există momente în care suntem foarte aproape să atingem perfecţiunea, mai mult..sau mai puţin.

Aminteşte-ţi că un prieten de-al tău nu ţi-a zis niciodată în faţă ce nas mare ai. Şi nici nu a râs de tine, când nu ţi-a reuşit cu prima pizdă.

Ştiu, se întâmplă să mai râzi de cineva, da..e inevitabil, să găseşti ceva aiurea la acea persoană. Bine…comentează şi râzi atunci, că de aceea o faci. Ca să râzi, din divertisment…pentru a părea tare, pentru a părea de gaşcă şi să fi acceptat mai bine de cei din jur. (veeezi, uite cum îţi ascunzi defectele, acoperindu-le cu altceva) . Dar nu-i face rău, gândeşte-te că ai putea să fi în locul lui, băi cap de sfeclă. Nu-l face să se simtă şi mai prost. Crezi că el nu e conştient şi complexat deja, de ce nu are el şi tu ai? Să ştii că Dumnezeu nu e incorect, şi celor care le-a dat din naştere le ia…şi celor care nu le-a dat din naştere le dă pe parcurs. Însă noi ar trebui să păstrăm acest echilibru (egalitate) , mai bine.

Sunt momente diferite în viaţa unui om, momente când ai chef să faci ceva şi momente când nu ai chef de nimic. Uneori poţi părea vorbăreţ, uneori tăcut. Uneori spui numai prostii şi eşti timid. Uneori eşti îndrăzneţ. Depinde. Nu judeca un om după un cuvânt pe care îl spune, o poză, cu cine a ieşit nu ştiu când. Există oameni şi oameni: unii chiar rataţi, invidioşi, proşti, retardaţi, care par să aibă toate defectele din lume şi care mă fac să dau dracului tot ce am scris mai sus , sunt atat de enervanţi încât parcă toată teoria de mai sus cu simţitul prost şi etc, pare să pice. Nu, să încercăm să o păstrăm.  Aşa…şi oameni care sunt buni şi nu ştiu, ok . Şi nu sunt acceptaţi aşa mult pentru că nu sunt cool şi nu au frează de cocalar sau pur şi simplu, nu se bagă, stau în banca lor. Nu ştiu. Mi-e atât de scârbă de unele persoane. Ştii ce e naşpa…tu încerci să le laşi în pace, dându-ţi seama cât de făcuţi pentru alocaţie sunt, şi ei tot continuă, cum să nu începi să îi injuri de toţi morţii ? Şi când vezi că radiază nu ştiu câţi în jurul lui şi se poartă frumos cu câte un prost doar pentru că are tacsu bani şi se dă şmecher şi el nu îşi dă seama. Nu înţelege nimiiiiiiic. Nu înţelege că totul e relativ. Nu înţelege că el e un căcat, o scursură a societăţii, şi că ăia stau cu el doar pentru bani. Şi că el e prost. Şi e şi urât. Şi presupun că şi cocalar. Mi-ar fi jenă să mă nasc într-o aşa lume. Şi totuşi, am făcut-o.

ŢINE MINTE. Apreciază-ţi prietenii, pe cei care te respectă. Nu mai încercă să pari ceea ce nu eşti doar pentru a fi tare. Fiecare suntem unici. Nu mai vreau dubluri. Încearcă să fi mai bun.

Îţi mulţumesc pentru timpul acordat lecturării acestui post şi îmi pare rău că ţi-am spulberat aşteptările şi că te-am dezamăgit că nu te-am pupat în cur şi nu ţi-am spus cât de mumos şi şucar eşti.

N-a fost decât ce-a trebuit să fie,
Şi, dac-a fost cu-adevărat ceva,
N-a fost decât un strop de veşnicie
Desprins dintr-un meschin “et caetera!”…

Load up on guns bring your friends it’s fun to lose

Jessie e gravidă. LadY G mi-a plătit sucul în Rustic. Libelula e o proastă.. Andrei face pipi..Tu eşti atât de naşpa..Liviu a fost afară…Poetul K ejaculează…Pisică e singură…Cărămizile au ajuns deasupra tablei după casă o.O … Boss somnolent … Ascult Billie Jean…Să nu râdem de Lumpă…Pe papagalul meu îl cheamă Coco, iar pe celălalt,…cum ziceai că te cheama ?

Totul are un început. Orice începe cu ceva – coadă de la pâine, listele cu înscrieri la liceu, melodia “Radio Ga-Ga”, primul 10 la fizică, prima noapte de dragoste, până şi acest paragraf, care începe prin cuvântul – totul , sper că am accentuat destul şi aţi înţeles cam unde bat. Da mă, e prima oară când scriu pe blog, este primul meu post, dar cred că v-aţi dat seamă după titlul, intitulat că orice dude în lipsă de imaginaţie – prima oară. Ce banal.

Da, ce să scriu, stii…e aiurea dacă te gândeşti că scrii doar pentru voi, voi…niste şacali, staţi cu ochii în 4, pregătiţi pentru a-mi tăia capul la fiecare greşeală de exprimare/tastare, limbaj banal , non sens, lipsă de talent, pentru că da, nu am talent la scris, nu scriu frumos [nici la propriu, nici la figurat]. Dar nu îmi păsa, nu mi-am făcut blog-ul pentru a fi ‘cul’, iar cine mă cunoaşte cu adevărat, ştie cum sunt. Nu am nevoie să mă cunoşti după blog/hi5/messenger, de fapt, până la urmă mi-ar face plăcere. [uite, mă contrazic] ; dar acum pe bune, îmi place să cunosc lume. Eu scriu aici, pentru mine, să mă amuz peste câţiva ani de cum eram, ce naiv, sau cine ştie. [mai găsisem acum ceva timp nişte e-mail-uri de mai demult şi am cam râs].

Ce aş putea să spun despre mine. Acum, când îţi scriu acest post, din anul mântuirii 2009 , am încă 15 ani`.  Pe stradă, sigur mă remarci : adică până şi tu o să te aflii printre acei oameni care după ce mă văd: “ce păr mare are ala” sau mai simplu “ce păr are ala” sau, chiar să îmi sugerezi un “tunde-te”. Nu-mi păsa ! Eu nu aş putea să mă caracterizez, asta să o faci tu.  O să îţi mai scriu, dragă prietene !

“FII BUN, FĂ BINE ! “