Chiar mă deranjează atenţia care i se dă acestui profesoraş de istorie de la Tulcea, pe numele său Crin Antonescu. Măcar nea Traian avea o meserie – era Căpitan de vas, om încercat pe valurile oceanelor lumii… Ce este Crin? O paiaţă a celor care strigau ca nişte descreieraţi JOS ILIESCU în Bucureştii imunzi ai anilor ‘90… Iar propunerea Sasului Klaus Johannis mi se pare strigătoare la Cer şi jignitoare pentru mine ca Român în Ţara Românească. Dacă ajunge Sasul Prim Ministru, repudiez ideologic alianţa socio-liberală…

De unde şi până unde a ajuns Crinache Arbiter Elegantiarum în politikia dâmboviţeană?! Voi credeţi că poate Crinul să dicteze ce şi cum pot vota cei care i-au acordat încrederea în turul 1? Mai degrabă dreapta liberală va vota Traian Băsescu, care a înfierat cu mânie proletară comunismul pe vremea celebrului Tismeniţki…

Eu cred că Domnul Crin este victima răzbunării Grecului Tăriceanu… Călin nu l-a iertat niciodată pe acest impostor că i-a luat locul care i se cuvenea, prin Naştere, Tradiţie, Nobleţe, Educaţie şi Prestanţă – acela de Lider al Opoziţiei Autentice de Dreapta. Cred că l-a pus la înaintare în cadrul acestei alianţe stânga-dreapta PSD-PNL, pentru al compromite în ochii dreptacilor autentici şi a pregăti debarcarea lui în maxim 6 luni… Istoria va dovedi dacă am sau nu dreptate.

Nu întinează oare Crin idealurile Dreptei aliându-se cu urmaşii ideologici lui Ion Iliescu?

S-ar putea ca Românii să nu fie chiar atât de naivi cum ar dori Crin şi să respingă ideea străină a unui Prim Ministru sas şi să voteze pentru Traian Băsescu în mare număr în Turul Doi…

Un Prim Ministru minoritar! O greşeală de imagine pe care un Strateg Desăvârşit ca Ion Iliescu sau un Genial Bărbat de Stat ca Adrian Năstase nu şi-ar fi permis-o! Cred că Mircea Geoană se află în aceeaşi poziţie în PSD ca şi Crin în PNL – şi după ce vor pierde alegerile vom vedea cine conduce cu adevărat şi PSD-ul şi PNL-ul, pentru că aceştia doi sunt doar imagini ale Puterii, nu substanţa ei, neavând cum să fie, din punct de vedere ontologic, în primul rând.

O dedicaţie pentru Clasa Politică Românească –  Las Mañanitas, i. e. Mica Diminineaţă, The Little Morning… un fel de La Mulţi Ani mexiacan!

Impresii la cald… Am ascultat-o la radio, în maşină… Am fost văduvit deci de contactul vizual cu fizionomia candidaţilor, care ar fi fost foarte instructiv şi lămuritor.

Impresia mea este că s-a detaşat Mircea Geoană, prin maturitate, calm şi discurs echilibrat. Băsescu era vizibil obosit, încremenit în proiectul câştigător din 2004 şi în amintiri senile din Vechea Constanţă – “la Revoluţie şi mineriadă mă uitam la televizor în Constanţa… am botezat copilul secundului meu Ionescu, copil crescut în religia musulmană…” Penibil! După ce i-a pus la punct pe armeni, acum vrea să-i radicalizeze şi pe musulmani!

De fapt şi Crin este dobrogean de-al nostru, Băsescul şi-a găsit naşul în persoana lui Crin. Spontan, fermecător, lipsit de inhibiţii diplomatice precum Geoană Gură-de-Aur, Crin m-a cucerit! Cu toate astea nu pot vota cu Antonescu din trei motive:

1. Mă supun Voinţei lui Ion Iliescu. Sunt un soldat disciplinat al PSD-ului şi respect Voinţa Preşedintelui de Onoare al Partidului.

2. Sunt de stânga, sufleteşte. Nu voi putea vota nicicând un candidat de dreapta, care face caz de clişeele fumate anti-comuniste ale anilor ‘90, anii de dezastru economic pentru Ţară.

3. Crin nu este suficient de matur ca şi gândire pentru a putea fi Preşedinte. Este un bun vorbitor, dar cam atât. Nu are substanţă a gândirii, precum Mircea Geoană care este Jurist. Şi Diplomat. Deşi sunt de-o seamă, Mircea Geoană este mult mai matur şi versat decât Crin.

Voi vota Mircea Geoană fără entuziasm, am mai spus-o. Fără entuziasm juvenil – mai degrabă din Datorie Matură.

Are dreptate Mircea Geoană şi în ce priveşte Biserica. Serios, mi-a plăcut că a citat din Sf. Ioan Gură de Aur. Avem noi Sfântul Ioan la PSD… dar a fost simpatic oricum! E adevărat că slujitorii Bisericii trebuie plătiţi de Stat, să fie asimilaţi serviciului public, nu să stea la mâna prostului ca acum!

Traian Băsescu şi-a pierdut şarmul, a devenit osificat, rigid… Era mai simpatic când hăhăia şi era degajat, marinăreşte… a devenit prea “Prezident”, prea stiff, nu mai are acea convivialitate, acel savoir vivre care l-a consacrat…

Pe de altă parte, Mircea a devenit mistic, am mai spus-o… Patriarhul Daniel rules, de acord, doar este ecumenic şi tolerant, but John Chrysostom is even better. Though he was a wild Anti-Semite…

Chestia cu atacul la Cumnatul Costea a fost chiar josnică, Crin, ai pierdut mult cu asta. Felicitări, Mircea Geoană pentru eleganţă!

Crin practică o hermeneutică a Constituţiei apropiată de o hermeneutică a Bibliei, ceea ce mi se pare… întemeietor!

Dacă aş fi fost neutru, aş fi oscilat între Geoană şi Crin, dar aşa, votez M. G., adică mă votez pe mine! O seară bună şi un weekend eclairissant!

L-am văzut câteva minute pe Realitatea TV perorând. Omul are logos şi nu este prost. Aşa oameni ne-ar trebui… purtători de cuvânt ne-ruşinaţi, adică lipsiţi de simţul ruşinii, care ne inhibă…

Da, la Ora de foc… Sclavul lui Vântu, Adrian Ursu i-a şi tăiat microfonul, lui şi tovarăşului Guşă…

Are logos, are dialectică, păcat doar că este în tabăra lui Băsescu dar asta se poate schimba oricând, nu este asta o problemă. Un model de tânăr politician de succes! Regret că PSD-ul nu are un Boureanu… Ponta e fad, Bănicioiu inexistent… Dar probabil că nici nu îl avea prea curând, deoarece stânga inhibă spiritul de iniţiativă, de afaceri, în numele unui populism prost-înţeles. La PSD ca retorică domină Ion Iliescu. Fără el Partidul s-ar duce de râpă în doi timpi şi trei mişcări.

Da, dezbaterea Băsescu-Antonescu, în această ordine, deoarece, pe lângă faptul că este mai matur, Băsescu este (încă!) Preşedintele României… Am fost dezamăgit, vă spun sincer…

În primul rând, felicitări lui Mircea Geoană că nu s-a coborât la nivelul acestui circ politicianist! Nu ar fi avut, dealtfel, nici un interes.

Probleme mărunte, de alcov, cu privire la femeile din viaţa candidaţilor… Doamnele îi supravegheau cu un ochi atent din spate, ca la ţară… Penibil, într-un cuvânt! Măcar Ion Iliescu nu s-a afişat cu Doamna Nina peste tot! Încă o dată, vreau să evidenţiez caracterul urban, european al lui Ion Iliescu. Ceea ce este valabil şi în cazul lui Adrian Năstase, dacă mai era nevoie să o menţionez.

E clar, voi vota cu Mircea Geoană… Votez cu M. G. fără entuziasm, dar fiind conştient că este răul cel mai mic în momentul de faţă, un Preşedinte Diplomat, care poate că a învăţat ceva de la Ion Iliescu şi Adrian Năstase. Dacă nu a învăţat, cu atât mai rău pentru Ţară şi cu atât mai rău pentru el.

Deşi, sufleteşte, aş fi votat cu Doctorul, dar sunt conştient că hidra portocalie nu poate fi învinsă fără un aparat de Partid eficient în spate…

Vreau să fiu obiectiv ca un Istoric al Culturii ce mă aflu, mai ales că păşesc pe un teren minat. Minat de subiectivisme în primul rând şi de parti-pris-uri ideologice. Chiar cred în Adevăr, în cel Istoric, în cazul de faţă.

Vineri se va lansa un foarte intersesant volum la Fundaţia Titulescu, despre Primăvara de la Praga. Voi încerca, Inshallah, să fiu prezent la intersantul eveniment cultural şi uman.
O întrebare firească s-a născut în mintea mea, citind anunţul cu privire la lansarea volumului pe blogul Domnului Adrian Năstase. I-am adresat-o domniei sale şi mi-a răspuns, firesc. Consemnez schimbul de replici şi aici, pentru o mai bună mărturie viitoare. Ştiu, sunt un naiv, dar cred în Istorie şi în Progres.

Mihnea Georgescu spune:
noiembrie 11, 2009 la 8:43 pm

Circulă o poveste pe bloguri… E adevărat că, într-un moment de supărare pe cehi, care nu doreau să ne primească în UE, le-aţi fi transmis pe canale oculte ideea că regretaţi că Nicolae Ceauşescu nu i-a invadat în ‘68? Am citit ceva pe bloguri în sensul ăsta, ca despre o scăpare la mânie, pentru că cehii nu se susţineau Interesul Naţional…

nastase spune:
noiembrie 11, 2009 la 11:02 pm

Mihnea Georgescu,

Ceva este adevarat. La o intalnire cu presedintele Havel, i-am spus ca, in mod paradoxal, faptul ca Romania nu a participat la invadarea Cehoslovaciei a intarit pozitia internationala a lui Nicolae Ceausescu, ceea ce i-a permis sa consolideze dictatura interna. Din acest motiv, in timp ce tarile care participasera la operatiunea din 1968 – Polonia, Ungaria, etc -, inclusiv pe un complex de “vinovatie”, s-au liberalizat relativ si au permis, intr-o anumita masura, pregatirea unor tineri in strainatate, avand pregatite in 1989 echipe de conducere alternative, Romania s-a gasit in 1989 nepregatita – din punctul de vedere al cadrelor pregatite pentru o noua ordine europeana.

Nu mă risc să mai comentez şi altceva, deşi aş avea multe de spus, mai ales din punct de vedere psihologic, cu privire la “complexul de vinovăţie”, evocat de Adrian Năstase. Diplomaţia se împleteşte strâns cu psihologia…

Ce mă mai distrează aberaţiile “revoluţionarilor” care se lamentează că, vezi Doamne, Iliescu le-a furat revoluţia. Adică ei ar fi fost apropitari pe Rivoluţie, a venit Iliescu cel Rău şi le-a luat cu japca… Revoluţia!

Păi în momentul în care ieşi în stradă să-l dai jos pe Cel Mai Iubit Fiu al Poporului, la ce să te aştepţi?

Ca să fiu mai clar, la Revoluţie e ca la Metrou. E pe apucate. Nu poţi să ai pretenţia că ai fi proprietarul unei mişcări populare anarhice, care este prin definiţie anti-sistem şi distrugătoare de sistem.
Dacă Iliescu a fost mai şmecher şi a ajuns Preşedinte, din iuţeală de mână şi nebăgare de seamă la Marea Aglomeraţie din Decembrie, aşa e în tenis!

Mi se pare penibil să stai să te plângi acum pe margine că a venit altul şi ţi-a suflat Revoluţia, cum face Cel învins de Servicii.

Dacă nu vrei să fie schimbări de Regim, stai acasă, stai liniştit la locurile tale, nu ieşi să faci zaveră şi Revoluţie. Dacă ieşi la Revoluţie, nu poţi să mai ai tupeul să fi legitimist. Aşa e la înghesuială.

Eu cu armenii am avut o relaţie simbiotică încă de pe maidanele Vechii Constanţe unde mi-am petrecut copilăria regală… Dar continuă să mă fascineze şi acum Armeanul Competent…

La ceas de noapte, rulam spre casă pe bulevardele aproape pustii ale Capitalei mohorâte de toamnă, când am auzit la radio această zicală a lui Varujan, care mi-a evocat deliciile Orientului şi minaratele Hagiei Sofia din Istanbul de unde ne tragem şi eu şi Varujan…

“Eu mă conformez PRECEPTELOR (rostit cu emfază… ) lui Traian Băsescu… Dacă el a dorit un Guvern de tehnocraţi, nu voi vota acest Guvern, ca să-i respect voinţa, deoarece NU este un Guvern de tehnocraţi.”

Ce să priceapă din această dialectică socratică de Marea Neagră un plebeu rudimentar ca nominalizatul Adrian Rădulescu de la Ministerul Agriculturii… care s-a repezit să-l muşte pe Varujan…

Cei zece Miniştri PSD care şi-au dat demisia din Guvern din solidaritate cu colegul Nica. Era să scriu Caranica, nu era departe de adevăr: Galaţii lui nu sunt departe de Constanţa mea natală şi ceva dârzenie de machedon ar avea vrednicul de pomenire Nika… Nike, pe greceşte va să zică Victorie…

Ce pot spune?! Un gest de suprem eroism şi aproape creştinească jertfă de sine, nu prea s-a mai văzut în România să se renunţe aşa de uşor la ciolan. Cei Zece… Decemvirii Neamului Românesc!

P.S. Şi unde mai pui că de la Decemviri la Decembrişti nu este decât un pas!

Iată că ruşii au un Suflet Mare, de aia îi admir faţă de meschinii occidentali. Priviţi ce am descoperit pe Blogul Mogulului, pe care îl citesc cu sfinţenie:

Formidabilă Retorică, excelent scuipat final! Dacă Românii ar fi capabili de asemenea fidelitate, s-ar mântui ca Neam. Dar noi nu – nu avem Viziune Mesianică, nu avem nimic…

Ştiam eu că rusoaicele sunt femei pasionale, dar nici chiar aşa!

Ein Russe, ein Seele…

Am aflat, totuşi, că Sorin Oprescu ar fi făcut blat cu Băsescu, fiind şantajat de acesta din cauza dosarului penal al fiului său. În consecinţă, nu îl mai susţin, deoarece consider că trebuie să scăpăm de Băsescu şi de pedelachei. Jos Băsescu! Am încredere în înţelepciunea Domnului Preşedinte Ion Iliescu, acest simbol al Echilibrului în politică şi voi vota candidatul PSD – Mircea Geoană. Chiar dacă nu este perfect, Mircea Geoană este de preferat lui Traian Băsescu şi, consiliat de oameni ca Ion Iliescu şi Adrian Năstase, poate fi un Preşedinte foarte bun. Jos Băsescu!

Omul nu este zoon politikon, asa cum credea Aristotel, omul este o fiinta profund solitara. El devine un animal social, fortat de imprejurari, din egoism. Adevarata sa natura este solipsismul, latura sociala fiind doar un compromis. Omul a devenit un animal social din egoism inca din paleoliticul inferior, odata cu aparitia vanatorii in grup, moment in care incepe si procesul de ierarhizare a indivizilor, in functie de iscusinta, forta sau istetimea acestora. Mecanismul lumii de astazi functioneaza cu aceleasi resorturi, societatea actuala este, in definitiv, o proiectie a celei din paleolitic, difera doar complexitatea structurilor.

Ionut Muresan

Omul a avut de castigat ca zoon politikon, iar dezvoltarea sa ca individ este de neconceput in lipsa acestui compromis, insa adevarata sa natura se manifesta in desavarsirea sa, la zenit, in acceptiunea lui Nietzsche. Integrarea individului in societate este cea mai inalta, cea mai rafinata forma a ipocriziei, tocmai din acest punct de vedere intreaga lui viata este un lung sir de compromisuri, numite, prin niste eufemisme, familie, cariera, religie si asa mai departe… Notiuni – de fapt – goale de continut, care ajung, treptat, sa-i anuleze autenticitatea, creativitatea, libertatea spiritului. Toate acestea il impiedica sa simta, exhaustiv, solus ipse – doar eu, sinele prin el insusi – cu toate ca existenta si trairile lui ii dovedesc contrariul.

Integrarea in societate echivaleaza cu nivelarea a tot ce inseamna autentic in om. Societatea este refractara noutatii, ineditului, ea condamna tot ce nu poate intelege, tot ce nu se inscrie in normele sale. Ea este suma prejudecatilor indivizilor care o formeaza. Daca unul spune un lucru, se numeste opinie, daca suficient de multi spun acelasi lucru, se numeste lege, iar individul cu opinia lui cu tot trebuie sa se supuna. Poti sa fii cel ce supune sau nenorocitul care se supune, solipsismul ramane, latent, adevarata esenta a omului, caci vine un moment cand toti spunem – desigur, cu efecte sensibil diferite – eu vreau! Expresia, manifestarea, acestui solipsism latent este vointa de putere. Este tocmai faptul ca spiritul omului este incapabil sa se opreasca din dorinta de a-si lua lumea in stapanire.

Individul isi manifesta diferit puterea, in functie de cat si ce anume stapaneste, iar daca o are, si-o va manifesta fara doar si poate. Franta, Paris, Ludovic al XVI-lea: “L’etat?! L’etat c’est moi!” Romania, Ciorogarla, Aurel Scocaru (al 16 puradel al lui Nae Scocaru): “Fa, io te-am facut, io te omor!”. Societatea este conceptul care il obliga pe individ sa inlocuiasca visele lui cu idealurile altora si amagirile lui cu minciunile tuturor. Cum ar fi sentimentul de datorie. Fata de Familie, fata de Stat, fata de Societate, fata de Biserica, fata de Semenii sai, incat individul uita de ultima datorie, poate singura si cea mai importanta, datoria fata de el insusi. Datoria de a nu-si irosi viata slujind idealurile altora. De a-si desavarsi fiinta, de a privi catre sus. Din acest punct de vedere, filosofii si pustnicii sunt paradigma autenticitatii umane. In ei se manifesta plenar solipsismul, ca adevarata esenta a omului, ca unic mijloc de desavarsire. Ei nu au nevoie de aceasta lume, de regulile si legile ei, pentru ca lumea creata de ei ii transcende acesteia.

Imi aduc aminte ca despre solipsism, ca adevarata esenta a omului, a scris, magistral, Mark Twain, in “Strainul misterios”, cand Satan i se adreseaza pentru ultima data lui Theodor Fischer. Genialitatea acestui pasaj ma impiedica sa nu-l redau integral:

“ – Iar tu nu esti tu. N-ai trup, n-ai sange, n-ai oase, esti doar un gand. Nici eu nu exist, sunt numai un vis, visul tau, nascocirea mintii tale. Peste o clipa ai sa-ti dai seama de asta si atunci ai sa ma izgonesti din inchipuirile tale. Iar eu am sa ma risipesc in neantul din care m-ai plasmuit…Uite-ma cum pier…ma sfarsesc…dispar. Foarte curand ai sa fii singur in spatiul fara liman, o sa cutreieri de-a pururi nesfarsita-i singuratate, fara prieteni sau tovarasi de drum. Caci ai sa ramai un gand, singurul gand de pe lumea asta, nepieritor, fara moarte. Iar eu, umila ta sluga, te-am dezvaluit tie insuti si te-am eliberat. Viseaza alte vise, mai frumoase! Ciudat ca n-ai banuit asta cu ani in urma…acum nu stiu cate secole, ere, eoni…caci ai existat, solitar, de-o eternitate. Ciudat intr-adevar ca n-ai banuit ca universul tau si tot ce e-n el sunt numai vise, halucinatii, inchipuiri! Ciudat fiindca se vada clar cat de nebunesti sunt, ca toate visele: un Dumnezeu care putea plamadi la fel de lesne copii buni ca si rai, dar a preferat sa-i faca numai rai; care ar fi putut darui fericire fiecaruia dintre ei, dar n-a daruit-o nici macar unuia; care i-a invatat sa-si pretuiasca viata, asa amara cum e, dar le-a scurtat-o cu zgarcenie; care a dat ingerilor lui o fericire vesnica si nemuncita, dar celorlalti fii ai sai le-a pretins sa munceasca pentru ea; a dat ingerilor lui vieti lipsite de suferinta, dar si-a osandit ceilalti fii la mizerie crunta, la boli ale mintii si ale trupului; care predica dreptatea si a inventat iadul…predica mila si a inventat iadul..predica legea de aur si iertarea inmultita cu de sapte zeci de ori sapte si a inventat iadul; care predica celorlalti morala, dar el insusi nu are niciuna, care se incranceneaza impotriva crimelor, dar le comite pe toate; care a creat omul fara sa il roage nimeni, dar incearca sa arunce asupra oamenilor raspunderea pentru faptele lor, in loc sa o pastreze onorabil pentru el, asa cum se cuvine; care, in sfarsit, in perfecta-i obtuzitate divina, ii cere acestui biet sclav napastuit sa-l venereze!…Iti dar seama acum ca toate lucrurile astea nu-s posibile decat in vis. Iti dai seama ca sunt pure nebunii infantile, plasmuiri natangi ale unei imaginatii inconstiente de aberatiile ei…intr-un cuvant sunt un vis, iar tu fauritorul lui. Semnele visului se vad cu ochiul liber. Ar fi trebuit sa le recunosti mai demult. Tot ce ti-am dezvaluit tie este purul adevar: Dumnezeu nu exista, nici universul, nici specia umana, nici viata pamanteasca, nici raiul, nici iadul. Totul e un vis… un vis grotesc, de nebun. Nu exista nimic, doar tu insuti. Iar tu esti doar un gand… un gand vagabond, un gand zadarnic, un gand de pripas, ratacind prin pustiul vesniciei!”

Odată cu campania electorală, se înmulţesc generalizările tendenţioase ale particularului: românii sunt de dreapta ori de stânga, şcoala românească, administraţia sunt la pământ, clasa politică e vai de capul ei, parlamentul e al ruşinii, oligarhia conduce România, încât ai impresia că autoproclamaţilor elitişti le e străină logica gândirii. Până şi gimnaziştii ştiu că nu poţi face o generalizare acătării fără a respecta etapele cercetării ştiinţifice: observaţie, analiză, abstractizare, sinteză şi, în sfârşit, generalizare, după care demersul o poate lua de la capăt. Or nu e moderator, analist, nici politician cu pretenţii să nu-şi ambaleze discursul prin condamnări de ansamblu, concomitent cu îngroşarea propriei identităţi.

Privind cu atenţie fenomenul, observi că aserţiunile nu vin de la sociologi, istorici, economişti, ci tocmai de la cei cărora studiile aprofundate, competenţele şi expertiza le lipsesc. E tot mai evident că grăbiţii acuzatori au oroare de ştiinţele politice, ideologii şi doctrine, asigurându-şi necesarul de imagine, notorietatea cu fel de fel de marote din spaţiul mediatic, sau idei-pinion culese pe la diverse sindrofii, coterii, cumătrii. Găselniţele trebuie să aibă priză la mase, să fie rostite sentenţios-agresiv şi repetate stereotipic pe toate canalele pentru a da impresia de forţă clocotitoare.

Politica asta empirică bazată pe impresii, umori şi fler de „zoon politikon” are nevoie de chibiţi şi galerie. Ea s-a deprins la plesneală în peluza stadioanelor, în vacarmul „caracudelor” şi a „canaliei de uliţi”, vorba poetului. S-a perfecţionat continuu din ’90 încoace prin participarea însufleţită la atât de frecventele „ateliere” mitingiste, la adunări cu final bine regizat, inclusiv din cartier, cătun, ajungându-se la monstruozităţi practicate cândva prin vechiul Bizanţ. Fiindcă Academia de ştiinţe politice era pe vechi, iar cărţile cereau efort, chemare şi pricepere, au „furat” meseria „văzând şi făcând”, unele experienţe fiind chiar exportate cu succes. La mare căutare au fost cunoştinţele însuşite cu sârg la şcolile cadriste, la învăţământul de partid, adaptate peste noapte la noua realitate.

Pe lângă rolul de medii obediente, care să-i dedice fârtatelui mai mare continuu aplauze, ovaţii, ode, galeriile primesc sarcina de răspândire a mesajului cu accente îngroşate spre poporeni, spre segmentul social – ţintă, dar şi cu „sâc” ori „ba pe-a mă-tii” spre „duşmani” şi oficinele mediatice adverse, iar dorinţa de recunoaştere nerod-universală i-a determinat să pună la bătaie fonduri grase nu numai din economia neagră-gri, ci şi din puşculiţa contribuabilului, cică din necesitatea de a îmbunătăţi percepţia „eternei şi fascinantei” Românii acasă şi în lume.

Rolul galeriei, al „caracudei”, cum îi zicea Eminescu referindu-se la mulţimea anonimilor cu veleităţi poetice din saloanele Junimii, e cunoscut încă din antichitate, iar marii aventurieri ai tuturor timpurilor s-au folosit de mase de manevră în răscoale, revoluţii pentru înlocuirea sistemelor inconvenabile sau retrograde şi cucerirea puterii politice. De cele mai multe ori, galeriile s-au sfâşiat între ele generând mii de „eroi”.

La noi, galeria a devenit necesitate când s-a observat că mulţimile violent-zgomotoase au câştig de cauză în faţa oamenilor corecţi, tăcuţi, rezervaţi. Tupeistica, pusă la punct de eminenţe securiste, a dat în clocot la mineriade, a mobilizat plenar electoratul: „Iliescu apare / Soarele răsare”, „Iliescu să fii tare / Cum a fost ştefan cel Mare”, „Voi n-aţi mâncat salam cu soia”, ca să nu apelăm şi la cele porcoase. Pentru că azi nu mai dă rezultatele scontate, s-a apelat la tehnici noi, audio-vizuale: fie bună, fie rea, vorba jupânului a fost multiplicată – predicată pretutindeni ca un postulat, iar unda intoleranţei loveşte cu puhoaie de scârnă forumurile internauţilor, noua agora liberă de răspundere, dar şi de bună creştere.

Cu o evoluţie valorică sinuoasă, discursul galeriei a devenit tot mai sofisticat. În focul războaielor mediatice au intrat berbecii de partid, prezenţi zi şi noapte pe ecran, trâmbiţaşii de serviciu, avocaţii înfocaţi ai titularului de cont, justificând întru totul latinescul „latratores”. Au luat lecţii de limbaj în institute celebre din Cuţarida cu Rică Venturiano, au deprins actoria, arta spectacolului gratuit, se stropşesc unii la alţii, suduie abraş de zici că iau foc satul şi studioul. Dacă s-ar încăiera în stradă, n-ar avea şansa de a creşte în sondaje, aşa că o fac live la ore de maximă audienţă, transmiţând galeriilor ultimele porunci şi „noutăţi”.

Uneori jupânii se trezesc cu senzaţia de gol în stomac: din „neatenţie”, a apărut un neica Nimeni care le şterpeleşte procente, galeria nu mai turează motoarele ca altădată, atacurile se înteţesc… Ca să nu le fugă pământul de sub picioare, bat uliţele patriei, ies în lume în ciubote şi cămaşă de oameni nevoiaşi, mănâncă şi beau fără jenă alături de popor, joacă tananica, împletesc colţuni, calcă rufe, dau chiar cu mopul, dar cel mai tare le plac băile de mulţime.

Cine crede că băile astea se fac oricum se înşală. Mai întâi e nevoie de câteva sute, uneori mii, de „băieţi” şcoliţi şi zdraveni, plătiţi din ban public pentru a-l apăra pe şef de nepoftiţi şi a stăpâni mulţimile, adunate cum-necum, dar supravegheate ca nu cumva indisciplinata ţaţă Paraschiţa să se trezească vorbind ce nu trebuie în direct. Purtată cu autocare, hrănit-adăpată din belşug, galeria de neofiţi trebuie să apară mereu în prim-plan nemaiputând de fericire. Se caută apoi regizori care să transforme ştirea în istorie, să pună în valoare însuşirile de mare lider, e nevoie de cameramani experimentaţi să ia „ca din întâmplare” numai cadrele „potrivite”. Totul se desfăşoară după reguli precise ca pe vremuri demonstraţiile „spontane” ale oamenilor muncii.

În ultima vreme, galeriile s-au mutat pe ecran…

Petru Tomegea

Apărut în “Obiectiv de Suceava” şi Revista “22″

Hace mucho tiempo, mis lecturas de textos sociológicos me hicieron preguntarme muchas cosas sobre como funcionaba el capitalismo en el mundo en que viviamos (ver esto, esto, esto y esto). En tanto venimos sufriendo una crisis mundial del capitalismo sin precedentes creo que es pertinente actualizar esa reflexión. En esos artículos llegué a las siguientes conclusiones.

• En una sociedad informacional existe una identidad entre el obrero y su medio de producción. Al centrarse en la producción de información y conocimiento el medio de producción por excelencia es el cerebro y la materia prima, el conocimiento. Esto complica la apropiación de la plusvalía ya que el producto final del trabajo le pertenece al obrero (está en su cerebro) y  este tiene que ceder voluntariamente sus derechos al capitalista que lo contrata para que este último puede aprovecharlo.
• Separación entre los centros producción material y los centros de innovación y diseño. Incluso tercerización de la producción. Las empresas más importantes son propietarias sólo de una “marca” (Naomi Klein “No Logo”) y ya no necesariamente de las fábricas. Se puede definir como un proceso de desmaterialización de las empresas, se separa la explotación de la apropiación de la plusvalía.
• Los Derechos de Autor se refuerzan como manera de romper o quebrar la identidad entre el obrero y su medio de producción y de los capitalistas de apropiarse y poner límites legales a el uso de la información o conocimiento.

A esas habría que complementarlas con las siguientes que no llegué a escribir:

• En un mundo virtual, un producto puede ser replicado infinitas veces a costo cero. Al ser posible de esto, no puede ser intercambiado como mercancía, de la misma manera que un producto material. Es decir, mientras que el precio de venta de un producto material se puede obtener dividiendo el costo general entre la cantidad de unidades producidas, en el caso de un producto virtual la división se debe hacer sobre el infinito, y por lo tanto, su valor de intercambio es cero. Los productos virtuales (información, conocimiento, imágenes, música, software, etc.) dejan de ser mercancías.
• El capitalismo como tal necesita del intercambio de mercancías para completar la apropiación de la plusvalía. Aúnque esta se realiza en la producción, con el trabajo no remunerado de los obreros, esta se hace “liquida” al momento del intercambio. Por tal razón se fortalecen y amplían los derechos de autor como mecanismo para convertir un producto que por su naturaleza es escaso en finito (copiar=piratear=ilegal). Es un mecanismo de sobrevivencia del capitalismo en una sociedad cada vez más informatizada.

A esto le podemos sumar el artículo sobre la crisis del periodismo que escribí el otro día:

• La industria periodística, que produce al fin y al cabo información (producto virtual), apostó por la publicación de su material a través de la Internet de forma gratuita. Eso produjo una reducción de la venta de los diarios (físicos) ya que contenían lo mismo que las versiones virtuales. Esto sería una demostración de la imposibilidad del capitalismo en la producción de productos virtuales en una sociedad cada vez más informatizada.

Finalmente podemos agregar esto:

• La experiencia de 25 años de producción de software libre en el mundo demuestra que es viable la producción de productos de naturaleza virtual sin la necesidad de una recompenza de la producción basada en el intercambio monetario, premisa del capitalismo. La producción se realiza de forma colaborativa y compartiendo el conocimiento en un sistema que podría calificarse como socialista, en tanto el producto final del trabajo -el software- es socializado por la comunidad.

La pregunta final es: ¿cómo esto se entrelaza con la crisis económica actual? Una hipótesis es que la crisis estaría acelerando el cambio del modelo de desarrollo, del industrial al informacional. El ejemplo de esto sería la caída de la industria periodística: su modelo era desde hace tiempo insostenible pero la crisis aceleró su caída. La otra es que el cambio del modelo de desarrollo sería el gestor de la crisis, aunque eso es más una sospecha que otra cosa.

“George Bush Found Homeless!” por Trowbridge State. CC BY-NC-SA 2.0

Si hay un ex presidente que debería estar temblando de miedo con la condena que se le ha dado a Fujimori debe ser George W. Bush. La sentencia contra Fujimori ha marcado un precedente mundial que debemos resaltar. Por primera vez un tribunal de su propio país ha condenado a un presidente electo democráticamente. Es una forma de los pueblos de decirle a sus gobernantes que están para servir a los pueblos y no para servirse de ellos. Y si seguimos en este camino de condenar a los gobernantes que se aprovecharon de su poder el siguiente debe ser Bush.

En Bush podemos encontrar tres casos por los que merecería una pena similar a la de Fujimori. En primer lugar se puede mencionar las torturas en la base militar de Guantanamo en contra de prisioneros que eran sospechosos de ser parte de Al-Quaeda, quienes no tuvieron un juicio previo. Como muchos recuerdan, Bush pasó una ley que permitía la tortura de estas personas para recabar información en la lucha contra el terrorismo. Al igual que Fujimori, Bush justificaba sus crímenes por un supuesto bien mayor, la guerra global contra el Terror.

Un segundo caso que no puede pasar desapercibido es la ilegal guerra en Irak. Ahora se sabe que fue una guerra que se justificó con mentiras, alegando que Irak venía preparando armas de destrucción masiva, armas que nunca fueron encontradas. Luego se supo que los informes de inteligencia eran falsos y que el verdadero motivo de la guerra era apoderarse del petroleo iraqui.

Un tercer caso es el Acta Patriótica, una ley que restringe derechos constitucionales de los ciudadanos americanos. La justificación nuevamente era la lucha contra el terrorismo.

Por estos tres casos nada más Bush podría ser enjuiciado y quizás condenado. Sería muy importante que las organizaciones de derechos humanos estadounidenses se pusieran las pilas con ese tema. Creo que ningún gobernante del mundo debe estar por encima de la ley.

Por otra parte, la nueva administración de Obama se ha pronunciado tajantemente sobre los dos primeros temas. La tortura está nuevamente prohibida, y la guerra en Irak debe terminar en lo que queda del año. Pero me pregunto, ¿sigue vigente el Acta Patriótica? Y si es así, ¿qué espera Obama para derogarla?

Si. in cele din urma, pe la orele mici din noapte, reusim sa ne dam arama pe fata si sa redevenim ceea ce am fost intotdeauna. Ceea ce doar singuri in lift fiind, ne-o aratam-o in oglinda zilnic: originea, tineretea trasa dupa noi pana la moarte, vecinatatea parintilor, a scolii ( cateodata si a scolilor ), gaina din curte si porcul din cotet. Pe la ore mici din noapte rock-ul devine manea si slow-ul greceasca, alternativ-ul devine romanta vesnic tanara si trash-ul se transforma in cc catch. In orice femeie se afla o mama, in orice barbat un copil. In orice femeie se afla o nasha si in orice barbat un manelist. Vremea fasttime de la fastfood nu ne mai lasa timp si spatiu pentru defulare. Defularea trebuie realizata cu public altfel risca sa se transforme in frustrare. Si de la frustrare pana la fandacsie, mamica, nu e decat un singur pas. Si doar nu vrei sa se imbolnaveasca Bubico, nu?!? Astfel incat, degajati de orice constrangere si cu mastile transpirate aruncate pe canapea, ne aburcam hoitul pe mese si ne transformam in ceea ce suntem cu adevarat:simplu zoon. Politikon-ul este suprafata de zi, noaptea aratam zoon-ul din noi. Astfel, intregul e desavarsit si inchis: zoon politikon forever.